Cine ne va pravali noua piatra mormântului?
Deşi mai puţin observat de către credincioşi, fiind mai mereu acoperit, sfântul Disc este un obiect liturgic cu un rol important în dumnezeiasca Liturghie. Pe el, sub forma Agneţului, stă aşezată pâinea – care va fi prefăcută în Trupul Mântuitorului.
Din punct de vedere istoric, este la fel de vechi ca şi Potirul. El a apărut în folosinţa Bisericii o dată cu dezvoltarea ritualului Proscomidiei. Mântuitorul Iisus Hristos, în seara Cinei celei de Taină, când a fost instituită dumnezeiasca Euharistie, a frânt pâinea şi împărţit-o celor 12 ucenici, fără o aşeze pe ceva. Doar evanghelistul Marcu aduce aminte despre un talger pe care fusese aşezată iniţial pâinea.
Necesitatea folosirii unui suport sau a unui vas plat a apărut atunci când numărul celor care se împărtăşeau a crescut. Frânt sau tăiat în mai multe părţi, Sfântul Trup era aşezat într-un vas plat, de unde putea fi luat cu uşurinţă de către preot şi oferit credincioşilor spre împărtăşire. De la vasul plat, arta bisericească a făurit un nou obiect liturgic, numit sfântul Disc.
Interpretarea simbolică a acestui obiect este legată de două momente principale din viaţa pământească a Fiului lui Dumnezeu. Pe de o parte, este chipul ieslei din staulul Bethlehemului, care l-a primit pe Pruncul Iisus. Pe de altă parte, este amintirea pietrei din mormântul în care a fost pus Hristos. Ambele interpretări sunt legate de faptul că, în momentele importante din cadrul sfintei Liturghii, în mijlocul Discului este prezent Agneţul sau pâinea care este prefăcută în Însuşi Trupul Mântuitorului Hristos.
Mormantul este inima noastra. Inima a fost candva biserica; ea s-a facut mormant. In el intra Hristos prin taina Botezului ca sa salasluiasca intru noi si sa lucreze intru noi. Atunci inima este sfintita ca biserica a lui Dumnezeu. Noi ii rapim lui Hristos putinta de a lucra atunci cand dam viata omului nostru celui vechi, cand lucram mereu dupa imboldul vietii noastre cazute, al ratiunii noastre otravite de minciuna. Hristos, Care a fost adus prin Botez in suflet, continua sa ramana in noi, dar este ca ranit si omorat de purtarea noastra. Biserica nefacuta de mana a lui Dumnezeu se preface in mormant stramt si intunecos.
La intrarea acestuia este pravalita o piatra mare foarte. Vrajmasii lui Dumnezeu pun la mormant straja, pecetluiesc deschizatura astupata cu piatra, legand prin pecete piatra de stanca pentru ca, in afara greutatii, si pecetea sa nu ingaduie nimanui a se atinge de piatra. Vrajmasii lui Dumnezeu vegheaza ei insisi asupra pazei mortului! Ei au nascocit si au randuit toate piedicile cu putinta pentru a preintampina Invierea, pentru a o impiedica, pentru a o face cu neputinta. Piatra este acea boala a sufletului prin care se pastreaza neatinse toate celelalte boli, si pe care Sfintii Parinti o numesc nesimtire. “Ce fel de pacat este acesta? Nici nu am auzit de el”, vor spune multi. Dupa definitia Parintilor, nesimtirea este starea de moarte a simturilor duhovnicesti, este moartea nevazuta a duhului omenesc in ce priveste lucrurile duhovnicesti, el fiind totodata viu fata de lucrurile materiale. Se intampla uneori ca, in urma unei indelungate boli trupesti, sa se cheltuiasca toate puterile, sa paleasca toate calitatile trupului: atunci boala, neafland hrana, inceteaza sa mai sfasie trupul; ea il paraseste pe bolnav, lasandu-l istovit, ca mort, neinstare sa faca nimic din pricina istovirii de catre suferinte, din pricina cumplitei, mutei stari bolnavicioase care nu se vadeste prin nicio suferinta aparte. Acelasi lucru are loc si in sufletul omenesc. Viata nepasatoare petrecuta vreme indelungata in mijlocul imprastierii statornice, in mijlocul pacatelor statornice savarsite de buna voie, in uitare de Dumnezeu, de vesnicie, in neluare-aminte sau in luarea-aminte cat se poate de superficiala la poruncile si invatatura Evangheliei: ei bine, aceasta viata rapeste duhului nostru impreuna-simtirea fata de lucrurile duhovnicesti, il omoara in privinta lor. Fara a inceta sa mai fiinteze, acestea sunt pentru el ca si cum n-ar fi, intrucat viata lui in ce le priveste a incetat: toate puterile lui sunt indreptate numai spre material, spre vremelnic, spre desertaciune, spre pacat. Oricine vrea sa cerceteze fara impatimire si in chip temeinic starea sufletului sau va vedea cat de mare este insemnatatea ei, va vedea cat de grea este ea, va recunoaste ca ea este vadire si marturie a starii de moarte a duhului.
