Constantin și Elena promotorii creştinismului în Imperiul Roman
Dupa sarbatoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena. Bărbaţii şi femeile cu idei nobile, cu scopuri altruiste şi aspiraţii pline de duhul sfânt, sunt aceia în care toate caracteristicile acestea s-au dezvoltat prin bunele lor învăţături şi legături încă din tinereţe, din copilărie, prin educaţia şi creşterea în conştiinţa şi morală creştină, câteodată chiar în condiţii şi circumstanţe vitrege. În lumea tot mai intolerantă în care trăim astăzi, expoziţia, ce are ca principală temă libertatea religioasă, este mai actuală ca oricând şi, mai ales, de interes global, deoarece în zilele noastre, în afara Europei, la fiecare cinci minute moare ucis un creştin pentru Hristos. De asemenea, nu mai este pentru nimeni un secret faptul că şi pe continentul european creştinii sunt uneori discriminaţi şi dezavantajaţi pentru mărturisirea publică a lui Hristos. Prin urmare, noi, cei care trăim astăzi într‑o lume pluralistă ca şi cea a secolului al IV‑lea, putem învăţa foarte multe lucruri din poziţia adoptată de Constantin, el reprezentând, fără îndoială, un exemplu elocvent de conduită şi virtute, dar şi de înţelepciune şi toleranţă pentru conducătorii politici ai lumii de azi. Cercetători sunt de părere că deciziile împăratului Constantin în favoarea creştinismului s-au datorat mai ales mamei sale, Elena, care, „cu mână de fier şi credinţă tare”, s-a aflat în permanenţă în umbra unicului său fiu. Flavia Iulia Helena s-a născut în provincia Bitinia, ca fiică a unui hangiu. Ea s-a căsătorit în anul 270, când avea 16 ani, cu generalul roman Constanţiu Chlorus, iar în 272 l-a născut pe Constantin, în localitatea Naissus (în Serbia de astăzi). În 293, împăratul Diocleţian i-a poruncit lui Constanţiu să divorţeze şi l-a numit Cezar pentru Imperiul Roman de Apus. În această calitate, el s-a căsătorit cu Teodora, fiica vitregă a împăratului Maximian, cu care a avut încă şase copii. Elena nu s-a recăsătorit şi a trăit în umbră, departe de atenţia publică, dar aproape de fiul său, pe care l-a sprijinit cu dragoste şi afecţiune. În anul 306, fiul său a fost proclamat de armata romană drept august al imperiului, imediat după moartea lui Constanţiu Chlorus. El şi-a readus mama la curtea imperială, conferindu-i titlul de „Nobilissima Femina” (Doamnă prea nobilă). În anul 325, Constantin i-a oferit mamei sale cea mai mare distincţie pe care o putea primi o femeie, aceea de „Augusta”. Constantin cel Mare şi mama sa Elena, au fost promotori ai creştinismului în Imperiul Roman, deşi tatăl lui Constantin era general în slujba unuia dintre cei mai mari prigonitori ai creştinilor, împăratul Diocleţian. Copilul Constantin a fost oprit zălog de împărat pentru a fi sigur de loialitatea, în lupta împotriva creştinismului în expansiune, a tatălui său, generalul, iar alături de copil, în locul destinat supravegherii de către împărat, se afla permanent mama sa Elena. Ei locuiau în apropierea unor comunităţi creştine, care au avut o influenţă deosebită asupra mamei sale, dar şi asupra micuţului Constantin. Elena, în taină la început, s-a apropiat de credinţa creştină, iar dacă în preajma ta, în casa ta, ai oameni care caută sfinţenia, care încearcă ori au reuşit să se predea lui Hristos, oameni sunt influenţaţi de cei ce tind spre desăvârşire şi care vin alături de cei care au ales mântuirea şi veşnicia în Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, iar atunci şi cei dragi şi apropiaţi creştinilor adevăraţi se înduhovnicesc şi se sfinţesc. Elena n-a ales calea creştină şi apoi s-a dedicat mişcării creştine întâmplător, la Dumnezeu toate sunt rânduite, iar Domnul a stabilit, pentru ea şi pentru fiul ei, un plan divin, ei aveau de îndeplinit o lucrare şi o misiune pentru care se pregăteau, pentru care Dumnezeu îi pregătea, iar Elena şi mai târziu şi Constantin şi-au dorit şi au ales împreună lucrarea