Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? (Ps 76, 14)
Învăţătura despre Sfânta Treime este fundamentul credinţei creştine. Această taină a Fiinţei divine depăşeşte raţiunea umană, dar fiind descoperită oamenilor prin grija lui Dumnezeu, ea este primită prin credinţă.(Ioan Gura de Aur). Felul cunoasterii existentei lui Dumnezeu prin Descoperire e mai sigur si mai pretios, fiindca aceasta cunoastere ne-o da Dumnezeu insusi si mintea noastra nu se mai indoieste. Apoi pe cand in Descoperirea dumnezeiasca, cunostinta existentei lui Dumnezeu pleaca de la credinta, ca sa ajunga la cunoastere, in aflarea existentei lui Dumnezen pe calea firii, mintea porneste de la cunoastere, spre a ajunge la credinta. Pe calea constiintei, care, dupa firea vazuta, este al doilea invatator al omului. Sfinții parinți spun ca ideea de Dumnezeu, cunoasterea lui Dumnezeu, este innascuta in om, puterea din noi, innascuta tuturor, prima lege lipita de noi, care ne-a adus la Dumnezeu, prin cele vazute, este ratiunea. Cu aceste mijloace noi stim ca Dumnezeu exista, dar nu stim ce este el, in sine, in fiinta Lui. Noi cunoastem existenta lui Dumnezeu si pe calea Descoperirii sau Revelatiei dumnezeesti. Dumnezeu si-a descoperit existenta Sa proorocilor, s-a aratat prin Fiul Sau cel intrupat si : Se va face cunoscut in imparatia cerurilor „Duhul, pregateste pe om in Fiul, Fiul il duce la Tatal, iar Tatal ii da nestricaciunea pentru viata vesnica, pe care o capata din faptul ca vede pe Dumnezeu. Crestinismul lucreaza in vederea cunoasterii mai presus de fire a lui Dumnezeu. Aceasta cunoastere este culmea fericirii noastre.
Fiecare Persoana a Sfintei Treimi, revelandu-Se in lume si lucrand in oameni si intre oameni, manifesta unitatea desavarsita fata de celelalte doua Persoane prin fiinta si prin iubirea desavarsita fata de Ele. Dar in acelasi timp aduce si oamenilor iubirea Sa, din iubirea ce o are fata de celelalte Persoane.
Iubirea noastra intre noi nu e desavarsita pentru ca nici unitatea de fiinta intre noi nu e desavarsita. Noi suntem chemati sa crestem in iubirea desavarsita intre noi si fata de Dumnezeu, prin energiile dumnezeiesti necreate, care reprezinta unitatea de fiinta a lui Dumnezeu adusa intre noi, si marind unitatea fiintei noastre umane. Existenta Persoanelor divine e dedusa din bunatatea lui Dumnezeu. Dar bunatatea e socotita de Dogmaticile de scoala ca o insusire a fiintei divine. Sfintii Parinti gandesc mai complex. Ei nu cugeta fiinta separat de Persoana. Bunatatea fiintei se arata in relatia dintre Persoane. Desigur, ei nu confunda prin aceasta Persoanele, pentru ca nasterea e o proprietate incomunicabila a Tatalui. Dar in actul nasterii se manifesta in acelasi timp, intr-un anumit fel personal, insusirea fiintei divine de a fi buna. Fiecare Persoana manifesta insusirile comune ale fiintei din pozitia Sa proprie. Plenitudinea existentei, proprie fiintei divine, plenitudine de care tine si bucuria si fericirea deplina care nu poate avea decat forma de subiectivitate pura, nu poate fi traita de un singur eu. Bucuria de unul singur nu e bucurie deplina, deci nici o plenitudine de existenta. Iar bucuria de existenta comunicata de un eu altui eu, trebuie sa fie in cel ce o primeste tot asa de deplina ca si in cel ce o daruieste. Deci si plenitudinea de existenta. Dar aceasta inseamna daruirea deplina a unui eu altui eu, nu numai o daruire a ceva din sine, sau din bunurile sale. Ea trebuie sa fie corelatie de daruire si de primire totala intre doua eu-uri, pentru a realiza un fel de cuprindere reciproca a eu-urilor, care pe de alta parte raman distincte in aceasta cuprindere.