Cand vom vrea sa ne indeletnicim cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu, ce plictiseala ne va apuca! Ce greu de inteles, ce putin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim sa scapam mai repede de aceasta lectura! De ce? Pentru ca nu avem impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Cand ne sculam la rugaciune, ce uscaciune, ce raceala simtim! Cum ne grabim sa terminam rugaciunea noastra superficiala, plina de imprastiere! De ce? Fiindca suntem straini de Dumnezeu: credem in existenta lui Dumnezeu cu o credinta moarta; El nu exista pentru simtirea noastra. Pentru ce am uitat de vesnicie? Suntem cumva scosi din randul celor ce trebuie sa intre in necuprinsul ei taram? Oare nu ne asteapta moartea, asa cum ii asteapta si pe ceilalti oameni? Si atunci, pentru ce am uitat de vesnicie? Fiindca ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindca niciodata nu ne gandim si nu vrem sa ne gandim la vesnicie, fiindca am pierdut pretioasa ei presimtire si am dobandit un fel mincinos de a simti pribegia noastra pamanteasca. Acest fel mincinos de a simti ne infatiseaza ca nesfarsita viata noastra pamanteasca. Suntem atat de amagiti si atrasi de el incat randuim potrivit lui toate faptele noastre, aducand puterile sufletului si trupului jertfa stricaciunii, neingrijindu-ne deloc de lumea cealalta, care ne asteapta: si, totusi, va trebui negresit sa devenim vesnici locuitori ai acelei lumi. De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea desarta, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osandirea aproapelui, batjocurile muscatoare? De ce petrecem multe ceasuri in cele mai desarte distractii fara a simti nicio greutate, de ce nu ne mai saturam de ele, de ce ne straduim sa trecem de la o indeletnicire desarta la alta si nu vrem sa dam macar cateva clipe cercetarii pacatelor noastre, plansului pentru ele? Fiindca am dobandit impreuna-simtire fata de pacat, fata de tot ce este desartaciune, fata de tot lucrul prin care intra pacatul in om si prin care se pastreaza pacatul in om; fiindca am pierdut impreuna-simtirea fata de toate indeletnicirile prin care intra in om virtutile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se inmultesc si se pastreaza in om. Nesimtirea este sadita in suflet de lumea cea vrajmasa lui Dumnezeu si de ingerii cazuti cei vrajmasi lui Dumnezeu, cu impreuna-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creste si se intareste prin vietuirea dupa principiile lumesti; ea creste si se intareste atunci cand omul urmeaza propriei sale ratiuni si voi cazute, cand el paraseste slujirea lui Dumnezeu si cand slujeste lui Dumnezeu cu nepasare.
