„Cine va vrea sa-și scape sufletul, îl va pierde”
Când Mantuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, a voit, dupa nesfarsita Sa bunatate, sa implineasca la sfarsitul veacurilor sfatul cel mai inainte de veci cu privire la mantuirea neamului omenesc care pierea din pricina pacatului si sa afle drahma imparateasca pierduta, sa caute oaia pierduta din turma Sa cuvantatoare, atunci, luand asupra Sa chipul omenesc si imbracandu-Se in intregul om de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, El si-a ales ca ajutoare Siesi, marii Sale lucrari, ucenici si apostoli simpli, pescari cu indeletnicirea, si prin ei a aratat in fapt ca lucrarea mantuirii noastre nu atarna de nobletea, de invatatura lumeasca sau de desarta intelepciune pamanteasca, ci este numai lucrarea lui Dumnezeu, lucrarea bunatatii Lui, intelepciunii Lui, puterii si milostivirii Lui. Cele neintelepte ale lumii Dumnezeu a ales, ca pe cei intelepti sa-i rusineze si asa mai departe (I Corinteni 1, 27-29).
Firea omeneasca este alcatuita in chip minunat, dupa chipul lui Dumnezeu, si pentru rezidirea ei era nevoie de un mijloc suprafiresc precum intruparea Fiului lui Dumnezeu: viata Lui pe pamant, minunile Lui fara numar, invatatura Lui dumnezeiasca, patimile, moartea si invierea Lui. – Chipul dumnezeiesc cazut, ce pretuieste mai mult decat intreaga lume, a fost pricina acestei purtari de grija suprafiresti a lui Dumnezeu . Oare pricep aceasta oamenii? Putini inteleg si pretuiesc, drept care multi si traiesc in chip nevrednic, cum nimeresc, parca la intamplare, necugetand la telul cel inalt al chemarii crestine, vietuind in desertaciunea tuturor impatimirilor.
Neaparata nevoie de inomenirea si moartea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu si aratarea dreptatii lui Dumnezeu spre mantuirea neamului omenesc cazut in moartesunt infatisate cel mai limpede in cuvintele Apostolului Pavel catre evrei:
De vreme ce s-au facut partasi copiii (toti urmasii cazuti ai lui Adam) trupului si sangelui,si El asemenea S-a impartasit acelorasi, ca prin moarte sa surpe pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul, si sa izbaveasca pe aceia care cu frica mortii toata viata in robie erau supusi: Caci, intr-adevar, nu firea ingerilor a luat, ci samanta lui Avraam a luat (Evrei 2,14-17).
Asta este o lectie pentru tolstoieni si pentru toti intelectualii lipsiti de minte, care dau prea multa insemnatate ratiunii omenesti oarbe.
Mare e omul atunci cand implineste poruncile lui Dumnezeu si e prieten al lui Dumnezeu, precum a grait Domnul ucenicilor Sai: Voi prietenii Mei sunteti, de veti face cate va poruncesc Eu voua (Ioan 15, 14), si Avraam prieten al lui Dumnezeu s-a chemat (Iacov 2, 23); el e dumnezeiesc si invrednicit de cele mai mari cinstiri din partea lui Dumnezeu si de Imparatia cea netrecatoare. Nimicnic si jalnic e insa, fara minte si prost, supus tuturor nenorocirilor, tuturor patimilor urate si prostesti, atunci cand nu vrea sa se supuna legii lui Dumnezeu si sa plineasca sfintele si fericitele, de viata datatoarele porunci dumnezeiesti.
Omul a fost cinstit de Dumnezeu, chiar la facerea sa, cu cinstire mare, fiind facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si pus imparat peste toate fapturile pamantesti, primind fagaduinta nemuririi pentru pazirea poruncilor dumnezeiesti, si inca a unor porunci atat de usoare! — Dar neluarea-aminte la sine, iubirea de placere, dorinta de a-siinsusi cinstea cuvenita numai lui Dumnezeu si nesupunerea fata de porunca Facatorului au rasturnat viata omului cu susul in jos, in dreapta lui pedepsire. Dar minunat e planul cel dinainte de veci al Facatorului pentru mantuirea omului cazut: in sfatul Preabunei si Preainteleptei Treimi, Care a zidit toate, era randuita rascumpararea omului cazut in pacat, in blestem si in moarte prin intruparea si inomenirea Unuia din Treime – a Fiului lui Dumnezeu; prin vietuirea Lui pe pamant, si implinirea de catre El a tuturor poruncilor lui Dumnezeu pana la moartea pe cruce, si invierea biruitoare dimpreuna cu slavita inaltare si pogorarea Duhului in chipul limbilor de foc. Slava lui Dumnezeu pentru toate!
