Colaborarea omului cu harul divin în lucrarea mantuirii
In tainica Sa convorbire cu învatatul Nicodim, care dorea sa afle drumul spre mantuire, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat, i-a spus ca: "De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu" (Ioan III, 5)Mântuitorul a zis: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”
„Pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuire”. Deoarece puterea lui Dumnezeu este şi spre pedeapsă, căci atunci când pedepsea pe egipteni, zicea: „Aceasta este puterea Mea cea mare” (cf. Ioil 2, 25), după cum, de asemenea, este şi spre pierdere, căci zice: „Temeţi-vă de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28) – din care cauză şi apostolul zice că „nu pentru a vă aduce acestea vin, nu vă vestesc pedeapsă şi osândă, ci cele spre mântuire”.
Dar ce? Oare Evanghelia nu vestea şi acestea, nu spunea de gheena, de viermele cel neadormit şi de întunericul cel din afară? Şi cu toate acestea n-am putut afla de asemenea pedepse decât din Evanghelii. Aşadar, cum de spune el: „Este putere a lui Dumnezeu spre mântuire”? Ascultă însă şi cele ce urmează: „a tot celui care crede, iudeului întâi, şi elinului”. El nu zice simplu „tuturor”, ci „celor ce primesc”.
Chiar elin de-ai fi, şi chiar unul care a întrecut toată răutatea, chiar scit de-ai fi, sau barbar, sau fiară sălbatică, şi încărcat de toate absurdităţile, chiar de-ai purta cu tine sarcina nenumăratelor păcate, de îndată însă ce ai primit cuvântul crucii şi te-ai botezat, ai şters toate acele răutăţi.
Dar de ce oare zice aici „iudeului întâi, şi elinului”?
Ce voieşte să spună prin această deosebire, deşi în multe locuri zice că nici tăierea împrejur, nici netăierea, nu au vreo însemnătate? Deci, cum de aici face discriminare, punând înainte pe iudeu, şi după aceea pe elin? Şi de ce este aceasta? Nu doar pentru că iudeul este pus întâi va lua şi dar mai mult, căci harul lui Dumnezeu se dă în dar, şi acestuia ca şi aceluia.
Deci, a fi întâiul nu este nimic, decât numai o cinste de ordine. Prin faptul că este cel dintâi, nu înseamnă că el prisoseşte în ceva, sau că va lua mai mare dreptate, ci se cinsteşte numai pentru că el a luat cel dintâi, după cum se petrece şi cu cei luminaţi cu Sfântul Botez. Voi care sunteţi iniţiaţi în taine, ştiţi ce vreau să spun.
Toţi aleargă spre botez, însă nu toţi se pot boteza în acelaşi ceas, ci unul întâi, altul al doilea, şi aşa mai departe – însă cel dintâi nu ia nimic mai mult decât cel de-al doilea, şi nici acesta mai mult decît cel ce-l urmează, ci toţi se bucură de aceleaşi bunuri.
Aşadar, a fi întâiul înseamnă numai cinste în ordine, şi nicidecum vreo prisosinţă a harului. Apoi, zicând „spre mântuire”, iarăşi înalţă darul, arătând că el nu stă pe loc, ci merge mai departe.
Aceasta o arată mai jos, zicând: „Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea” (1, 17).
Cel ce devine drept nu va trăi numai în viaţa prezentă, ci şi în cea viitoare; şi încă nu numai atâta, ci mai dă de înţeles şi altceva, anume strălucirea însemnătăţii unei astfel de vieţi. Fiindcă este cu putinţă a se mântui cineva şi cu ruşine – după cum, de pildă, se întâmplă cu cei scăpaţi de la osândă prin clemenţa împărătească -, şi ca atunci nu cumva să-şi închipuie cineva o astfel de mântuire, a adăugat şi expresia „dreptate”, făcând aluzie nu la dreptatea ta, ci la a lui Dumnezeu, şi la uşurinţa cu care El o dă.
Această dreptate nu o câştigi doar prin sudoarea şi ostenelile tale, ci o primeşti din darul cel de sus, iar de la tine un singur lucru se cere: a crede.
După aceea, întrucât vorba sa ar părea oarecum improbabilă – şi anume desfrânatul şi cel dezmierdat în desfătări, vrăjitorul şi făcătorul de rele deodată devin nu numai scăpaţi de pedeapsă, ci şi drepţi, ba încă luând dreptatea cea mai înaltă! -, atunci Apostolul adevereşte acest cuvânt cu citate din Vechiul Testament, într-adevăr, după ce zice: „din credinţă spre credinţă”, trimite pe auditoriu la iconomia lui Dumnezeu din legea veche, pe care o explică cu multă înţelepciune prin Epistola către evrei, unde arată că şi drepţii şi păcătoşii se îndreptează astfel, amintind acolo şi de desfrânata aceea [Rahav – n. n.] şi de Avraam.
Deci, după ce aici doar face aluzie la aceasta, de vreme ce se grăbea a trece la altă observaţie, îşi adevereşte cuvântul cu citate din prooroci, aducându-l în faţă pe Avacum, care strigă şi grăieşte că nu este altfel cu putinţă a trăi cel ce voieşte a trăi şi în viaţa viitoare, decât numai prin credinţă. Căci „dreptul din credinţă va fi viu”, vorbind de viaţa viitoare.