Cand nesimtirea se atinge de suflet si devine insusire a lui, lumea si stapanitorii acestea lumi pun pe piatra pecetea lor. Aceasta pecete sta in impartasirea duhului omenesc cu duhurile cazute, in insusirea de catre duhul omenesc a intiparirilor lasate in el de catre duhurile cazute, in supunerea fata de silnica inraurire si stapanire a duhurilor lepadate. Cine ne va pravali noua piatra de pe usa mormantului? Intrebarea este plina de grija, intristare, nedumerire. Simt aceasta grija, aceasta intristare, aceasta nedumerire acele suflete care s-au indreptat spre Domnul, care au parasit slujirea lumii si pacatului. Inaintea privirii lor se descopera, in toata infricosatoarea sa cuprindere si insemnatate, boala nesimtirii. Ele doresc si sa se roage cu strapungere, si sa se indeletniceasca cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu in afara oricarei alte citiri, si sa isi vada necurmat pacatosenia, sa se indurereze pentru ea fara incetare: intr-un cuvant, doresc sa devina ale lui Dumnezeu. Si aceste suflete intampina inauntrul lor o impotrivire neasteptata, necunoscuta de catre slujitorii lumii: nesimtirea inimii. Inima, pe care viata nepasatoare dinainte a ranit-o de moarte, nu da niciun semn de viata. In zadar aduna mintea ganduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre multimea pacatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfatarile raiului; in zadar se straduieste mintea sa loveasca in inima cu aceste ganduri: inima ramane fara impreuna-simtire fata de ele, de parca nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici pacatele, nici starea de cadere si pierzare nu ar avea cu ea nicio legatura. Ea doarme somn adanc, somn de moarte: ea doarme, adapata si imbatata cu otrava pacatului.
Cine ne va pravali noua piatra de pe usa mormantului? Piatra aceasta e mare foarte. Dupa povata Sfintilor Parinti, pentru nimicirea nesimtirii se cere din partea omului o lucrare statornica, rabdatoare, neincetata impotriva ei, o viata statornica, evlavioasa, de trezvie. Numai cu propriile silinte ale omului nu poate fi omorata aceasta moarte a duhului omenesc: nesimtirea este nimicita prin lucrarea harului dumnezeiesc. Acest fel de lupta impotriva vietii de nesimtire – insa, la porunca lui Dumnezeu, ingerul Lui se pogoara in ajutorul sufletului ostenit si impovarat, pravaleste piatra impietririi de la inima, umple inima de umilinta, vesteste sufletului Invierea, care este urmare obisnuita a umilintei statornice.
Umilinta este primul semn al invierii inimii fata de Dumnezeu si de vesnicie. Ce este umilinta? Umilinta este simtirea de catre om a milei si impreuna-patimirii fata de sine insusi, fata de starea sa nenorocita, fata de starea sa de cadere, fata de starea sa de moarte vesnica. Despre ierusalimitenii care au fost adusi la aceasta asezare sufleteasca prin propovaduirea Sfantului Apostol Petru si au primit crestinismul, Scriptura spune ca s-au umilit cu inima (Fapte 2, 37). Nu avea trupul Domnului nevoie de mirul pretios al mironositelor. Prin Inviere, el a luat-o inaintea ungerii cu mir: dar sfintele femei, cumparand mirul din timp, mergand dis-de-dimineata, o data cu primele raze ale soarelui, la mormantul de viata purtator, neluand in seama straja care pazea mormantul si pe Cel ingropat in el, au aratat si dovedit cu fapta asezarea inimii lor fata de Domnul. Darul lor s-a aratat a fi de prisos insa el a fost rasplatit insutit prin aratarea ingerului nemaivazut de catre femei, prin vestea – ce nu putea fi data decat unor oameni preaplini de credinta – a Invierii Dumnezeu-Omului si a invierii, o data cu El, a omenirii.
Dar ucenicii Tai, Doamne? Ei stau povarniti, ca bufnita din daramaturi. Coplesiti de un zbucium launtric, care le apasa mintea si le sufoca inima. Indoielile care pana atunci fusesera acoperite de prea iubita prezenta a lui Iisus izbucnisera acum ca niste fiare salbatice dintre trestii. Sedeau, cugetau si anevoie le era sa inteleaga: cum se face ca dreptii mor asa cum mor, iar nelegiuitii propasesc, stapanesc, sunt puternici si nestingheriti pana la moartea lor, mancand poporul ca pe paine si lasand ramasitele pruncilor lor? Si se framanta duhul lor si nu vedea, si erau sfasiati intre simtamantul neasemanat al Dragostei aduse de Acela pe care Il urmasera si golul care se casca acum asupra lor, dupa ce L-au vazut tarat in judecata nedreapta, in bataie de joc si in completa parasire de Dumnezeu.
