Convorbirea lui Iisus cu Nicodim. Nasterea din nou în Duh.
Propovăduirea învăţăturii dumnezeieşti este adevărata doctorie a sufletului, de aceeia noi umilii marturisitori distribuim aceste materiale și vrem ca prin ele să se împartașească cu această minune tamaduitoare toți frații noștrii. Vă laud pe voi, nu numai pentru dragostea cu care distribuiți ci și pentru râvna cu care veniți în casa Părintelui vostru ceresc, căci această râvnă mă face să nădăjduiesc că voi sunteţi cu adevarat doritori de vindecarea sufletelor voastre.
Lui Nicodim, Domnul îi vorbeste ca unui om inteligent si cult (Ioan 3). Îl califica „învatator al lui Israel”. Drept pentru care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grairi sfatoase, ci îi dezvaluie pe nepusa masa tainele finale si principiile de capetenie ale noii legi. Ca pentru o fata bisericeasca si ca pentru un profesionist, ataca nemijlocit partea practica a problemei în cauza: însesi procedeele si conditiile, sine quibus non, ale mântuirii.
Ortodoxia este o lucrare lăuntrică, de unire a omului, cu duhul şi cu trupul, cu Dumnezeu, întru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt. Această lucrare a fost propovăduită de Mântuitorul, Sfinţilor Apostoli, care au împlinit-o şi dăruit-o desăvârşit urmaşilor lor, episcopii şi preoţii. Ei nu au dăruit separat Sfintele Taine de lucrarea lăuntrică, harul slujirii preoţeşti de cel al lucrării lăuntrice; Sfintele Taine nasc, hrănesc şi desăvârşesc starea lăuntrică, sălăşluirea Împărăţiei lui Dumnezeu întru noi. Toate darurile duhovniceşti sunt date spre împlinirea desăvârşirii lăuntrice a creştinilor. Căci ordinea zidirii aceasta este: întâi – cea nevăzută, apoi – cea văzută. Partea noastră nevăzută este în lăuntrul nostru. Acolo începe lucrarea harului şi se arată, apoi, în trup. Toată înfăţişarea din afară a Sfintei Biserici a fost dată spre călăuzirea sufletelor dinspre lume spre adâncul inimii, ca indicatoare spre viaţa lăuntrică: icoana, cântarea, rugăciunea publică şi toată arta liturgică îmbie omul prin simţurile sale fireşti spre viaţa duhovnicească, lăuntrică, a duhului: cheamă mintea spre îngenunchere la picioarele Mântuitorului, acolo unde aşteaptă El: în adâncul de taină al inimii. Toate lucrările văzute ale Bisericii sunt ca un pridvor şi o pregustare ale adevăratei vieţi creştine. Dar, din pricina lucrării vrăjmaşului diavol şi din slăbirea credinţei noastre, după o vreme, preoţia a început să se rupă de lucrarea lăuntrică şi, odată cu această ruptură, s-a creat o distanţă, pe care vremea a tot lărgit-o, între împărtăşirea Tainelor şi scopul acestei împărtăşiri: Sfintele Taine s-au izolat de lucrarea lăuntrică pentru că elementul de legătură, preotul, a încetat să fie un cunoscător viu şi un călăuzitor încercat al vieţii lăuntrice. El a ajuns ori cărturar, ori ţiitorul pungii, iconomul exclusiv al celor exterioare.
Viaţa lăuntrică a fost înlocuită cu morala ori pietismul; Duhul Sfânt – cu exerciţiul facultăţilor omeneşti fireşti, raţiunea şi simţirea, adică s-a ajuns la înlocuirea vieţii duhovniceşti cu cea sufletească.
E ca şi cum fiul risipitor din parabolă, auzind din adâncul inimii sale chemarea Acasă, la dragostea Tatălui, nu s-ar ridica şi porni la drum, ci ar rămâne la porci, meditând şi plângând, analizând şi simţind acea chemare până la sfârşitul vieţii. Deci o credinţă fără putere de ridicare şi umblare.