In iubirea deplina persoanele nu se daruiesc si nu se accepta numai reciproc, ci se si afirma reciproc si personal, se pun in existenta prin daruire si primire. Iubirea divina este atoteficienta. Tatal pune pe Fiul din veci in existenta, prin daruirea integrala a Sa, iar Fiul afirma pe Tatal din veci continuu ca Tata, prin faptul ca Se accepta ca pus in existenta prin Tatal, prin faptul ca Se daruieste Tatalui ca Fiu. Afirmandu-se reciproc in existenta in distinctia lor, prin iubirea perfecta actele prin care se savarseste aceasta sunt acte din veci si au un caracter de acte cu totul personale, desi sunt acte in care Persoanele divine sunt impreuna active. Daca iubirea tine fiintial de Dumnezeu, atunci si raportarea reciproca in care se manifesta iubirea Lor trebuie sa aiba o baza fiintiala, desi pozitiile pe care le ocupa Persoanele in aceasta raportare sunt neschimbate intre Ele. În Dumnezeu trebuie sa fie Tata si Fiu si Duh Sfant. Dar Persoanele nu-Si schimba aceste pozitii intre Ele. Pe de alta parte, fiinta fiind una si fiind iubirea desavarsita, raportarea e ca de la egal la egal, nu ca de la superior la inferior, nici ca intre straini. Daca Dumnezeu ar trebui sa Se raporteze la ceva strain de Sine, ar insemna ca are lipsa de ceva deosebeit de Sine. Raportarea lui Dumnezeu trebuie sa aiba loc in El insusi, dar totusi intre eu-uri deosebite, pentru ca raportarea si deci iubirea sa fie reala.
Ca sa mentinem definitia iubirii ca act divin fiintial si in acelasi timp definitia acestui act ca relatie, iar fiinta divina ca una, e necesar sa vedem fiinta divina simultan ca unitate- relatie, ca relatie in sanul unitatii. Nici unitatea nu trebuie sfaramata in favoarea relatiei, nici relatia anulata in favoarea unitatii. Or, Sfanta Treime e mai presus de deosebirea intre unitate si relatie, asa cum le intelegem noi. Raportarea reciproca este act, iar actul acesta este fiintial in Dumnezeu si in acelasi timp indica o distinctie a Celor ce Se raporteaza Unul la Altul. Raportarea este comuna in Dumnezeu, desi fiecare Persoana are alta pozitie in acest act comun al raportarii: „Subiectul adevarat este o raportare a Celor trei, dar o raportare care apare ca esenta, o raportare esentiala”
În capitolul 47 din Profetul Iezechiel există următoarea vedenie. Profetul vede în partea de răsărit a Templului Cetăţii Domnului ieşind un firicel de apă şi alcătuind un râu. La început râul curge liniştit şi apa lui ajunge până la gleznele profetului. După o anumită perioadă de timp, curgerea începe să crească şi ajunge până la coapsele lui. După puţin se înalţă şi mai mult şi îi acoperă mijlocul. În sfârşit, după ce se măreşte continuu, face râul de netrecut. Profetul se minunează şi uimirea lui devine din ce în ce mai mare, atunci când în dreapta şi în stânga malurilor râului vede crescând o grădină preabogată şi pururi verde, o mulţime de copaci şi roadele lor bogate. Şi atunci când râul ajunge la gurile lui de vărsare, curgerea lui de viaţă făcătoare face marea să se umple de peşti. Peşti din belşug, iar echipajele de pescuit îşi aruncă mrejele şi pescuiesc.
Ce înseamnă vedenia? Care este râul acesta? Este Biserica noastră. A pornit de la un mic firicel de apă, o mână de pescari analfabeţi. Cei doisprezece s-au făcut o sută două zeci, cei o sută două zeci – trei mii, cei trei mii – cinci mii, cei cinci mii – milioane. Astăzi, oriunde vă duceţi, fie în Sahara, fie la Polul Nord, există creştini ortodocşi care cred. Şi pe cele cinci continente, sufletele cele mai nobile cred în Evanghelie ortodox. Dintr-un mic firicel de apă s-a făcut acest râu mare şi nesecat, Sfânta noastră Credinţă. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru; Tu eşti Dumnezeu care faci minuni (singur)”. Şi nu doar cantitativ, ci şi calitativ a crescut creştinismul. Şi aceasta este cel mai important. Necredinciosule şi ateule, vino să-mi explici un fenomen: poate un iepure să se transforme în leu? Şi totuşi s-a întâmplat. Cine a fost iepurele? Petru. Acesta, care s-a temut în faţa unei slujnice şi s-a lepădat, astăzi propovăduieşte înaintea lumii întregi!