Dumnezeule, in sfintenie este calea Ta… (Psalm 76, 13)
Unde esti Ioane, care spuneai ca poti sa bei paharul pe care Eu Il voi bea? Dar tu, Petre? Plangi acum cu amar, vazand slabiciunea omeneasca si cat de aproape este caderea de inima omului. Sfintenia Mea se castiga cu durere, cu inima zdrobita si infranta. Cu Rastignire si prigonire. Sa nu asteptati ca lumea sa accepte si sa iubeasca sfintenia. In sfintenie este calea Mea, dar calea lumii acesteia este in murdarie, in minciuna, in desertaciune, in viclenie si in rautatea ucigasa.
Cine M-a urat pe Mine, L-a urat pe Tatal, s-a scarbit de Duhul Sfant si va va urî si pe voi. Lumea cauta la ale sale. Voi, iubitii Mei, prietenii Mei, acum tanguiti si plangeti, caci ati ramas singuri, orfani si sarmani. Iar lumea se bucura, tine praznic, crezand ca si-a incheiat socotelile cu Mine, ca a scapat de Mine, si acum se poate veseli, bea si manca, strangand la piept agoniseala nedreptatii, recolta maniei si secerisul plangerii.
Sa nu se tulbure inima voastra… Sa nu va clatinati in credinta voastra vazand taria si cerbicia ucigasilor Mei. Nu va lasati furati de frica si de spectacolul puterii lor. M-au acoperit de lovituri si de scuipat in asa fel incat nu mai recunoasteti Chipul Meu, iar voi ma vedeti pe mine Rastignit pe Cruce si pe ei in fruntea poporului, in fruntea impartelii.
Ii vedeti pe ei vorbind cu indrazneala din inaltime, binecuvantandu-se singuri, bucurandu-se de cursa pe care au intins-o si de groapa pe care au sapat-o. Orbii! Nu vad ca ei singuri se vor povarni in latul pregatit pentru altii, si nu au auzit cand am spus: vai aceluia prin care vine sminteala!
Iar voi, voi ramaneti in dragostea Mea…
Doamne, ne-ai spus noua sa ne ferim de aluatul fariseilor si saducheilor, de aluatul fatarniciei, si stiam de ei ca vor sa te ucida, dar poporul…, chiar si poporul?! Acum cateva zile poporul te primea cu stalpari si cu osanale, iar acum te-a omorat, ascultandu-i pe ei?!
Fiecare asculta de duhul care il stapaneste. Lumea nu vrea sa primeasca Duhul Adevarului, si atunci primeste duhul si aluatul rautatii, al fatarniciei, al urii si al razvratirii, duhul lui Iuda si al lui Barabas, duhul fariseilor si al lui Cain si al ucigasului de oameni, caci tatal duhului lumesc diavolul este…
Au vrut sa ma ascunda pe mine, Viata, in mormant, nestiind si nevoind sa vada ca Viata, Izvorul Vietii, nu poate fi inghitita de moartea diavolului si a pacatului. Au vrut sa ma ascunda in iad, ca sa fure de la voi, prietenii Mei, Lumina si Bucuria voastra, nestiind si nevoind sa vada ca iadul nu poate inghiti Izvorul Luminii si al Dragostei. Au vrut sa acopere Frumusetea Mea, mai multa decat a fiilor oamenilor, cu ocari si cu scuipat, nestiind si nevoind sa vada ca Izvorul Frumusetii dumnezeiesti nu poate fi umbrit de duhul uraciunii. Au vrut sa scape de Mine, nestiind si nevoind sa vada ca am scapat oamenii de tirania diavolului.
Nimeni care e catusi de putin sincer nu poate sa nu vada ca Hristos nu se afla in vuietul lumii si in zarva creata si manipulata de farisei si arhierei. In grotescul si in spectacolul puterii silnice si mincinoase. In nebunia mintii infierbantate si razvratite a lui Baraba. In pizma mancatoare de frate si in ura neimpacata fata de Cel care sta ca un semn spre caderea multora. Iar cei care Il urmeaza pe El, fi-vor si ei semn spre intaratarea celor care asculta de diavol si de lume.