Moralismul este o raţionalizare a credinţei, iar pietismul o sentimentalizare a ei. În ambele sufletul stă pe loc şi-şi închipuie că merge. Şi, lucru înfricoşător: Tainele cele Sfinte ajung, în credinţa acestor oameni, să hrănească această stare!
Bietele suflete ajung să-şi trăiască viaţa lumească şi egoismul cu o fervoare şi justificare religioasă! Îşi închipuie că, dacă sunt morali sau reacţionează emoţional la credinţă, îşi lucrează mântuirea. Nu putem numi Ortodoxie această stare de înşelare şi nici păstori pe slujitorii ei: ar fi păcat împotriva Duhului Sfânt, căci i-am atribui aceste roade; şi, cum a spus Mântuitorul, via nu rodeşte spini. Să ne frim de această ispită si de acest pacat fundamental al vremii noastre de a numi Ortodoxie ceea ce nu este Ortodoxie, chiar dacă are înfațișarea ei. Căci se vădeşte în ea lipsa şi a intenţiei şi a puterii de a scoate sufletul afară din Sodoma acestei lumi. Cine nu se duce la Biserică pentru a afla şi lucra lepădarea de sine şi unirea cu Hristos nu va afla nici Ortodoxia. Dar va afla, din păcate, o „ortodoxie” care îl poate amăgi şi adormi duhovniceşte cu totul… Căci lumea, cu potopul ei de răutăţi, te poate pune pe gânduri.
Dar falsa ortodoxie îţi poate amorţi pe veci orice nelinişte bună a sufletului.
Mântuitorul vorbeşte despre o naştere din duh, în contrast, bineînţeles, cu naşterea din trup, pe care o cunoaştem. Naşterea din trup presupune naşterea prin sămânţă. Cauza naşterii este semănarea unei seminţe care întâlneşte un ogor rodnic şi se zămisleşte acolo o fiinţă umană. Paralel cu această naştere trupească, şi mult superioară ei, este naşterea din Duh, naşterea de sus, naşterea din cer, din apă şi din duh. Acest eveniment, care nouă ne scapă de cele mai multe ori, deşi este mai important decât naşterea trupească, se săvârşeşte în Taina Sfântului Botez, printr-un gest foarte simplu din punct de vedere fizic.
O doctrina morala, oricât de severa ori de rafinata, nu ar fi stupefiat, nici produs îndepartarea. Dar nasterea de-a doua din apa si din Duh! Asa fiind, lui Nicodim depasit, iritat, suparat desigur pe sine, prins ca într-o ambuscada mintala nu-i ramânea decât refugiul în extrema simplicitate a puterii de judecata, în perplexitate, într-o semiotica strict literala, în agatarea de semnificant, în refuzul categoric de a trece la înfricosatorul (prin profunzime si implicatii) sens.
În discuţia cu Nicodim, Hristos subliniază dimensiunea duhovnicească a realităţii, componenta duhovnicească a lucrurilor. Ce înseamnă componenta duhovnicească a lucrurilor? Lumea creată în ansamblul ei, ca şi orice parte a ei, au două componente: o componentă fizică şi o componentă duhovnicească. Componenta duhovnicească, ca să putem înţelege, este ceea ce noi numim gând, intenţie, motivaţie, mişcare lăuntrică. Trupul şi fizicul sunt manifestări, expresii ale realităţii duhovniceşti.
Noi înşine, în viaţa de fiecare zi, facem proba acestui adevăr. Când ducem un buchet de flori cuiva, de exemplu! Este un gest care nu se epuizează în gestul fizic ca atare, ci se defineşte în funcţie de sensul pe care i-l dau eu în inima şi în mintea mea. Buchetul de flori poate fi un gest prin care-mi exprima dragostea faţă de cineva sau, acelaşi buchet de flori, poate fi un gest prin care vreau să dobândesc bunăvoinţa cuiva, să cumpăr interesul cuiva. Aşadar, buchetul de flori poate fi dragoste sau mită.