Necontenit ma umple de minunare preabuna, preainteleapta randuiala dumnezeiasca a mantuirii sufletelor omenesti, facute dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu Celui Preabun, Preaintelept, Vesnic, chiar de la inceputul neamului omenesc pana acum si pana la sfarsitul veacului. Luati aminte si patrundeti ce s-a facut si ce se face de catre Dumnezeu in vederea acestei taine mari, a iubirii de oameni, chiar de la inceputul caderii primilor oameni in pacat, blestem si moarte, chiar de la prima departare a lor de Dansul. Cata grija pentru mantuirea oamenilor, ce minunata fagaduinta cu privire la samanta femeii ce avea sa sfarame capul sarpelui! Cata purtare de grija fata de semintia cea aleasa – Avraam, Isaac, Iacov, Noe, pentru toti patriarhii poporului ales, ca si pentru popor! Ce minunata pronie, cate minuni in pustie (la scoaterea din Egipt), in vremea judecatorilor, in vremea imparatilor poporului ales! Cate pedepse parintesti din partea Domnului Dumnezeu pentru poporul tare de cerbice, calcator de lege, cate robii cumplite; cate pieiri de nevinovati inaintea lui Dumnezeu! Iar feluritele popoare inchinatoare la idoli – cum au slujit ca bice ale lui Dumnezeu pentru pedepsirea evreilor, cum au fost ele insele zdrobite mai apoi de dreapta judecata a lui Dumnezeu! Iar in Noul Testament — aratarea arhanghelului catre Zaharia, nasterea Inainte-Mergatorului, Buna-Vestire a Pururea-Fecioarei si nasterea Mantuitorului lumii!
De la caderea lui Adam, sarpele s-a furisat in sufletul omului si s-a facut stapan pe el, a devenit ca un al doilea suflet, de care bietul om nu-si da seama. De aceea rasar gandurile necurate in minte si poftele cele rele pe care omul le crede normale si bine de implinit. Dar adevarul nu este acesta. Iisus spune: „Cine va vrea sa-si scape sufletul, il va pierde” si „Cine nu-si uraste sufletul sau nu este discipol al meu“, sau „Cine isi iubeste sufletul il va pierde”. Sufletul sau este stricat de pacatul ce s-a furisat intr-insul de la caderea lui Adam. Asadar, cel care face voia sufletului sau face voia sarpelui ce-l stapaneste. Insa cel ce se supara pe poftele sufletului sau, il cearta, se lupta cu gandurile rele ce-i vin in minte si-i provoaca inima sa doreasca ceva, unul ca acesta primeste ajutor de la Dumnezeu, devine curat prin lupta nevazuta, se inalta si se indumnezeieste, ajunge fiu al lui Dumnezeu si primeste pecetea Duhului Sfant, care-l va alege la invierea din morti ca mostenitor al Imparatiei Cerurilor. Cine a gustat din Duhul Sfant are si bucurie si mangaiere, dar si frica si cutremur; si veselie mare, dar si lacrimi neincetate. Se intristeaza pentru ei si pentru tot neamul lui Adam, caci firea tuturor este stricata. Lacrimile de pocainta le devin insa inviorare si dulceata.
Insa daca omul care s-a facut partas al harului este mandru, sigur de puterea lui, crezand ca poate ajunge chiar sa faca minuni si sa invie mortii, acela n-are sufletul curat si pregatit, ci este inselat de diavol. Nu este sarac cu duhul, nu este smerit, dar el insusi n-o stie si se crede smerit. Adevaratul semn al pecetei Duhului Sfant este umilinta totala, incercarea de a ramane ascuns ochilor oamenilor, iar nu a dori sa se arate tuturor. Si chiar daca ar poseda el toate darurile, al facerii de minuni, al vindecarilor, al cuvantarilor, al postirii, al rugaciunii nesfarsite -, pe toate si le ascunde de ochii lumii si se considera a fi praf si cenusa, nevrednic de nici o fapta buna. Cu cat gusta ei mai mult din Dumnezeu, cu atat sunt mai flamanzi si iubesc mai mult singuratatea, si nu lumea, pentru ca numai in singuratate pot vorbi cu Dumnezeu linistiti. Acesta este adevaratul semn al crestinului curat, iar nu laudarosenia acelora ce se considera ajunsi la putere si la forta de a-i schimba pe altii; acestia sunt amagiti de satana.