divină stabilită şi dăruită lor prin Duhul Sfânt, care lucrează în inima şi în viaţa tuturor celor care vor să-L primească şi să Îl asculte pe Domnul Iisus Hristos. Educaţia dată de Elena fiului său Constantin a dus la creşterea lui sufletească, i-a dat înţelepciunea creştină, apoi Dumnezeu i-a dat Imperiul roman. Creşterea lui Constantin, în calitate de creştin, dar apoi şi de împărat a fost făcută treaptă cu treaptă, urcând scara desăvârşirii prin educaţia din copilărie şi urcând apoi până la îndeplinirea misiunii şi lucrării sale. Aceasta a dus, treptat, la creşterea influinţei creştinismului în cel mai mare imperiu din lume la vremea aceia. Constantin a condus imperiul alături de mama sa Elena, legătura dintre ei, forţa şi puterea de a înfăptui lucrarea lui Dumnezeu era dată de Duhul Sfânt trimis oamenilor de Fiul, Domnul Iisus Hristos, după Înălţare. Între ei era pilonul de rezistenţă, izvorul de tărie, care îi unea întru ascultare, înţelegere, conştiinţa şi morală creştină, dorinţa şi voinţă duhovnicească, între ei era cinstită Cruce a lui Iisus Hristos, Capul Bisericii lui Dumnezeu. Între ei era permanent Sfânta Cruce care îi apropia şi îi stimula. Unul, Constantin cel Mare, a descoperit crucea pe cer, semn de lumină şi biruinţă, iar celălalt, împărăteasa Elena a fost luminată şi a descoperit Sfânta Cruce în pământ, ca semn al unirii cerului şi al pământului prin Sfânta Taină a Cinstitei Lui Cruci.La noi la români, Constantin a continuat să împlinească creşterea începută de Sfântul Apostol Andrei. Împăratul Constantin a fost un apărător al credinţei, un apărător al săracilor, un apărător al creştinilor, un apărător al bisericii. Ea, Elena, mama sa, a fost o educatoare dar şi o învăţătoare, a fost o creştină dar şi o permanentă mărturisitoare a creştinismului, nu numai în familie în care rolul ei de creştere în credinţa a lui Constantin a fost deosebit, dar şi în societate unde căutarea şi mărturisirea lui Iisus Hristos a fost un exemplu, o pildă pentru toate mamele creştine, iar lucrarea ei pentru dezvoltarea şi păzirea creştinismului, o pildă pentru toţi conducătorii lumi. Iată cât de importante au fost prieteniile şi tovărăşiile avute încă din copilărie ale lui Constantin cel Mare şi a mamei sale Elena cu comunităţile creştine din prejma lor, lucrarea lor, mica şi permanenta lor activitate de credinţă, dârza lor mărturisire a Domnului Iisus Hristos, jertfa lor a condus la schimbarea din temelii a imperiului, nu numai pe plan religios, dar şi social. Dumnezeu a stăruit asupra însemnătăţii supravegherii prieteniilor şi tovărăşiilor pe care le fac copiii şi a dat poporului ales rânduieli cu privire le viaţa civilă, religioasă şi socială, făcute cu scopul de a feri pe copii de legături de prietenie dăunătoare şi de a-i obişnui de la vârstă fragedă cu perceptele şi principiile legii lui Dumnezeu. Învăţătura prin fapte dată de Dumnezeu la naşterea naţiunii lui Israel era de aşa fel încât să impresioneze puternic inima tuturor. Înainte ca pedeapsa ultimă să fie dată egiptenilor, prin grozava moarte a întâilor născuţi dintre egipteni, Dumnezeu a ordonat poporului Său să-şi adune copiii în propriile case, stropind cu sânge uşile şi să rămână în case la adăpostul acestui semn. De aici reţinem că părinţii care-şi iubesc copiii, să-i păzească şi să-i ferească sub semnul legământului cu Dumnezeu, să-i ţină la adăpostul pe care-l dau sfintele influenţe ce vin din sângele răscumpărător al Domului nostru Iisus Hristos. Prin El şi noi suntem socotiţi aleşi, toate învăţăturile date izraeliţilor în vechime cu privire la educaţia copiilor lor, toate făgăduinţele de binecuvântare, urmare a ascultării cerută de Domnul pentru educarea copiilor lor, ne revin şi nouă, le avem şi noi creştinii, care suntem purtătorii lor. Toţi aceia care se străduiesc să lucreze planul de educaţie a lui Dumnezeu, vor avea harul Lui sprijinitor, prezenţa Lui continuă, puterea Lui care