Nicodim va interveni pentru Hristos în fata arhiereului si fariseilor (Ioan 7, 51: ‘Nu cumva legea noastra judeca pe om, daca nu-l asculta mai întâi si nu stie ce a facut?’). Va fi, alaturi de Iosif din Arimateea, unul din acei care vor îngriji de cuviincioasa înmormântare a Domnului, aducând o suta de litre dintr-un amestec de smirna si aloe (Ioan 19, 39).
Episodul Nicodim este, probabil, dovada cea mai buna a imposibilitatii culturii si inteligentei de a constitui singure calea catre Hristos. Cultura, inteligenta ori stiinta nu-s piedici, dar nici elemente ajutatoare. Iar în cazul în speta atâta chiar dovedeste: ca mintea si învatatura pot sa nu stea în calea credintei. (O data omul ajuns la credinta, cunoasterea si ascutimea îi vor fi de folos, vor amplifica, adânci si ageri credinta).
Momentul Nicodim mai este în cadrul referatelor evanghelice si singurul exemplu al unui fariseu luminat de credinta. Va fi fost desigur si pricina de mângâiere si încredere pentru Domnul. Unul din ai Sai care-L cauta. Îl recunoaste. I Se daruie. Nicodim e prudent (vine noaptea, intervine procedural), e un iudeu habotnic, e un fariseu, dar nu e orb: îsi da seama ca numai unul care vine de la Dumnezeu poate savârsi ceea ce face Iisus Nazariteanul.
Dacă ne consumăm viaţa la nivel exterior şi fizic, fără să luăm seama la componenta duhovnicească a propriei noastre existenţe, suntem la nivelul jalnic al supravieţuirii, la nivelul cel mai de jos, în care contează ce se întâmplă în exterior, nu şi ce sens au în inima noastră lucrurile care se întâmplă. La acest nivel cu greu se poate vorbi despre cele dumnezeieşti. Noi, oamenii, suntem chemaţi să trăim nu numai la nivelul duhovnicesc omenesc, ci la nivelul dumnezeiesc, adică părtaşi realităţilor dumnezeieşti.
„Dumnezeu este duh”, spune acelaşi Sfânt Evanghelist Ioan. Dumnezeu nu Se manifestă trupeşte, pentru că nu este trup, nici fizic, pentru că nu este fizic. Dumnezeu este duh şi se manifestă duhovniceşte. Să ne gândim ce este duhul! Gândul nostru, intenţia noastră, vrerea noastră sunt realităţi duhovniceşti. Toate sentimentele noastre se zămislesc la nivel duhovnicesc şi sunt realităţi duhovniceşti.
Tot Sfântul Ioan Evanghelistul spune despre Dumnezeu că este iubire. Nu ne spune că iubeşte, ci că este iubire. Dumnezeu este plinătatea existentei duhovniceşti şi plinătatea existenţei duhovniceşti este existenţa ca iubire. Omul, şi el este duh, dar nu are plinătatea existenţei pentru că nu există prin sine, ci există prin alimentare din resurse duhovniceşti exterioare. Şi noi experimentăm iubirea, într-o măsură sau alta, şi ne putem da seama că este o stare duhovnicească. Sigur, se manifestă în trup şi în mişcările noastre fizice, dar este o realitate duhovnicească.
Noutatea pe care o aduce Hristos şi despre care vorbeşte în Sfânta Evanghelie, ca de altfel, în general, toată Evanghelia Mântuitorului Hristos, este posibilitatea ce se oferă omului de a se împărtăşi de Duhul dumnezeiesc şi de a trăi la nivel duhovnicesc-dumnezeiesc Aceasta este naşterea din nou, despre care vorbeşte Hristos, sau cea de-a doua naştere, naşterea din duh. Atât de importantă este această posibilitate ce se oferă oamenilor în Hristos, încât ea a fost echivalată cu o nouă creaţie. Aşa cum la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, tot aşa, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, avem un pământ nou şi un cer nou. Aşa cum a făcut Dumnezeu în continuare pe om din ţărână, la prima creaţie, tot aşa, prin Hristos Dumnezeu, face pe omul cel nou, „făptura cea nouă”, din duh. Cerul cel nou şi pământul cel nou vor lua chip desăvârşit la sfârşitul veacurilor, atunci când se va schimba chipul acestei lumi. La fel şi omul cel nou, va lua chip deplin la învierea cea de obşte. Biserica există ca să-l cheme pe om la nivelul dumnezeiesc de vieţuire, nu să îmbunătăţească viaţa materială a omului, nici chiar pe cea morală.
