Conștiinata morală
„Domnul este păstorul meu si nimic nu-mi lipseste".„La păsuni bune mă sălăsluieste si mă povătuieste la ape line"„Sufletul mi-l întăreste pentru numele Său si pe cărările dreptătii mă povătuieste"„De-as umbla pe valea umbrei mortii (de-as fi pândit de moarte), de rele nu m-as teme, căci Tu cu mine esti".„Toiagul Tău si varga Ta, acestea sunt mângâierea mea".„Tu-mi gătesti masă înaintea vrăjmasilor mei. Cu untdelemn ungi capul meu si cupa mi-e plină rasă".„Mila Ta, Doamne, să mă însotească în toate zilele vietii mele, ca să locuiesc zile multe în casa Domnului Dumnezeului meu".(ps.22)
Noi primim niste gânduri ale altora si nu ajungem să le simtim pentru noi însine, pentru viata noastră, pentru conștiința noastră. Umblăm după modele greșite si nu suntem atenti la modelul nostru Hristos Iisus și la darurile lui Dumnezeu Înaintea bunului Dumnezeu să ne facem mai buni, pentru că bunătatea cea mai multă se realizează în linistea sufletului. În linistea sufletului se realizează bucuria, se realizează constiinta prezentei lui Dumnezeu. Si unde este Dumnezeu cu darul Său, acolo nici un lucru nu este greu, și mergi cu conștiița curată în tot lucrul vieții tale.
Iată ce ne spune Apostolul Pavel:
,,Fraţilor, noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu. De aceea: Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul. "
,,Fraţilor, roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă‑răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi‑au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. "
Constiinta morala este glasul lui Dumnezeu in sufletul credinciosului, glas care-l indeamna la implinirea legii morale. Glasul acesta il poate cunoaste fiecare, caci dupa credinta noastra constiinta s-a nascut deodata cu omul. Ea este de obarsie dumnezeiasca. Casatoria și familia sunt de origine divină. Unirea dintre soţi, barbat și femeie, primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu prin Taina Căsătoriei. Săvârşind Taina aceasta, Biserica ÎI roagă pe Domnul să-i păzească în pace şi înţelegere pe cei ce se însoţesc, să-i izbăvească de ispite, să le ajute în naşterea şi creşterea copiilor. Căsătoria religioasă se deosebeşte de cea civilă (juridică) prin faptul că este harică.
Harul primit trebuie păzit cu grijă şi înmulţit cu râvnă prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. După regula generală, pentru a păstra harul este neapărată nevoie ca soţii să facă aceleaşi lucruri ca și pentru a-l dobândi – să se străduiască a împlini poruncile lui Dumnezeu. Altminteri, riscă să piardă harul, şi aceasta îi lasă neajutoraţi în faţa păcatului. Pentru creştini, să trăiască împreună necununaţi este un păcat.
Sfantul Ioan Gura de Aur spune: Dumnezeu creînd pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei. În conştiinţă, Dumnezeu ne vorbeşte despre ce trebuie sa fim şi ce suntem. Ortodoxia este radicala, ea cere absolutul. Cere dezradacinarea reala a patimilor. Nu un om “civilizat”, moderat in toate, atent la aparente cu semenii, ci un om transfigurat pana in adancuri, purificat total, un intransigent al sfinteniei reale, transparente, cere ortodoxia prin spiritul ei ascetic si prin pilda sfintilor ei. Ea cere mult, caci stie ca numai cerand mult, se poate obtine de la majoritate macar putin si se satisface setea religioasa a omului, care nu se impaca cu diluari din partea Bisericii, pasiunea aceasta pentru adevar, caracterizeaza in mod deosebit constiinta ortodoxa ea singura a ramas totdeauna pe langa rolul de-a fi martora a adevarului, de a sta langa adevar.
Prin conştiinţă ne vedem adevărata faţă a noastră, în lumina lui Dumnezeu. Când abaterile noastre de pe Cale nu sunt prea mari, ne vedem mustraţi de conştiinţă. Dar când am înaintat mult în păcate, conştiinţa e acoperită sau glasul ei e astupat pentru o vreme sau pentru totdeauna. Şi cu ea şi glasul lui Dumnezeu. Dar rar poate fi astupată definitiv; chiar dacă ni se pare că nu mai funcţionează, nu e nimeni care să nu o aibă. Glasul ei se aude adeseori pe neasteptate de sub povara uriaşă pusă asupra ei, datorită înaintării păcatului, uneori fără să ne mai poată da puterea să ne îndreptăm. Ea grăieşte cum grăieşte un mort pe care l-am ucis şi mortul suntem chiar noi înşine. Aşa ne va vorbi, printr-o cumplită şi nepotolită mustrare în viaţa viitoare. E un mod al relaţiei noastre eterne cu Dumnezeu.