păzeşte. Sfânta Elena s-a bucurat dintotdeauna de o evlavie deosebită din partea creştinilor. Numele ei, care se traduce ca „făclie”, „torţă”, „strălucirea soarelui”, este purtat de nenumărate credincioase. În cinstea ei s-au ridicat biserici, mănăstiri, aşezăminte teologice sau sociale. Ea a fost şi rămâne un simbol de puritate, dragoste părintească, nădejde şi credinţă autentică. Pentru grija pe care a arătat-o săracilor şi oamenilor simpli, pentru preocuparea faţă de problemele creştinismului, dar şi pentru evlavia şi credinţa puternică, împărăteasa Elena este cinstită ca sfântă în întreaga creştinătate.Sfânta Elena este şi ocrotitoarea arheologilor, datorită demersului ei de a căuta crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos.În decursul domniei sale, Sfântul Constantin cel Mare a luat o serie de hotărâri care au schimbat soarta creştinismului. Astfel, în anul 312 a avut loc bătălia de la Podul Vulturului, în care Constantin l-a învins pe Maxenţiu. Istoricul Eusebiu de Cezareea, biograful lui Constantin, şi apologetul Lactanţiu au descris viziunea pe care împăratul a avut-o înainte de luptă. El a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei învinge). Noaptea, i s-a arătat Iisur Hristos în vis, cerându-i să pună pe steagurile armatei sale Sfânta Cruce, ca semn protector în lupta care urma. Acest steag care purta însemnul creştin s-a numit labarum. Convertirea împăratului Constantin la religia creştină este legată de foarte mulţi cercetători de acest eveniment. În ianuarie 313, împăratul Constantin cel Mare a dat un act prin care creştinismul a devenit „religio licita”, adică religie permisă, la fel ca celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă şi morală a doctrinei creştine, a recomandat-o tuturor. Însă Constantin nu a declarat creştinismul religie de stat, cum greşit se afirmă uneori. Acest pas a fost făcut în anul 380, de împăratul Teodosie cel Mare. În anul 325, Împăratul Constantin cel Mare a convocat primul Sinod Ecumenic, în localitatea Niceea (în Turcia de astăzi). Având ca prioritate păstrarea unităţii Imperiului Roman, împăratul i-a chemat pe toţi episcopii bisericii pentru a se hotărî în problema ereziei lui Arie. Acesta susţinea că Iisus Hristos nu este fiul lui Dumnezeu, ci este „prima creatură a Tatălui”. La acest sinod au participat, conform tradiţiei, 318 părinţi, printre care sfinţii Atanasie cel Mare, Nicolae al Mirelor, Spiridon al Trimitundei, Pafnutie Egipteanul şi Osiu de Cordoba. Sinodul a stabilit „dumnezeirea Fiului”, compunând totodată primele şapte articole din Crez, a fixat data Paştilor (prima duminică după lună plină, după echinocţiul de primăvară) şi a dat 20 de canoane referitoare la disciplina bisericească. La sfârşitul lucrărilor, când Osiu de Cordoba a rostit pentru prima oară Crezul, Constantin a spus: „Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-aţi făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi”. În aceeaşi perioadă, împăratul Constantin a construit o cetate impresionantă pe malul stâng al Bosforului, pe locul vechii cetăţi Bizantion. Cetatea, care îi va purta numele (Constantinopol), a devenit noua capitală a imperiului, care a rivalizat cu vechea Romă. Aici a fost zidită măreaţa catedrală închinată Sfinţilor Apostoli. Pe lângă aceste măsuri, împăratul Constantin a dat o serie de legi prin care a venit în ajutorul creştinilor. În 312 a generalizat duminica drept zi de odihnă în întregul imperiu, în 317 a început să bată monedă cu monograma creştină, i-a scutit pe preoţii bisericii de impozite şi de armată, a interzis practicarea jertfelor sângeroase şi a oferit creştinilor edificii imperiale pentru practicarea cultului. Împaratul Constantin cel Mare a fost botezat pe patul de moarte de episcopul Eusebiu de Cezareea, biograful şi apropiatul său. A murit la scurt timp, în Nicomidia, şi a fost înmormântat în Constantinopol, în biserica ctitorită de el.