Cazul Nicodim dovedeste ca toti sunt chemati si toti primiti, fiecare dupa masura si felul darului, pregatirii, mintii: Nicodim, asadar, mai cu asprime si mai cu exigenta, ca unul învatat ce este. Nu numai vamesii, desfrânatele, pacatosii, ci si dreptii! Nicodim ni se înfatiseaza asadar ca opusul fratelui celui bun din parabola fiului risipitor: spre deosebire de acela, el drept, carturar, curat, intra la ospat, nu se sfieste a se alatura desfrânatelor si pacatosilor; nici pic de orgoliu la el. Nicodim ne ofera tabloul încântator, consolator, splendid, al carturarului modest, al fariseului nesigur si nedelectat de sine
Hristos ne cheamă să fim atenţi cu săracii, cu cei nevoiaşi, cu cei defavorizaţi, nu pentru a rezolva problemele sociale, ci pentru ca să fim ca Dumnezeu, ca să ne aşezăm în duhul dumnezeiesc, în modul de vieţuire duhovnicesc. Acolo este esenţialul! Nu în faptul propriu-zis că am dat cuiva ceva şi îmi agonisesc nişte merite, mă ridic în ochii multora. Mai şi contabilizez spunând: iată, Doamne, ce fac eu! Dumnezeu face mult mai multe lucruri bune decât noi şi nu îşi face nici un fel de publicitate, nici nu aşteaptă vreo răsplată.
Într-adevăr, Biserica noastră ortodoxă, este un aşezământ vrednic de mirare şi iscusit pentru vindecarea celor bolnavi; un aşezământ de vindecare nu pentru trupuri, ci pentru suflete. Ea este un aşezământ de vindecare pentru duh şi nu rănile trupului, ci păcatele inimii se tămăduiesc aici. Iar doctoria pentru aceste păcate şi răni este învăţătura cea dumnezeiască. Această doctorie este alcătuită nu din plantele pământului, ci din cuvintele cerului; nu mâinile doctorilor le-au pregătit, ci limbile Proorocilor, Evangheliştilor şi Apostolilor. De aceea, doctoria aceasta este trainică, nu-şi pierde puterea prin lungimea timpului şi nu se biruieşte de nici o boală, oricât de puternică ar fi ea. Leacurile doctorilor pământeşti, dimpotrivă, suferă de amândouă aceste cusururi. Cât timp ele sunt proaspete, atât durează tăria lor; iar după trecerea unui timp mai îndelungat, ele îşi pierd puterea şi slăbesc, ca nişte trupuri rămase fără viaţă. Adeseori, ele şi pentru aceea sunt nelucrătoare, căci boala este prea tare. Afară de asta, ele sunt doctorii omeneşti. Dimpotrivă, doctoria cea dumnezeiască nu este astfel întocmită, ci poate să fi trecut oricât de mult timp, ea totdeauna păstrează propria sa putere şi tărie. Din timpurile lui Moise, căci atunci s-a început însemnarea învăţăturii celei dumnezeieşti în Sfânta Scriptură, doctoria aceasta a însănătoşit nenumăraţi oameni, şi încă şi acum, după mai mult de trei mii de ani, puterea ei vindecătoare nu a pierit, încă nu a fost pentru dânsa nici o boală prea puternică. Şi pentru această doctorie nu aveţi trebuinţă a cheltui bani, ci oricine o doreşte sincer şi o caută serios, poate să o ia întreagă. De aceea, pot dobândi această doctorie săracii, ca şi bogaţii; căci numai unde se cere a se cheltui bani, bogatul are precădere înaintea celui sărac, şi acesta din urmă, adeseori, trebuie a se lipsi de o doctorie, neajungându-i banii, dar aici, trebuie numai să creadă în ea şi să arate râvnă pentru dânsa. Şi cine înfăţişează amândouă aceste lucruri are cel mai mare folos de la această doctorie, care se primeşte numai cu astfel de preţ şi cu astfel de plată.