Fariseilor, daca erati asa de convinsi de dreptatea voastra din Lege, de ce a fost nevoie de toata inscenarea, de toate marturiile mincinoase? De ce atata teatru? Ce va framanta si va calca pe constiinta, de vreti nu doar sa Il acuzati, sa Il condamnati, ci sa Il si compromiteti, sa faceti de rusine pomenirea Lui? Si daca L-ati condamnat, si stiti ca Il veti ucide, de ce si bataia de joc?
Prefacuti si mincinosi, ca tatal vostru!
Ati stalcit atunci cele drepte si ati sucit intelesurile cuvintelor, ca sa rataciti pe cei creduli si sa scoateti calomnii si acuzatii nedrepte din dreptate si adevar; asa faceti si acum. Ati lucrat la intuneric si, neavand cuvant impotriva invataturii, ati inventat, ati ticluit, manipuland cuvinte si oameni; asa faceti si acum. Ati invocat Legea si pe Dumnezeu pentru a defaima, a prigoni, a batjocori si a ucide pe Cel care v-a vadit de minciuna; asa faceti si acum. V-ati prefacut atunci a fi iubitori ai ordinii si ai pacii, impotriva razvratirilor si rascoalelor, dar ati instigat multimea sa aleaga tocmai pe rasculatul si ucigasul Barabas in locul Hristos, asa faceti si acum. V-ati prefacut iubitori de neam si de independenta fata de Cezar, dar pe Imparatul vostru L-ati dat romanilor stapanitori si ati strigat in cor: nu avem alt imparat decat pe Cezarul; asa faceti si acum starnind pe noul Cezar impotriva celor blanzi si fara ajutor.
Ceva bantuie in aer, se zbate. Hristos ne spune ca timpul a venit. Iar duhurile rautatii stiu ca mult timp nu mai este. Si atunci, ca sa Il ascunda pe Hristos de cei care ar putea sa Il urmeze pe El, duhurile fariseilor de azi se vorbesc iarasi ca sa faca zgomot mare si vuiet, sa faca zarva si nedumerire, sa atate lumea sa aleaga pe Barabas si sa rastigneasca pe cei care au ales pe Hristos. Fiindca pentru aceia, Hristos este Viata, Mancare si Bautura. Iar asta este o vina indeajuns de mare si de neiertat!
Da, mereu si mereu, si astazi iarasi duhurile potrivnice defaima calea Duhului si ii vrajmasesc pe cei care o iubesc si o urmeaza pe ea. Da, iarasi vor sa-L ascunda pe Hristos Cel viu de la prietenii Sai si sa le dea in schimb litera oarba a (farade)Legii care omoara, sa le dea venin, matraguna, parjol si otrava.
Sa cercetam intai sufletele noastre. Sa ne retragem cat mai mult din vuietul lumii, sa ne ferim de aluatul rautatii, orice nume de paruta dreptate ar purta ea. Sa fugim de pizma lui Cain. Mai cu seama de zavistie, de batjocura si de osandire, de toata otrava ucigatoare, letala, care ineaca sufletul si orbeste mintea.
Ea ne face sa dam grabnic crezare tuturor zvonurilor, defaimarilor si calomniilor. Ea ne face sa ii uram, in ascuns, de multe ori inconstient, pe cei mai buni ca noi si sa ne bucuram atunci cand sunt terfeliti si aruncati ca un gunoi, gandindu-ne ca dreptatea lor era paruta si ca, deci, noi putem sta in continuare in balta călduță a patimilor noastre unde ne-am gasit culcus. Ea va izbucni cu putere multa din vizuina unde am lasat-o sa se ascunda si am hranit-o in ascuns, cand cel drept va fi tinta batjocurilor, si ne face sa ne alaturam si noi alaiului demonic de hulitori si tortionari.
Pizma este cea care face chipul lui Dumnezeu din fratele nostru de nerecunoscut in inima noastra, caci il acoperim cu defaimare, cu ura, ii rapim si ii negam orice frumusete, si il slutim dupa masura noastra. N-are nevoie pentru Sine Dumnezeu sa-I inchinam viata noastra, sa inchinam toate puterile noastre slujirii Lui: noi avem neaparata nevoie de aceasta. Sa le aducem ca pe un mir la mormantul Domnului.