Sfânta Scriptura tine seama de firea limbii omenesti, adica de felul ei de a-si arata gandurile. Cuvintele de mai sus nu infatiseaza organe trupesti, asemenea celor omenesti, ci anumite puteri ale lui Dumnezeu. Astfel, inima arata bunatatea si iubirea lui Dumnezeu, ochii si urechile arata atotstiinta Lui, iar mainile, atotputernicia Lui. Dupa cum figura lui Dumnezeu nu poate fi zugravita in mintea noastra, tot asa nu poate fi vorba de organe trupesti ale lui Dumnezeu, caci dupa cuvantul unui Parinte al Bisericii: „El aude fara urechi, vorbeste fara gura, lucreaza fara maini, vede fara ochi”. Dumnezeu este atotprezent; daca se zice ca El este in mod deosebit in ceruri, este pentru ca prezenta Lui e mai vadita fiintelor spirituale si cerul inchipie sfintenia; daca se vorbeste de prezenta Lui deosebita in Biserica, este pentru ca, mai ales in Biserica imparte El, prin Sf. Taine, harul Sau sfintilor. Dumnezeu este unul dupa fiinta Lui. Descoperirea dumnezeiasca ne invata, insa, ca acest Dumnezeu, unul dupa fiinta, este in trei persoane: Tatal, Fiul si Sf. Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeiesti alcatuiesc Sf. Treime, taina de nepatruns de mintea omeneasca si impartasita noua prin Descoperirea dumnezeiasca. Cuvantul „Tatal” din Simbolul Credintei, ne arata prima persoana a Sf. Treimi. El arata insa si legatura filiala pe care noi, credinciosii, o avem cu El, caci El este „Tatal nostru”, asa cum spunem la inceputul Rugaciunii Domnesti.Prin aceste cuvinte se intelege lumea nevazuta, adica Ingerii, „Ori scaunele, ori domniile, ori incepatoriile, ori stapanirile: toate printr-insul si pentru Dansul s-au zidit” (Col. I, 16).
Crezul, Simbolul Creştin de Credinţă este rezumatul dogmatic al învăţăturii Bisericii Creştine. Formulat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii la primele două Sinoade ecumenice (Niceea, 325, şi Constantinopol, 381), în baza revelaţiei divine cunoscută din Scripturi, felul în care Crezul creştin defineşte învăţătura despre Dumnezeu nu este un concept filozofic cu privire la divinitate, rodul u-nor minţi chinuite de a da un răspuns inteligibil cu privire la misterul presupus al Fiinţei Supreme. El este rodul cunoaşterii umane potrivit cu experienţa pe care omul a făcut-o cu Dumnezeul Vieţii încă din timpurile sale paradiziace, continuată cu Naşterea Fiului lui Dumnezeu - cu opera Sa de restabilire a Omului în har - şi încheiată cu Pogorârea Duhului Sfânt, ca încoronare a lucrării Sfintei Treimi, - lucrare care nici nu se mărgineşte şi nici nu se sfârşeşte în temporalitate. Dumnezeul «creştin» nu există sau lucrează, aşadar, în Treime, numai din momentul Naşterii Fiului Său veşnic între oameni, ci e acelaşi Dumnezeu Creator căruia I se închină şi slujesc, deşi di-ferit, toţi oamenii, din toate timpurile şi din toate locurile. Dacă Crezul se rezumă doar la numirea Persoanelor Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), şi nu se mai referă explicit şi la Chipul Său proiectat în Om la Creaţie (acela de bărbat şi femeie, potrivit Scripturii: Facere 1,27) este pentrucă preeminenţa acestuia (a Chipului) este sugerată în mod implicit de relaţia atributivă a Persoane-lor Treimice: de «Tată», de «Fiu», şi de «Duh Sfânt».