Săracul şi bogatul pot, aşadar, să tragă din această doctorie acelaşi folos; ba încă, adeseori, săracul trage cel mai mare folos. Cum aceasta, şi pentru ce? Pentru că bogatul este încurcat şi împleticit în multe griji, adeseori este mândru şi îngâmfat, adeseori trăieşte în lenevire şi uşurătate a minţii şi nu primeşte nici cu grijă, nici cu râvnă acea doctorie care este ascultarea cuvântului dumnezeiesc.
Dimpotrivă, săracul este slobod de îmbuibare, de desfătare şi de uşurinţa minţii, îşi întrebuinţează tot timpul său la lucrarea cu mâinile şi la îndeletniciri neprihănite; prin aceasta, sufletul lui dobândeşte multă înţelepciune, se face mai băgător de seamă şi mai tare, şi cu mai mare râvnă asculta cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, fiindcă săracul dă un preţ mai mare pentru această doctorie, de aceea şi trage din ea un folos mai mare. Eu zic acestea nu pentru a face imputare bogaţilor îndeobşte, nici pentru a grămădi laudă sărăciei în sine. Căci nu bogăţia este un rău, ci reaua întrebuinţare a ei este de la cel rău. De asemenea, şi sărăcia nu este singură în sine ceva bun, ci întrebuinţarea cea dreaptă a sărăciei. Bogatul acela, care se arată în istoria lui Lazăr, nu a fost pedepsit pentru că era bogat, ci pentru că a fost crud şi nemilostiv; şi Lazăr cel sărac, din sânul lui Avraam, nu a fost lăudat pentru că era sărac, ci pentru că a răbdat sărăcia sa cu un duh mulţumitor.
Sunt lucruri – luaţi aminte bine la ceea ce zic, căci aceasta vă va da multă lumină, va depărta socotinţele cele mincinoase şi, îndeobşte, vă va învăţa să daţi o hotărâre dreaptă -, sunt aşadar, zic eu, lucruri, care sunt bune după firea lor, şi iarăşi altele, care sunt dimpotrivă. Mai sunt încă lucruri, care în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci ţin un loc de mijloc. De pildă, cucernicia este în sine ceva bun, necucernicia este chiar în sine ceva rău; fapta bună este un bine, răutatea este un rău. însă bogăţia şi sărăcia nu sunt în sine nici bine, nici rău, ci se fac una sau alta, după cum este întocmită voia acelor oameni care sunt părtaşi de ele. întrebuinţezi bogăţia ta la fapte de binefacere, atunci ea îţi va fi motiv de multe bunătăţi; iar dacă o întrebuinţezi la silnicii, la câştig nedrept, la răutate împotriva altora, atunci tu întorci întrebuinţarea ei împotriva celei dinainte, adică la rău. însă nu bogăţia este vinovată aici, ci cel care o întrebuinţează rău, spre nedreptăţi. Tot aşa se întâmplă şi cu sărăcia. Când tu o porţi cu răbdare de suflet şi, pe lângă aceasta, mulţumeşti Domnului, atunci ea îţi va fi motiv şi prilej pentru cununile cele cereşti. Dacă, dimpotrivă, pentru sărăcia ta huleşti pe Plăsmuitorul tău şi te tânguieşti asupra proniei dumnezeieşti, atunci ea te duce la rău. însă precum mai înainte, nu bogăţia era vinovată pentru nedreptate, aşa şi aici, nu putem învinovăţi sărăcia pentru hulirea lui Dumnezeu, ci ea cade asupra celui care n-a voit să sufere sărăcia cuminte.