Sa cumparam din vreme mir – aplecarea cea buna a voii noastre. Din tineretile noastre sa ne lepadam de toata aducerea de jertfe pacatului: cu acest pret sa cumparam mirul – aplecarea cea buna a voii noastre. Slujirea pacatului nu poate fi imbinata cu slujirea lui Dumnezeu: prima o nimiceste pe a doua! Sa nu ingaduim pacatului sa omoare in sufletul nostru impreuna-simtirea fata de Dumnezeu si fata de tot ce este dumnezeiesc! Sa nu ingaduim pacatului sa ne pecetluiasca cu pecetile sale, sa capete asupra noastra stapanire silnica. Cine a inceput sa slujeasca lui Dumnezeu din zilele tineretii nestricate si a ramas cu statornicie in aceasta slujire, acela e supus neincetatei inrauriri a Sfantului Duh, este pecetluit cu haricele, atotsfintele peceti care purced din El, dobandeste la vremea potrivita cunoasterea cu lucrul a Invierii lui Hristos, invie in Hristos cu duhul, se face, prin alegerea si porunca lui Dumnezeu, propovaduitor al Invierii inaintea fratilor sai. Cine s-a robit pacatului din nestiinta sau tarat de pacat, a intrat in impartasire cu duhurile cazute, s-a alaturat lor, a pierdut in duhul sau legatura cu Dumnezeu si cu locuitorii cerului, acela sa se tamaduiasca prin pocainta. Sa nu amanam tamaduirea noastra de pe o zi pe alta, ca sa nu vina fara veste moartea, sa nu ne rapeasca pe neasteptate, ca sa nu ne aratam neinstare a intra in salasurile nesfarsitei odihne si praznuiri, ca sa nu fim aruncati, ca niste neghine netrebnice, in focul iadului, ce arde vesnic si nu mistuie niciodata.
Tamaduirea bolilor invechite se savarseste nu atat de grabnic si nu atat de lesne cum isi inchipuie nestiinta. Nu fara temei ne daruieste milostivirea lui Dumnezeu vreme de pocainta; nu fara temei toti sfintii il rugau pe Dumnezeu sa li se daruiasca vreme de pocainta. Este nevoie de vreme pentru stergerea intiparirilor pacatoase, pentru ruperea pecetilor pacatului; este nevoie de vreme ca sa ne pecetluim cu pecetile Sfantului Duh; este nevoie de vreme ca sa ne curatim de intinaciune; este nevoie de vreme ca sa ne imbracam in hainele virtutilor, ca sa ne impodobim cu insusirile placute lui Dumnezeu cu care sunt impodobiti toti locuitorii cerului. In omul pregatit pentru aceasta invie Hristos, si mormantul – inima- se preface iar in biserica a lui Dumnezeu. Invie, Doamne, mantuieste-ma, Dumnezeul meu (Ps. 3,7): in aceasta tainica si totodata adevarata Inviere a Ta sta mantuirea mea.
Să ne apropiem purtători de lumină de Hristos Cel Ce a ieşit din mormânt ca un Mire şi să prăznuim împreună cu cetele cele iubitoare de praznice Pastile lui Dumnezeu cele mântuitoare.
O, popoare purtătoare ale numelui lui Hristos, veniţi să ne apropiem de Stăpânul Hristos, Care astăzi iese din mormânt ca un Mire din cămara de nuntă; să ne apropiem de El purtând în mâini lumânări aprinse, după chipul celor cinci fecioare înţelepte. Şi nu mă gândesc doar la lumânările materiale, făcute din ceară sau untdelemn, ci la cele lăuntrice, alcătuite din virtuţi, mai ales din milostenii pline de dărnicie; acestea trebuie să împodobească şi să țină nestinse lumânările noastre.