În Biserica Sfanta Cruce din Patrauti o binecunoscuta fresca Cavalcada Sfintei Cruci. Aceasta reprezentare picturala nu este o scena istorica, ci o scena ce se petrece în Rai. Cunoscuta si sub numele „Cavalcada Sfantului Constantin” sau „Cavalcada Sfintilor Militari”, aceasta scena este unica in intreaga lume ortodoxa prin compozitia sa iconografica. Surprinzatoare prin dimensiune si tematica, scena Cavalcada Sfintei Cruci, infatiseaza o armata de sfinti militari ucisi in timpul persecutiilor anticrestine. Acestia sunt condusi de Arhanghelul Mihail si de Imparatul Constantin cel Mare intr-o hora cereasca a iubirii si rugaciunii in jurul Sfintei Cruci, iar Sfantul Stefan cel Mare chema sfintii in ajutorul armatei moldovene ce lupta pentru apararea identitatii crestine in fata turcilor.
Ce să desprindem din viata lui Constantin și a maicii sala Elena: ca o educație sănatoasă, creștină aduce multe lucrari placute lui Dumnezeu. Noi creștinii slujim unui Mântuitor care S-a născut într-o iesle şi El ne cunoaşte toate durerile. Dacă disperăm în faţa copiilor noştri, aceşti copiii nu vor şti că noi credem în Dumnezeu, că noi ne bazăm pe Dumnezeu, că noi Îl iubim pe Dumnezeu. Toţi credincioşii doresc să aibă familii cu adevărat creştine. Toţi vor să audă de o metodă nouă, de o regulă care să funcţioneze, dar nu aşa se face, Biserica Lui are regulile, metodele şi tradiţiile Lui, stabilite până în veac. Ai o familie creştină fiind creştin, acceptând pe Iisus Hristos că mântuitor personal, iubindu-ţi Domnul şi Mântuitorul, iubindu-ţi vecinul şi aproapele, având o dragoste jertfitoare, împărţindu-ţi dragostea, acesta este singurul lucru care înseamnă ceva pe pământ pentru copiii noştri. Înainte să fiu în stare să-mi învăţ propriul copilul, el trebuie să vadă acest lucru la propriul părinte. Singurul mod în care vor şti copiii tăi aceasta este prin comportamentul tău de acasă, din sociatate, din biserică. Dacă eşti neliniştit, disperat, morocănos, ursuz, aspru, dur, indiferent, cum va fi copilul tău? La fel ca tine! Cum va vedea el dragostea lui Dumnezeu în tine? Cum o să-mi învăţ eu copilul să lase grija lumească dacă eu sunt disperat şi îngrijorat? Pot să-l mai învăţ pe copil să se încreadă în Hristos? Nu! Copilul nu va face ceea ce îl înveţi, ci va face ce te vede pe tine făcând! Familia trebuie să fie o şcoală a faptelor. Cuvântul trebuie că fie în inima mea înainte să fie în gura mea, degeaba am cuvinte dacă nu am inimă, degeaba am cuvinte dacă nu am fapte şi degeaba am toate dacă nu am dragoste. ,,Vorbele (ieşite) din gura omului sunt ape fără fund; izvorul înţelepciunii este un şuvoi care dă peste maluri”. În multe familii se întâmplă că mama conduce casa, ea este chiar conducătorul duhovnicesc al familiei sale, dar nu este corect aşa. Bărbatul trebuie să fie capul şi conducătorul duhovnicesc al casei aşa cum Iisus Hristos este capul şi conducătorul Bisericii Sale El trebuie să cerceteze şi să explice Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia trebuie să fie înscrisă în inima lui. Fiul meu ,,cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău”. Trebuie întipărit în mintea copilului Cuvântul Domnului. Aceasta este responsabilitatea familiei: să înveţe pe copii Cuvântul lui Dumnezeu. Se poate întâmpla ca bărbatul să se simtă nepotrivit să dea învăţătură din Biblie copiilor lui, însă Dumnezeu îl va face potrivit. Dacă vom cerceta Cuvântul lui Dumnezeu, avem făgăduinţa că vom fi desăvârşiţi şi destoinici pentru orice lucrare bună, fiindcă Iisus ne-a dat pe Mângâietorul, pe Sfântul Duh în inimă care să ne pună în gură cuvintele potrivite. Fiul meu,,să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli”. Amin. (postat pe f.b de Ioan Monahul)