Lauda şi ocara stau aici cu totul în mâna voinţei şi alegerii noastre. Bogăţia este un bine, însă nu în sine, ci în mâna celui drept. Pe de altă parte, sărăcia este ceva rău, însă nu după firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru că el, supărat pe ea, învinovăţeşte şi huleşte pe Făcătorul său.
Aşadar, nici bogăţia să nu o învinovăţim, nici sărăcia de-a dreptul să nu o prihănim, ci pe cei care fac o rea întrebuinţare din una sau din alta; căci bogăţia şi sărăcia, singure, sunt lucruri de mijloc.
Dar să ne întoarcem de unde am pornit, că atât bogatul cât şi săracul, în acelaşi chip, pot dobândi doctoria care se capătă în Biserică, ba încă adeseori, cel sărac este mai cu râvnă şi mai sârguincios în întrebuinţarea acestui mijloc de vindecare. Dar această doctorie nu are unică întrebuinţare.
Pentru că ea vindecă sufletele, nu se pierde prin lungimea timpului, nu este prea slabă pentru nici o boală, se dă în dar şi stă la îndemână, atât săracului cât şi bogatului. însă ea are mai departe şi o altă însuşire slăvită, nu mai mică decât cele până acum numite. Şi care este aceasta? Aceea că noi nu declarăm ce fel de bolnavi aleargă aici spre însănătoşire. Cei care se duc în aşezămintele de vindecare lumeşti nu pot ascunde rănile şi vătămările lumeşti, ba încă doctorul nu poate să le dea nici o doctorie, dacă ei n-au descoperit mai întâi rana; aici însă nu este aşa. Noi vedem aici nenumărate persoane împrejurul nostru şi le vindecăm pe toate îndeobşte. Noi nu scoatem pe păcătos la iveală şi nu declarăm păcatele lui, ci propovăduim tuturor învăţătura cea dumnezeiască şi lăsăm conştiinţei ascultătorilor ca fiecare să-şi aleagă doctoria care se potriveşte la rana lui, adică cuvântul de învăţătură prin care prihana se osândeşte, fapta bună se laudă, îmbuibarea se mustră, cumpătarea şi înfrânarea nu se osândesc, mândria se ruşinează, smerenia se slăveşte. Acest cuvânt izvorăşte din gura predicatorului ca o doctorie, alcătuită din tot felul de părţi, iar datoria ascultătorilor este să-şi aleagă fiecare pentru sine tocmai ceea ce i se potriveşte şi îi este de folos.
Cuvântul învăţăturii iese la iveală cu îndrăzneală, dar prinzându-se de conştiinţa fiecăruia îndeosebi; puterea sa vindecătoare lucrează în ascuns, şi adeseori sănătatea se restatorniceşte înainte de a fi fost cunoscută boala. Când eu, de pildă, într-o predică am proslăvit puterea rugăciunii şi am dojenit pe cei leneşi la rugăciune, nu am numit în public pe nici unul dintre dânşii. Deci, celor cărora eu le-am dat mărturie că ei sunt sârguitori în rugăciune, aceia s-au făcut încă mai sârguitori decât înainte; iar cei pe care conştiinţa lor i-a dojenit pentru lenevire, şi-au însuşit critica mea, au părăsit răceala lor şi nebăgarea în seamă a rugăciunii. Eu, însă, nu pot să numesc nici pe unii nici pe alţii, şi tocmai această necunoştinţă şi neştiinţă este la amândouă părţile potrivită. Voiţi să ştiţi pentru ce? Să vă spun. Cel ce a auzit lauda rugăciunii şi are cunoştinţa râvnei sale întru aceasta, dacă ar fi avut mulţi martori ai laudei sale, lesne ar fi căzut în semeţie şi în mândrie, dar fiindcă el şi-a însuşit această laudă numai în ascuns, el s-a asigurat împotriva a toată îngâmfarea. Dimpotrivă, cel ce se cunoaşte vinovat în lenevirea sa, auzind tânguirea mea, mai lesne se va îmbunătăţi prin această dojana care i s-a făcut în ascuns, fără de martori. Aceasta este pentru dânsul de un mare folos. Adică, fiindcă judecata mulţimii are mare putere asupra noastră, de aceea noi, păcătoşii, tindem a ne îndrepta câtă vreme noi credem că greşelile noastre sunt încă necunoscute; iar după ce ele s-au făcut cunoscute la arătare, noi atunci ne facem fără ruşine şi leneşi.