Astfel, a ramas ca un ban falsificat, care nu mai are valoare. El nu a pierit cu totul, insa a ramas doar in firea lui trupeasca; a murit de la fata lui Dumnezeu, a pierdut prezenta lui Dumnezeu pe care o avea permanent cu sine inainte de cadere. Ochiul lui Dumnezeu le vede pe toate, si pe cele rele, si pe cele bune. Nu le distruge imediat pe cele rele nu pentru ca le-ar tolera, ci pentru ca nici nu priveste la ele. Asa cum in lume exista locuri de pierzanie, de desfranare, pe langa care cel drept trece insa netulburandu-se si fara sa le vada, caci pentru el sunt moarte. Tot astfel Dumnezeu ii trece cu vederea pe cei rai, nu Se odihneste in ei, pentru ca acestia sunt morti pentru El. Pe cel drept harul insusi il invata daca este cu adevarat ales de Dumnezeu; unul ca acesta simte in el o prefacere continua, fara insa sa se mandreasca cu ea, ci mereu rusinandu-se de trecutul lui. Se considera a nu fi nimic, ci numai cenusa si praf, ca David, care spunea: “Sunt un vierme, si nu om, batjocura oamenilor si dispretul poporului“. Numai aceasta smerenie ne reda mostenirea pierduta de Adam – inima vesnic infranta si zdrobita. Toti dreptii se cunosc intre ei, se simt, chiar daca harul lucreaza diferit in fiecare. Cu totii insa au acelasi duh, aceeasi limba, merg pe acelasi drum ingust, sufera cu totii aceleasi prigoniri, aceleasi batjocuri. Cu totii pribegesc si lumea nu-i primeste. Şi daca Hristos, Dumnezeul nostru, a fost batjocorit si chinuit asa cum a fost, toti cei care-L iubesc si-I urmeaza Lui trebuie sa sufere ca si El, caci„sluga nu poate fi mai mare ca Stapanul”
Sa ne crucificam cu Domnul cel crucificat, sa nu cautam viata comoda si admiratia oamenilor. Numai asa vom avea parte de proslavirea impreuna cu Cel ce S-a proslavit. Mireasa, adica sufletele noastre, trebuie sa sufere impreuna cu Mirele, caci numai astfel devine tovarasa lui pe vecie. Nu este cu putinta sa atingi sfintenia fara suferinta, fara sa mergi pe drumul cel aspru, cel stramt.
Adam era imbracat la inceput in stralucire prin cuvantul lui Dumnezeu. Acest cuvant era hrana trupului sau, si abia dupa calcarea poruncii si-a vazut trupul gol si a simtit rusinea in inima lui. Caci tot ce a creat Dumnezeu a fost curat, iar trupurile goale nu sunt ceva spurcat si de rusine, ci numai gandurile noastre poftitoare sunt pacatoase si de rusine. Nu goliciunea este pacat, ci intentia cu care se dezgoleste trupul omului. Şi lui Adam, desi a cazut, i-a ramas cunostinta asupra a ceea ce este bine si rau. Şi regretand greseala facuta, s-a luptat sa nu mai pacatuiasca inaintea lui Dumnezeu; de aceea a si fost scos din iad sufletul sau de catre Hristos cel inviat. Noi insa am mostenit cu totii prima lui neascultare, dar si posibilitatea de a repara greseala mostenita.
