Cinstitorule de Dumnezeu, Sfinte Mare Mucenic Fanurie, ascultă rugăciune a noastră

25.08.2018 07:31

Am inca vii in minte imagini de la hramul Sf. Fanurie de anul trecut, a fost plin, de 3-4 ori capacitetea bisericii, nu avem noi păcătoșii puterea să construim atâtea biserici câte poate umple Sfântul Fanurie, mare îndreptător spre credință si un minunat lucrător în viata noastră. Mese pline la parznic, multi saraci, barani si bolnavi, cei pe care sfantul ii iubea, pe care ii ocrotea, pe care ii ajuta.

Am trait cea mai frumoasa Liturghie, au avut un cor care te-a ridicat la Cer, a fost minunat azi spuneau unii. Nu sunt cuvinte ca să redau mătreția care m-a copleșit sopteau plini de bucurie alții. După vecernie, dar mai ales după liturghie am simțit că renasc sufletește, sunt plină de liniște și pace interioară, îmi marturisea o credincioasă venită prima oară la Hram.

Saptămâna Bisericii Sf Fanurie. Perioada 21-27 August cu Zile dedicate Sf. Mc. Fanurie, vezi materialul zilnic si vino la Hramul Bisericii noastre. Sfântul Fanurie! Un tânăr. Un tânar Sfânt despre care scriu in fiecare an și pe care-l sarbatorim pe 27 August si la Hramul căruia va chem si pe voi toti, prezenti fizic cu trupul, pentru cei ce vin, sau cu sufletul si gândul pentru cei care nu pot ajunge in Bucuresti la Biserica Sf. Fanurie, Cercelusi, sec.3. Eu voi fi acolo. Acolo vor fi și o parte din membrii Grupului Creștin Ortodox Sf Fanurie si Sf. Fanurie grup creștin ortodox, acolo va fi și Ioanelixir, fondatorul acestor grupuri.

Minunat este Sfântul Fanurie.

 O descoperire întâmplătoare, făcută de păgâni nomazi, nu de creştini, l-a adus la lumină pe acest sfânt necunoscut când o bandă de tâlhari arabi, care devastaseră insula Rodos, a găsit printre ruinele unei biserici antice un grup de icoane, printre alte artefacte. Toate icoanele erau într-o stare degradată sau aproape distruse, cu excepţia uneia, care se arăta aşa de nouă şi de proaspătă de parcă ar fi fost pictată abia cu o zi în urmă.

Icoana a fost trecută cu vederea de arabi, care nu i-au dat nicio importanţă. Aflaţi la ceva distanţă, nişte călugări ascunşi au observat acest fenomen şi au aşteptat cu răbdare până ce arabii au plecat şi au alergat apoi să recupereze această minunată icoană atât de bine păstrată. Ei au văzut un chip de sfânt clar conturat, iar numele înscris pe ea în litere distincte era: « Fanourios ».

La o mai atentă examinare, monahii au căzut în genunchi în faţa a ceea ce au văzut. În jurul sfântului erau desenate 12 tablouri, în fiecare dintre acestea Sfântul Fanurie fiind reprezentat în timp ce îndura o crudă forma de tortură, într-un stil realist care sugerează că artistul trebuie să fi fost martor la atrocităţi.

Ei s-au grăbit să vadă dacă vreuna din celelalte icoane mai era într-o stare atât de bună, dar ,deşi erau toate în acelaşi stil, de aceeaşi mărime şi formă, toate erau foarte vechi şi foarte neclare.

După o cercetare atentă, s-a ajuns la concluzia că această icoană a Sf. Fanurie făcea parte din grupul exhumat după nenumărate secole, iar prospeţimea ei era o manifestare divină a sfinţeniei acestui om, despre care erau acum hotărâţi să afle mai multe. Dar ani de cercetări n-au adus nimic şi nu s-a mai aflat nimic în plus despre Sf. Fanurie, faţă de ziua în care icoana a fost scoasă de sub ruinele vechii biserici greceşti.

Scenele de tortură din icoana nu ofereau nicio altă indicaţie decât că Sf. Fanurie a fost bătut cu pietre, jupuit, întemniţat, adus în faţa judecatorului, legat pe o roată, ars cu făclii, aruncat la animale sălbatice, zdrobit cu bolovani, ţinând cărbuni încinşi, in timp ce un demon zbura, proiectat pe un fundal de flăcări. Toate aceste orori arătau că Fanurie a fost unealta aparent indestructibilă a lui Dumnezeu, iar prin ele însele erau suficiente pentru a-i proba sfinţenia.