Îata-l pe Nicodim, tâlhar în ochii colegilor sai întru fariseism, rostind parca si el: Pomeneste-ma, Doamne, întru împaratia Ta, pomeneste-ma si pe mine neîndemânaticul întru taine carturar, nestiutorul întru cele adevarate Doctor, si nu numai la lumina acestui biet opait de pe sarmana aceasta masa, ci si la lumina zilei înfricosatei Tale Judecati, pomeneste-ma alaturi de toti cei care de-a lungul vietii Tale pamântesti Îti vor fi umplut ori Îti vor umple sufletul de mângâiere si duiosie: Prea Curata maica Ta, iubitul Tau ucenic, Înaintemergatorul Tau, Veronica, tâlharul cel bun, aprigul Petru si toti ceilalti si toate celelalte. Nu ne uita nici pe mine, ori pe Luca, ori si pe ceilalti putini care adeveresc oamenilor ca si carturarilor le este deschisa calea spre cer.
Precum rănile cele dezgolite, fiind expuse pururea la asprimea aerului, se înrăutăţesc, tot aşa se întâmplă cu sufletul cel păcătos; el se face mai neruşinat, când dojenirea încălcărilor de lege ale lui se face înaintea multor martori. Ca să nu se întâmple una ca aceasta, de aceea propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu a vindecat întru ascuns bolile voastre.
Şi ca să cunoaşteţi că acest chip de vindecare ascuns aduce roade bogate, ascultaţi ce zice Hristos: „De va greşi ţie fratele tău, mergi şi îl mustră pe dânsul”, nu zice: „între tine şi între cetate”, şi, cu atât mai puţin: „între tine şi între popor”, ci: „între tine şi între el singur”. Pâra, zice El, trebuie să se facă fără martori, pentru ca mai uşor să poată veni îndreptarea.
Aşadar, este de lăudat când o astfel de sfătuire sau dojana nu se face cunoscută. Este destul când conştiinţa omului mărturiseşte împotriva lui; este îndeajuns acest judecător nemituit. Nu poţi tu să pedepseşti pe păcătos mai aspru decât propria lui conştiinţă; pârâşul acesta este cel mai amarnic, şi nimeni nu cunoaşte încălcările de lege ale omului mai bine decât conştiinţa sa. De aceea, nu mai înmulţi rănile lui cu altele noi, prin descoperirea păcatelor sale, ci sfătuieşte-l fără martori. Aşa a făcut şi Sfântul Pavel, când el zicea către corinteni: „Acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi despre Apollo, dar ele sunt pentru voi”. Deci, el n-a numit pe cei păcătoşi dintre corinteni, ci i-a ascuns sub numele său şi al lui Apollo, şi prin aceasta le-a dat prilejul a se smulge de la nelegiuirile lor. In alt loc, el zice: „Nu cumva dacă voi veni iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au greşit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut”. Vezi cum el numeşte pe păcătoşi numai îndeobşte şi nu-i înseamnă mai de aproape, pentru ca nu cumva, prin pâra făţişă, să facă sufletele lor mai neruşinate? în acelaşi chip procedează şi predicatorul, cu multă băgare de seamă la mustrările şi pedepsirile sale, şi de aceea vă sfătuiesc şi eu să fiţi totdeauna cu luare aminte la propovăduirea cuvântului dumnezeiesc şi să lucraţi cu toată râvna la îndreptarea voastră. Amin.(postat pe f.b de Ioan Monahul)