Și dacă milostenia noastră față de săraci e puţină, untdelemnul lumânărilor noastre se va împuţina şi le va face pe acestea să se stingă la vremea când nu vom mai afla săraci ca să-i miluim şi prin milosteniile faţă de ei să ne împodobim candelele; ceea ce nădăjduiesc să nu ni se întâmple, ci mai degrabă să avem untdelemn din belşug în candelele noastre prin milostivirea faţă de săraci, spre a-L întâmpina pe Hristos, Mirele cel nematerialnic, care astăzi iese din mormânt, şi a intra împreună cu El în cămara cerească, bucurându-ne dimpreună cu Acesta veşnic.
Aşadar, nu doar să ne apropiem de Hristos purtând candele în mâini, ci să şi prăznuim dimpreună cu cetele cele iubitoare de praznic ale îngerilor cereşti; căci şi acelea doresc să prăznuiască dimpreună cu noi nu numai pentru iubirea pe care o poartă lui Hristos Cel înviat, Stăpânul lor, ci şi pentru dragostea lor faţă de noi, oamenii, care astăzi, prin Învierea Domnului, am fost făcuţi nestricăcioşi şi nemuritori; de aceea a spus şi Grigorie Teologul: „sunt încredinţat că şi acelea (Puterile îngerilor) se veselesc şi prăznuiesc astăzi dimpreună cu noi, întrucât sunt iubitoare de oameni şi de Dumnezeu”. Căci e, într-adevăr, nepotrivit ca îngerii să sărbătorească de dragul mântuirii noastre, iar noi, cei mântuiţi, să nu prăznuim dimpreună cu aceia praznicul aducător de mântuire lumii al dumnezeiescului Paşti, ci într-un anume fel să ne întristăm pentru mântuirea noastră.
Femeia are intâietatea inimii, a sentimentului, are suflet simţitor şi delicat, făcut parcă pentru a mângâia, a alina, a pătimi, a dărui. Si aşa este. Folosiţi din plin aceste alese insuşiri cu care v-a invrednicit şi v-a inzestrat Dumnezeu!
Se spune de asemenea că femeia intrece pe bărbat in evlavie şi se ştie că in toată lumea şi în toate timpurile, femeile au ocupat şi ocupă cele mai multe locuri din biserici, ele fiind mai credincioase şi mai dispuse pentru jertfelnicie. Folosiţi din plin şi aceste daruri, căci prin evlavie sinceră şi prin rugăciune stăruitoare către Dumnezeu şi către toate puterile cereşti, vă veţi putea intări puterile trupeşti şi sufleteşti, veţi dobândi o anumită linişte şi o pace lăuntrică, pe care numai Dumnezeu ne-o poate da în cel mai inalt grad. Vă veţi imbogăţi astfel sufletele cu smerenia, cu credinţa, cu nădejdea, cu buna cuviinţă, cu bunătatea inimii, atât de necesare şi nouă, şi celor dimprejurul nostru. Dobândind asemenea daruri, veţi putea impărţi din ele şi celor care nu le au. Si mai ales străduiţi-vă ca asemenea virtuţi şi daruri să rodească din plin în familiile dumneavoastră.
Fraţi şi surori creştine, sfintele femei purtătoare de mir, prietene duhovniceşti cu Maica Domnului, şi toate cele care au urmat exemplul sfintei sale vieţi, s-au hrănit din plin din aceste daruri care sunt roade ale Duhului Sfânt, şi de aceea s-au invrednicit de mare cinste, şi din partea oamenilor, şi din partea lui Dumnezeu, mai ales. În ziua pomenirii lor, privind la frumuseţea duhovnicească a vieţii lor, să urmăm credinţa lor neşovăielnică, să râvnim a face bine cu râvna lor neobosită, să trăim în evlavie curată, in smerenie şi in bunătatea inimii, aşa cum au trăit şi ele. Ca să vă invredniciţi şi dumneavoastră, soţii şi mame creştine, şi să ne invrednicească Dumnezeu şi pe noi pe toţi, binecuvântându-ne cu binecuvântarea Celui răstignit şi înviat, Iisus Hristos Domnul, să ne puteam bucura din plin de bucuria sfintei Sale Invieri. Şi astfel pacea Lui va sălăşlui în inimile noastre, in familiile noastre, în societatea noastră, în ţara noastră şi în toată lumea.(postat pe fb de ioan monahul)