Sa cautam deci sa recastigam mostenirea pierduta, sa avem frica si credinta in Dumnezeu, insa fara a-I cerceta intentiile. Mintea noastra este prea mica si nu poate cuprinde infinitul. Noi insine nu putem sti cum iau nastere gandurile noastre atat de variate; cum vom avea deci pretentia sa declaram ca am inteles intentiile lui Dumnezeu?! Cel ce se afunda in cercetare se rataceste, cautand sa afle ce si cum lucreaza Dumnezeu. Pe Dumnezeu nimeni nu poate sa-L inteleaga. Cand copilul suge laptele mamei nu se intreaba cum si de unde vine el, ci soarbe si se satura. Asa si noi sa luam din Dumnezeu ceea ce ne trebuie noua, ceea ce ne vindeca sufletele noastre. Dumnezeu este chiar in noi insine, dar noi nu stim. Hristos ni-L descopera noua insine; pe El sa-L ascultam, El este mesagerul lui Dumnezeu, El a fost om trupesc ca noi, a vorbit ca noi, ne-a dat invataturi. Nimic altceva nu ne mai trebuie. Sa implinim deci cuvantul lui Hristos, si vom sti tot ce ne trebuie despre Dumnezeu. Ba, mai mult, vom trai impreuna cu El, caci El va veni si Se va odihni si-Şi va face locuinta in inima celui ce-L iubeste. Dumnezeu ne cere iubirea si prin iubire El ne trimite si cunostinta. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu devine un teolog fara sa stie si fara sa vrea. Pecetea lui Dumnezeu se va aseza pe cei curati, pe cei care asculta glasul lui Dumnezeu, care ni S-a facut noua cunoscut prin Iisus Hristos. Cuvantul lui Dumnezeu este hrana sufletelor noastre, asa cum i-a fost lui Moise, care a postit pe munte 40 de zile si, cand s-a intors, nu slabise deloc, ci era plin de stralucire. Acea stralucire simboliza focul divin din sufletele dreptilor, ce se va arata la inviere. Sufletele acestea devin o biserica a lui Dumnezeu, pentru ca ele au lasat totul, ca Maria, sora Martei, si s-au asezat la picioarele Domnului. Celui care iubeste, asculta si staruieste in dragostea lui, Dumnezeu ii urmareste sufletul si ii trimite putere ascunsa. Vine intotdeauna un semn de sus ca Dumnezeu ne-a ascultat rugaciunile si acest semn ne intareste, ne da siguranta mai mare si ne aprinde dragostea si mai mult. Asa cum a spus el despre Maria, care-L iubea, acele cuvinte care i-au dat ei putere si duh si au umplut inima ei: “Maria partea cea buna si-a ales”…
Prin pacat noi am pierdut asemanarea cu Dumnezeu, dupa Care am fost ziditi, si ne-am facut straini de El, lipsiti de impartasirea Lui. EI Insusi bine a voit a Se asemana noua, a Se face om, fara a inceta sa fie Dumnezeu, ca sa ne faca asemenea cu El, S-a nascut din Maica, Fecioara curata, fara de barbat si de la Duhul Sfant. O, minune a minunilor!
Ce a facut pentru noi Domnul ca Mantuitor al nostru, cum S-a cheltuit pe Sine, ce cazna a primit pentru pacatele lumii — El Insusi pentru noi toti! Iar noi ce am facut?
Nici sa gandeasca, nici sa-si inchipuie n-a putut nimeni dintre cei neluminati cu lumina Evangheliei lui Hristos ca Dumnezeu asa a iubit neamul omenesc cel cazut, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat noua pentru a noastra mantuire — pentru invatatura, pentru facerea de minuni, pentru intemeierea Bisericii si tainelor, pentru patimile cele de voie, moartea si invierea si inaltarea la cer, ca sa trimita Duhul Sfant. Da multumita, cutremura-te, omule!
Eu sunt usa: cel care va intra prin Mine, acela se va mantui, si celelalte (Ioan 10, 9). Hristos e usa cea gandita. Unde da ea? – In rai, in Imparatia cerurilor, prin credinta in Hristos, Rascumparatorul si Mantuitorul, in Biserica Lui, singura mantuitoare, careia i s-a incredintat invatatura cea adevarata a lui Hristos, tainele cele de mantuire si calauzirea pastorilor. Fara Hristos, fara Biserica nu este alta usa catre Imparatia cerurilor. Cei cazuti din credinta in Hristos, cazuti de la Biserica, vor pieri de nu se vor intoarce si nu se vor pocai.