Despre voia libera a omului se vorbeste in cuvinte foarte limpezi in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie. Asa citim in Vechiul Testament: „Viata si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, binecuvantare si blestem. Alege viata, ca sa traiesti tu si urmasii tai”. In Noul Testament Mantuitorul raspunde tanarului bogat: „Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta si da-o saracilor”. In alt loc, Mantuitorul plange soarta Ierusalimului, spunand: „Ierusalime, Ierusalime… de cate ori am voit sa adun pe fiii tai, dupa cum aduna pasarea puii sai sub aripi, dar nu ati voit” . Iar Sfantul Chiril al Ierusalimului spune: „Sa stii ca tu ai un suflet cu vointa libera… care are putinta de a face cum voieste”.
Atunci cand cineva ramane complet ascultator fata de constiinta sa si aplica ceea ce ii spune – nu mai este reprobata de ea – nu pentru ca glasul sau a slabit, ci datorita bunei ascultari, constiinta nu are ce sa-i reproseze. Apostolul Ioan spune ca atunci cand constiinta omului nu-l condamna, el are indrazneala catre Dumnezeu .Este imposibil ca cineva sa purceada la drum fara ca vreodata sa se poticneasca undeva, deoarece, din toate partile, diavolul, lumea si trupul introduce permanent obstacole in viata sa, iar acesta se poticneste in proportie egala cu lipsa sa de griji.De aceea, atunci cand cade, el trebuie sa se ridice de indata si sa caute iertarea.Cand omul se caieste in masura gravitatii caderii sale, constiinta sa, care il tot deranja, inceteaza sa-l mai supere.
Trebuie sa ne pazim constiinta din trei laturi – cu privire la Dumnezeu, cu privire la aproapele nostru si cu privire la lucruri. Ne pazim constiinta cu privire la Dumnezeu cand evitam diferite pacate.Ne pazim constiinta cu privire la aproapele cand nu-l intristam, judecam, defaimam, suparam sau sa-l impingem spre fapte rele.Ne pazim constiinta cu privire la la lucruri cand nu distrugem sau deterioram lucruri materiale prin lipsa de grija, neglijenta sau lipsa de scrupulozitate.
Sfantul Teodor Suditul ne spune lucruri interesante despre aceasta „lipsa de scrupulozitate”.Cand vezi ceva arzand sau deteriorandu-se, iar tu nu-l ridici sa-l aperi, aceasta e lipsa de scrupulozitate.La fel atunci cand ti se rup hainele si din cauza neglijentei tale, ele se distrug complet.Cand esti in stare sa muncesti, dar in loc sa muncesti te plimbi in colo si incoace, aceasta este tot lipsa de scrupulozitate.Cand iti lasi mancarea deoparte si ea se strica, iar tu o arunci, aceasta e lipsa de scrupulozitate, caci trebuie sa fi avut grija s-o mananci inainte de a se fi stricat. De aceea, lipsa de scrupulozitate este atunci cand cineva greseste in vreun fel oarecare cu privire la lucrurile materiale, dar si cand cineva Il jigneste pe Dumnezeu in vreun fel oarecare.Cea mai mare avutie se dobandeste cand cineva lupta sa-si pastreze constiinta nepatata.Dar in situatia in care el simte ca ceva l-a ranit, el trebuie s-o corecteze imediat si astfel el va reveni la starea anterioara.
De cate ori nu ne-a certat constiinta !Cu cat omul isi asculta constiinta si cu cat ia mai mult aminte la ea , cu atat mai sigur ea il calauzeste.Si cu cat mai discret ea il calauzeste si il cearta, cu atat el creste in curatie. Dumnezeu a pus in sufletul nostru un judecator neobosit si un paznic necontenit: constiinta. Intr-adevar printre oameni nu este nici un judecator care sa fie asa treaz, precum constiinta noastra. Dintre judecatorii omenesti, unii se mituiesc, altii se castiga prin maguliri, altii se intimideaza prin amenintari si inca multe altele ii impiedica de la judecata cea dreapta.
Constiinta insa, nu se biruieste prin toate acestea; ci poti sa magulesti, sa dai daruri, sa ameninti sau sa faci orice, acest judecator va rosti pururea hotararea cea dreapta, chiar si asupra gandurilor noastre cele mai pacatoase. De ar fi trecut oricat de mult timp, constiinta niciodata nu uita cele petrecute; atat in timpul cand se savarseste pacatul, cat si inainte si dupa savarsirea lui, ea se ridica impotriva noastra ca un martor acuzator. In timpul savarsirii pacatului suntem beti si nu bagam in seama constiinta, dar dupa ce am savarsit pacatul, atunci vine spinul cel amarnic al caintei. De aceea va indemn, paziti-va chiar de la inceput, sa nu zamisliti in voi o pofta rea; iar daca am zamislit-o, atunci sa inabusim in noi samanta cea rea. Daca insa si la aceasta am fost lenesi, atunci, indata ce pacatul s-a aratat prin fapta, sa-l omoram prin marturisire, prin cainta si prin paza asupra noastra insine.De aceea zic: osandeste pacatul tau, si te vei libera de o grea povara!