Fiindcă ceea ce Dumnezeu hărăzeşte covârşeşte orice judecată omenească, de aceea cu drept cuvânt avem nevoie de credinţă. Dar omul îndărătnic, dispreţuitor şi îngâmfat, acela nimic nu va săvârşi.
Să audă ereticii vocea duhovnicească, fiindcă astfel este firea raţionamentelor omeneşti. Raţionamentele noastre se aseamănă cu un labirint şi cu o enigmă care nu are sfârşit, care nu lasă niciodată judecata noastră a sta pe ceva solid, căci îşi ia începutul din mândrie. Ruşinându-se a primi credinţa, şi prefăcându-se a nu cunoaşte cele cereşti, se afundă pe ei înşişi în pulberea a mii de raţionamente false.
Apoi, nenorocitule şi vrednicule de mii de lacrimi, dacă te întrebă cineva cum s-a făcut cerul, cum s-a făcut pământul – şi ce spun eu de cer şi de pământ?! Cum te-ai făcut tu, cum ai crescut şi ai ajuns bărbat desâvârşit? -, tu nu te ruşinezi de neştiinţa ta; iar când vine vorba despre cel Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, tu te afunzi de ruşine în adâncul pierzării, căci crezi nedemn de tine a nu şti totul? Nedemnă este numai disputa zadarnică şi vorba fără folos. Şi ce spun eu de dogme? De însăşi răutatea vieţii acesteia, noi de nicăieri nu am scăpat, fără numai de la credinţă şi prin credinţă.
Astfel au strălucit şi toţi cei dinaintea Evangheliei, astfel a strălucit Avraam, astfel Isaac, astfel Iacov; astfel s-a mântuit şi desfrânata, atât cea din legea veche, cât şi cea din legea nouă. „Prin credinţă Rahav, desfrânata, fiindcă primise cu pace iscoadele, n-a pierit împreună cu cei neascultători” (Evrei 11, 31).
Dacă ea şi-ar fi zis în sine: „Şi cum vor putea aceştia, fiind robi şi fugari, refugiaţi şi trăind viaţa nomazilor, cum vor putea să ne biruiască pe noi care avem ziduri şi turnuri împrejurul cetăţii”? Dacă ar fi gândit aşa, ar fi pierit şi ea împreună cu ceilalţi, după cum au pătimit strămoşii lor, care, văzând în faţa lor nişte bărbaţi corpolenţi şi mari, căutau modalitatea de a-i învinge, şi au pierit toţi, fără război sau ordine de luptă.
Ai văzut acum ce grozăvie aduce necredinţa, şi cât e de puternic zidul credinţei? Aceea a pierdut mii nesfârşite, iar aceasta nu numai pe o femeie desfrânată a scăpat, ci a facut-o şi premergătoare unei obşti întregi.
Acestea ştiindu-le, şi mai mari ca acestea, niciodată să nu învinovăţim pe Dumnezeu de cele întâmplate, ci, orice ar porunci El, noi să primim fără să mai ispitim şi să mai vorbim degeaba, chiar dacă ceea ce El a poruncit ni s-ar părea absurd după raţionamentul nostru omenesc. Căci ce, spune-mi, pare mai absurd, decât a jertfi cineva pe propriul său fiu născut din el?
Şi totuşi când dreptului i s-a poruncit aceasta, a ascultat, fără să cerceteze, şi a îndeplinit porunca, având în vedere numai valoarea celui ce a poruncit. Şi un altul, primind poruncă de la Dumnezeu ca să lovească un profet, părându-i-se ceva absurd, n-a primit, iar pentru aceasta a şi fost pedepsit grozav.
De asemenea şi Saul, fiindcă a scăpat oameni contrar voinţei lui Dumnezeu, a căzut din împărăţie şi a pătimit cele mai mari rele. Încă şi alte multe exemple ca acestea ar găsi cineva, din care am învăţa să nu iscodim niciodată raţiunea poruncilor lui Dumnezeu, ci numai a le asculta şi a le îndeplini.
Deci, dacă e primejdios a cerceta amănunţit poruncile lui Dumnezeu, şi pe unii ca aceştia îi aşteaptă cea mai mare pedeapsă, dar încă cei care cercetează cele mai înfricoşate şi nespuse taine ale lui Dumnezeu, ca de pildă cum şi în ce fel a născut El pe Fiul Său, care este esenţa sau fiinţa Lui etc., ce îndreptare oare vor putea avea?
Acestea ştiindu-le, iubiţilor, să primim cu bucurie şi cu dragoste pe mama tuturor bunătăţilor, credinţa, ca astfel, ca şi cum am sosi într-un liman fericit şi liniştit, să putem păstra dogmele cele drepte, şi viaţa noastră să o ducem în siguranţă, pentru a ne învrednici bunătăţilor celor veşnice, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului Iisus Hristos, cu Care şi prin Care este slava Tatălui şi a Sfântului Duh în vecii veci. Amin. ( surse Ioan Gura de Aur )