Pentru moartea cea rascumparatoare a Dumnezeu-Omului pentru lume, intreaga lume fiinteaza si va fiinta in toti vecii pentru aceasta clipa de moarte fara vina, rascumparatoare; indelung rabda Domnul tuturor nelegiuitilor, hulitorilor de Dumnezeu, vanzatorilor credintei si Bisericii, pentru aceasta clipa; iadul nu si-a deschis inca botul sau cel infricosat ca sa inghita pe cei nepocaiti, precum s-a zis: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic… si vor merge acestia in munca vesnica… (Matei 41-46).
Iar intrupandu-Se Cuvantul, a pierdut pacatul cel prea rau (Irmosul primei Cantari din Canonul Invierii, glas 2, Octoih). Dar iata o spusa minunata din canonul Sfantului Inainte-Mergator:
In rau ai cufundat oarecand, preaintelepte Botezatorule, pe adancul cel ce ineaca prin har potopul a toata calcarea de lege: ci rogu-te, fericite, usuca raurile gresalelor mele cu dumnezeiasca solirea ta.
Adancul dreptatii, sfintenia ei si milostivirii lui Dumnezeu! Hristos Dumnezeu, patimind si murind pentru noi si inviind, a inecat cu Harul Sau toata calcarea de lege a neamului omenesc, cat a crezut in El. — Ce gand veselitor pentru noi pacatosii, ce nadejde in meritele lui Hristos! — El poate cu un singur cuvant sa inece toate pacatele noastre si sa le arunce in adancul marii. Satana a fost si e pricina adancului tuturor pacatelor omenesti, chiar daca oamenii sunt si ei vinovati de ele prin nepocairea lor (pocaiti-va!). Domnul nimiceste toata intinaciunea pacatelor. Slava dreptatii si milostivirii Lui!
Este o Fiinta fara de inceput, Personala, al Carei nume este Fiintarea (Eu sunt Cel ce este) si Care nu poate sa nu fiinteze. Tocmai Ea a dat fiinta si existenta tuturor lucrurilor din lume, si insasi lumea a primit de la Ea fiinta sa. Ea a adus la fiinta toate fiintele prin cuvant, doar prin cuvant: sa se faca lumina, si s-a facut lumina; sa se faca tarie prin mijlocul apei, si s-a facut (Facere 1, 3 si 6); si asa mai departe, pana ce tot ce era dinainte randuit in hotararea Facatorului a venit in starea sa si la fiintarea sa statornica. Aceasta Fiinta personala, fara de inceput, pe Care noi o numim Dumnezeu, a putut da omului o a doua fiintare Oorala atunci cand acesta a pierdut-o de buna voie, si ii uumit-o in Sfanta Evanghelie a doua fiintare (Matei 19, 28). Daruirea celei de-a doua fiintari omului a fost insa foarte scump dobandita: ea a fost cumparata cu pretul infioratoarelor patimiri ale Dumnezeu-Omului, Facatorului, si izvorata pe cruce prin Sangele si moartea Lui. Nu cu argint sau cu aur care se strica v-ati izbavit de petrecerea voastra cea desarta, care era de la parinti data, ci cu scumpul Sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si nespurcat (Petru 1,18-19). Oare pretuim noi aceasta jertfa a lui Hristos?
Doamne, ma minunez in fata maretiei lucrurilor Tale din imparatia harului si din imparatia naturii zidite de Tine; ma minunez in fata nemasuratei Tale dreptati si intelepciuni, de faptul ca Tu, ingaduind iubitei Tale zidiri cuvantatoare (omului) sa cada adanc si sa fie pradata si amagita si batjocorita de sarpele cel ucigas de oameni, bine ai voit a-l rascumpara si a-l reaseza in chip mai presus de fire, Insuti intrupandu-Te si inomenindu-Te si alegand ca unealta a intruparii pe Buna, Preacurata Fecioara, pe care o ai aratat aparatoare si mijlocitoare a tuturor dreptcredinciosilor crestini. Ingerii se mira de pogoramantul Tau, de purtarea Ta de grija, de bunatatea si intelepciunea Ta.
De m-ar fi parasit bunatatea lui Dumnezeu, as fi ramas om vechi, cu totul in pacatele incepute din tinerete si continuate in parte pana acum, si as fi fost cu totul bezna si intuneric, necuratie si putoare. Iar acum, bunatatea lui Dumnezeu neincetat ma curata, ma sfinteste, ma innoieste, ma bineinmiresmeaza si ma impodobeste. Slava Domnului pentru toate!” Amin (postat pe fb de ioan monahul)