Arhieoiscopul Milos/ Nil al Rodosului a tras concluzia că icoana însăşi era o mărturie suficientă pentru a demonstra că Fanurie era omul lui Dumnezeu, aşa că a cerut Patriarhului să convoace un sinod care să-l proclame oficial pe Fanurie sfânt, după care s-a ridicat o catedrală pentru cinstirea sfântului, în care s-a pus la închinare sfânta icoană.

Fanurie, pierdut secole întregi printre ruinele bisericii, a devenit sfântul patron al lucrurilor pierdute. Până în prezent numele său este invocat când rugătorii cer recuperarea lucrurilor pierdute.

Ocrotitor al preotilor si ajutator la descoperirea obiectelor si animalelor pierdute, Sfantul Fanurie pomenit in sinaxarele ortodoxe actuale la 27 august (data aflarii icoanei sale), nu era cunoscut pana in sec. XVI. Vechile martirologii si sinaxare nu il pomeneau.

O descoperire din anul 1500 avea sa-l aduca in atentia credinciosilor si astfel, cultul sau sa reinvie. Cultul Sfantului Fanurie se pare ca a reinceput din Rodos de unde s-a raspandit mai intai in Creta, iar mai apoi in intreaga Grecie si dincolo de hotarele acestei tari.

Singurele manuscrise existente, gasite ulterior, in legatura cu acest sfant "nou aratat” in Rodos, sunt: unul transcris in "Acta Sanctorum”, datand din 1452, si un altul din 1600-1640. Ambele descriu o minune a Sfantului Fanurie din Rodos, cu eliberarea a trei preoti capturati de turci.

Sfantul li s-a aratat in vis musulmanilor, poruncindu-le sa-i elibereze pe crestinii sfintiti. In randul credinciosilor se vorbeste si de alte minuni savarsite de Sfantul Fanurie, pentru care se bucura de o deosebita evlavie atat in Grecia cat si in celelalte tari ortodoxe

Pe Sfântul Fanurie nu trebuie să-l cauţi. Te găseşte el şi-ţi arată calea, te trezești brusc în dreptul intrării în biserica ce-i poartă hramul, după ce întrebi în zadar trecătorii şi rătăcești îndelung pe nişte străzi întortocheate şi parcă fără de ieşire, din fosta mahala bucureşteană „Gura Lupului” 

 Aşa se face cunoscut  Sfântul. Te aşteptă în bi­serică, zugrăvit cuminte într-o icoană uitată mult timp în adâncul unei magazii, acoperită de praf şi pân­ze de păianjen, cu sticla mătuită ire­me­diabil şi rama atacată de umezeală şi mucegai, pe care  a descoperit-o, tot din în­tâmpla­re, parohul bisericii, părin­tele Cristian, urmând un îndemn in­sistent şi tainic, pentru ca mai târ­ziu, îndepărtând înveli­şul opac şi sco­rojit al picturii, să se cutremure de uimire. Nu numai că avea în faţă cea mai frumoasă icoană văzută vreo­dată, dar, sub ochii lui, se să­vâr­şise o minune.

Simplu şi firesc, biserica îşi regăsea icoana prăzni­cară, pe care mulţi o crezuseră pier­dută pentru totdeauna. Simplu şi firesc, Sfântul revenea la casa şi lucrarea lui dintotdeauna – sprijin familiei cu mulţi copii şi grabnic aducător al lucrurilor furate sau pierdute.

Biserica „Sfântul Fanurie”. Ridicată într-o mar­gine de cartier, o biserică simplă şi fără zorzoane, alba, imaculată, pe care stralucesc feciorelnic splendide mozaicuri cu icoanele sfintilor, smerită și iubitoare, sfioasă, dar dar plină de comori şi ascunse bucurii mistice pe dinăun­tru. Biserica Cerceluş apare ase­menea Sfântului, tânără, iubitoare și ospitalieră, gata oricând să spună povestea lui Fanurie și a ne­fericitei sale mame şi, în numele ei, Marele Mucenic să-i mângâie pe toţi orfanii; pe toţi nefericiţii lumii.

Interior intim şi armonios, cu vechi odoare ferecate în argint masiv şi acea icoană a lui Fanurie, realizată de marea pictoriţă Olga Greceanu.

Niciunde nu s-ar fi găsit loc mai potrivit inspiraţiei de artist creştin a Olgăi Greceanu, artist rugător, sensibil în linii şi culori, de o domoală intensitate solară, parca sfântul a cobotrât printre noi inobilat de mângâiera curcubelui, aducând cu el nuanțe astrale și sclipiri celeste.  