Mai exista si asa numita „constiinta rea”, care vine adesea cu pretentiile si aspectul si faima bunei constiinte, dar in esenta este rea, pervetita, o constiinta opusa lui Dumnezeu.Constiinta cea rea este glasul care ne invata lucruri viclene, pervetite si opuse.Constiinta cea buna are smerenie si ascultare drept punct de plecare, izvor si baza.Constiinta cea rea are mandria si neascultarea de izvor.
Cand cineva nu-L asculta pe Batran, cand cineva opune rezistenta, este viclean si nu asculta, atunci are ceea ce se numeste incredere de sine; o astfel de incredere in sine este constiinta cea rea.Mentalitatea smerita da nastere la constiinta cea buna.
Deoarece cele doua constiinte sunt amestecate, adesea omul se intreaba:”Este aceasta constiinta cea buna, ori cea rea?Trebuie sa cred acest gand sau pe celalalt?” Deci, pentru a afla – sau mai degraba pentru a fi invatat – ce este constiinta cea buna, omul are nevoie de smerenie, dar, mai presus de orice, el are nevoie sa se supuna calauzirii altcuiva, superiorului sau, conducatorului sau, parintelui sau duhovnicesc si sa asculte tot ce-i va spune acesta.Atunci, incetul cu incetul, el va incepe sa priceapa care ganduri sunt rele si care sunt bune, care este infatisarea constiintei celei bune si care este aceea a relei constiinte.Astfel, pe de o parte, prin invataminte si calauzirea din partea parintelui sau duhovnicesc, omul evita caderea, iar, pe de alta parte, cu timpul el primeste invatatura care este culoarea si infatisarea celor doua constiinte si devine om desavarsit.Numai cei care sunt fara ascultare au suferit vatamare, caci omul este presat de ambele constiinte; una lucreaza ca sa-l mantuiasca, iar cealalta ca sa-l distruga, si adesea nu stie de care sa asculte.Cel ce se afla sub ascultare evita acest pericol si incetul cu incetul devine experimentat si priceput in a discerne constiinta cea rea de cea buna.
Socoteste acum intelepciunea lui Dumnezeu! Constiinta nu are trebuinta sa ne parasca necontenit, ca noi nu am putea purta o povara asa grea, daca ea ar vorbi impotriva noastra neincetat.
Dumnezeu a randuit astfel ca sa ne mustre constiinta de multe ori si cu sarguinta, dar nu neincetat; de multe ori, ca sa nu cadem in delasare, ci sa ramanem treji pana la moarte; nu neincetat si fara ragaz, ca sa nu ne descurajam, ci cateodata sa ne linistim, sa ne mangaiem si sa putem iarasi rasufla.
Mustrarea constiintei, este o ancora sfanta a sufletului, care nu ne lasa sa ne cufundam cu totul in cursa pacatului. Ca nu numai cand savarsim pacatul, ci adeseori multi ani dupa aceea, constiinta iarasi ne aminteste nelegiuirile noastre cele vechi.
Sa ne gandim acum la acest adevar: o constiinta curata este cea mai mare mangaiere in nenorocire. Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru ca nu avem o constiinta curata. Daca noi am avea aceasta, nu ne-ar inspaimanta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice altceva.
Ca pe cel bun nu-l pot vatama toate acestea. Sa zicem ca i se rapeste averea; dar el are o comoara in cer! Cineva il izgoneste din tara sa; dar el are tara sa in cer! Poate ca cineva il fereca in lanturi; dar constiinta lui il face pe el un om liber, si nu baga in seama inchisoarea cea din afara! Totusi, poate ca cineva ucide trupul lui; totusi el va invia!
In sfarsit, sa ne gandim ce dragoste mare ne-a aratat Dumnezeu, prin aceea ca ne-a dat constiinta!
Fiindca El candva are sa ne traga la raspundere pentru pacatele noastre, de aceea a pus in inima noastra pe acest judecator nemituit, pentru ca el chiar aici pe pamant, sa ne judece pentru pacatele noastre, sa ne faca mai intelepti si sa ne mantuiasca de infricosata judecata viitoare; pentru ca noi inca de aici sa lepadam pacatele noastre, si sa ne putem duce in acea lume cu vesela siguranta, prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinstea in vecii vecilor! Amin (publicat pe f.b de Ioan Monahul)