Niciunde, parcă, ţinuta creştină a Olgăi Greceanu nu s-a întretăiat mai potrivit cu toată starea de bine a unei biserici modeste, ascunse, de car­tier, unde liniştea capătă mici unduiri psaltice şi unde, neobosit, mai multe candele pâlpâie, cuminte, la altar.

Aflat mereu în preajmă, părintele Cris­tian stă şi veghează surâzător, aşteptând credincioşii. Nu se miră în niciun fel când aude cât de simplu şi de uşor am găsit adresa, în acest coltișor de lume. Priveşte blând spre icoana Sfântului, se bucură şi încuviin­ţează cu toată convingerea. Aşa e Fanu­rie – un Sfânt bineştiut al prieteniei şi al întâlnirilor minunate. E atât de grabnic, încât nu e ne­voie nici măcar să-l cauţi. E suficient să-i rosteşti numele sau să-l po­meneşti în gând. Te găseşte el oricum şi-ţi arată calea, aşa cum i-a arătat-o chiar părintelui cu mult timp înainte de a fi paroh al bisericii.

Parintele era în Gre­cia, la Atena, unde, într-un magazin oare­care, o femeie s-a apropiat de el şi i-a oferit fără nicio explicaţie o iconiţă cu chipul lui Fanurie.

Neştiind cine este acest Sfânt, Părintele paroh Cristian Popa,  a vrut să-i afle măcar numele, dar fe­meia a dus degetul la buze în semn de tăcere, după care a dispărut uşor şi nevăzut ca un abur. Era un mesager al Sfântului care știa ce face.

Fără să dea prea mare importanţă în­tâmplării, părintele şi-a continuat drumul spre insule şi locuri sfinte, constatând cu uimire că, în orice loc ar fi ajuns, îl urma insistent, din icoane şi fresce bizantine, figura aceea de tânăr frumos şi cu pri­vire amar-melancolică a Cuviosului Fanurie, de parcă ar fi încercat să-i spună ceva important; ceva ca o po­runcă solemnă, cu neputinţă de refuzat.

Va trece mult timp până ce părintele va înţelege rostul însoţirii lui Fanurie prin mâ­năstirile din Grecia.

Va înţelege când, după nişte ani de la întâm­plarea cu iconiţa dăruită în magazin, va deveni paroh al Bisericii Sfântul Fanurie din Bucureşti.

La fel va înţelege şi va recu­noaşte lucrarea Sfântului, în clipa în care îi va scoate la lumină icoana cea vremelnic pierdută. Icoana cu­minte şi smerită care îl aştepta de mai mulţi ani, cu o răbdare pe care numai un Mucenic mare ca Fanurie putea să o aibă. Cum îi era obiceiul, Sfân­tul îl găsise cu mult înainte ca părintele să-şi fi propus măcar să-l cunoască.

A fost suficient să-i rostească numele şi el a apărut imediat, parcă anume să întărească ceea ce mulţi credincioşi ştiu deja, că Fa­nurie e cel mai grabnic Sfânt dintre toţi Sfinţii; e prompt şi uimitor, ca o apariţie de înger, ca o „ivire” minunată, venită drept de la Dumnezeu.  

 Aşa e Fanu­rie – un Sfânt bineştiut al prieteniei şi al întâlnirilor minunate. E atât de grabnic, încât nu e ne­voie nici măcar să-l cauţi.  E suficient să-i rosteşti numele sau să-l po­meneşti în gând. Te găseşte el oricum şi-ţi arată calea, aşa cum i-a arătat-o chiar părintelui cu mult timp înainte de a fi paroh al bisericii.

Din prima clipa in care aflii despre el, nu se poate sa nu te cutremuri si sa nu simti mai grea ca oricand apaserea pacatelor. La icoana Sfantului Fanurie se intampla ca pana si sufletul cel mai invartosat sa se deschida. Lui Fanurie ii poti spune orice gand, indoiala sau fapta, oricat de grea sau cumplita este aceasta. El te asculta si te intelege, ca un om trecut prin multe incercari si necazuri. Nimic din noroiul cel mai de jos al vietii nu i-a fost strain: saracia, foamnea, hrana luata din gunoaie, umilinta, injosirea si, mai ales, groaznica povara a vinovatiei de a stii ca, intr-un fel, a provocat moartea mamei sale, care nesuportand rusinea pacatului, va cadea secerata, sub ochii propriului sau copil.

Înca de la pragul bisericii, crestinii fac rand si se inchina la icoana Sfantului Fanurie. Multi dintre cei care vin pentru prima oara la Sf. Fanurie au lacrimi in ochi. Cunosc totul despre viata lui, asa cum ii cunosc credinta si puterea. In spatele icoanei, catapeteasma bisericii este stralucitoare ca raiul. Credinciosii vin purtati de un indemn greu de expicat, un indemn insistent si puternic care nu te lasa sa stai departe de el.

Asa s-a intamplat cu o doamna care a iesit din spital cu o boala foarte grava, grea si pentru medici de nevindecat, daor visand Biserica Sfantuli Fanurie, si ea, drept multumire, a inceput sa caute in tot Bucutestiul cladirea din vis, pentru a descoperii cu uimire ca Biserica visata era chiar in apropierea casei sale.

Sunt nenumarate intamplari minunate petrecute de credinciosi la icoana Fantului Fanurie. Multe le-a trait chiar parintele Cristian, fapte pline de talc, de emotie si enorma duiosie si, ca din intamplare, parintele a gasit in buzunarul sutanei o piersica mare si zemoasa, pe care numai Sfantul o pusese acolo, spre slava lui Dumnezeu si alinarea femeii gravide.

In timp ce parintele se pregateste pentru slujba vecerniei, oamenii citesc un liniste un acatist, merg si aprind o lumanare sau vorbesc in soapta unii cu altii constatand cu mirare dar si cu bucurie ca aproape nu trece o zi fara ca prezenta Sfantului Fanurie sa nu fie simtita in viata lor.

Recunoasc ca este o prezenta aparte, sfioasa, linistita, de care, de mers in varful picioarelor, asa cum a trait santul in ultimii ani de viata, cand manca o data pe saptamana, atat cat se putea lua cu buricele a trei degete, nu mai mult, in timp ce rodul bogat al gradinii din spatele casei il dadea celor batrani, bolnavi sau nevoiasi.

In bisericile din Bucuresti nu mai exista multi Sfinti de talia lui Fanurie, poate Sf. Nectarie sprijinitorul celor bolnavi, poate Sf. Mina, marele ajutator al celor pagubiti si fata de noroc. E foarte cautat si cinstit Cuv. Mina si pus la loc de cinste si multe biserici ii poarta numele si hramul.

Sfantul Fanurie este insa altfel, cu totul altceva, Fanuria, este chiar imaginea asezata intr-o oglinda inversa a stralicirii si pomenirii plina de fast a celor doi Sfinti, Nectarie si Mina.

Pus la loc de cinste Sfân­tul Fanurie străluceşte discret chiar lângă altar, pe Scaunul Împărătesc.

Dacă eşti mai grăbit, nici nu-l observi.

Stă enigmatic şi cuminte, cu chipul său de tânăr frumos şi fără vină, ţinând în mână o lumânare albă, de botez, asemenea tuturor Sfinţilor aducători de credinţă şi de vindecări miraculoase.

Stă uşor trist şi neclintit, ca în ziua martirajului său, când se spune că păşea pe ultimul său drum printre două şiruri prelungi de oameni, având de-a stânga pe huli­torii lui, iar de-a dreapta pe cei ce-l iubeau – oameni credincioşi, cu drag de cele sfinte.

Cu fiecare pas făcut de Cuviosul Fanurie, glasurile celor care îl blestemau deveneau tot mai stinse şi fără vlagă. Cu fiecare apropiere de eşa­fodul morţii, oamenii din stân­ga lui treceau de-a dreapta, încât, ajuns în faţa călăului, pe rândul celor vrăjmaşi şi fără credinţă nu mai era nimeni.

Prin simpla lui prezenţă, Sfântul Fanurie conver­tise la creştinism toată suflarea cetăţii, inclusiv pe călăii care fuseseră obligaţi să-i taie capul şi să-l supună la chinuri inimagina­bile.

De aceeia să ne rugam și noi Sfântului Fanurie să ne dăruiască şi nouă ajutorul său ca acelor săraci, ca să scăpăm de năvălirea şerpilor otrăvitori şi mai ales a balaurului înspăimântător şi de vicleanul înşelător ce se luptă cu noi neîncetat pentru a răpune sufletele noastre; noi însă prin rugăciunile sale nădăjduim să dobândim cele de folos în viaţa aceasta şi în cea viitoare. Amin (postat pe fb de ioan monahul)