Creaţia, Lumea, Omul, potrivit cunoaşterii Omului din experienţa cu Dumnezeu, sunt proiecţia în afară a Sfintei Treimi. Legile fizice care guvernează Creaţia nu există doar din momentulîn care au intrat în cunoaşterea ştiinţifică. Ele au existat în acelaşi mod de la început. Aşa după cum nici Dumnezeu nu e Unul după Fiinţă şi Întreit în Persoane doar de când L-am cunoscut aşa, noi, creştinii, de la Întruparea Fiului Său şi Mântuitorul lumii, Iisus Hristos... Treime de Persoane, Unul după Fiinţă, Dumnezeul Vieţii este deodată sursa, modelul şi destinul Omului creat după chipul şi asemănarea Sa. Conform revelaţiei lui Dumnezeu în Hristos, cunoaştem pe Dumnezeu chiar în relaţia Vieţii lui Intra-Trinitare, anume: Sursa Vieţii în Dumne-zeu este Tatăl care naşte din veci pe Fiul şi purcede din veci pe Duhul Sfânt. Cele Trei Persoane împărtăşesc împreună aceeaşi Fiinţă, nu e subordonată Una Celeilalte întrucât stau într-o relaţie de perfectă iubire.
Între persoanele Sfintei Treimi există o eternă complementaritate.Se deosebesc când vorbim de atributele lor Fiinţial-Personal- Intra-Trinitare: Tatăl este de Sine, din veci: nenăscut şi nepurces; Fiul e născut din veci din Tatăl; Duhul Sfânt e purces din veci de la Tatăl. Se deosebesc şi atunci când vorbim de raportul lui Dumnezeu cu Creaţia, după lucrare, şi anume: Dumnezeu-Tatăl este prin excelenţă Creator, Dumnezeu-Fiul este prin excelenţă Mântuitor,iar Dum-nezeu Duhul Sfânt, Sfinţitor. Trebuie spus, însă, că aşa cum Facerea Lumii este lucrarea ÎntregiiSfintei Treimi, tot aşa şi lucrarea de mântuire a Omului în Hristos şi de sfinţire a Creaţiei, în Duhul Sfânt, este lucrarea lui Dumnezeu în Treime de Persoane, care se afirmă şi se confirmă reciproc.
Identitatea Persoanei Umane în Lumina Sfintei Treimi Omul a fost creat de Dumnezeu după modelul Sfintei Treimi, altfel Fiul lui Dumnezeu nu arfi putut lua trup omenesc. În Întrupare El devine şi Fiul Omului prin excelenţă, al Omului pe care Dumnezeu l-a creat după chipul Său: bărbat şi femeie (Fac. 1,27). Că Fiul lui Dumnezeu S-a putut naşte din femeie, cu puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, întăreşte ceea ce spuneam mai sus că Creaţia, Lumea, Omul, sunt proiecţia Dumnezeului Vieţii în afara Sa. Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră... Şi a făcut Dumnezeu pe omdupă chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere 26-27). La urma urmei, nu trebuie să minimalizăm ceea ce nu înţelegem şi nu ne putem explica... Despre Chipul lui Dumnezeu în Om se vorbeşte în teologie mai mult atunci când se aminteşte de căderea Omului în păcat. Se ştie că, prin păcat, Chipul lui Dumnezeu în Om nu s-a pierdut, ci s-a întunecat. Mai grav este că, în păcat, Omul pierde însăşi cunoaşterea lui Dum-nezeu al cărui Chip îl poartă (bărbat-femeie).
Înţelegem de ce atunci când Mântuitorul Iisus Hristos învaţă că este Fiul lui Dumnezeu, pe care-L numeşte Tată, este acuzat de blasfemie. Este aceasta şivina disimulată pentru care a fost osândit la moarte. Deşi în Vechiul Testament Dumnezeu se revelaşi ca Treime de Persoane, credinţa monoteistă nu permitea unui popor care scăpase atât de politeismul egiptean cât şi de tentaţia de a se închina altor zeităţi la întâlnirea cualte popoare, - zic, credinţa monoteistă pe care Moise o primea pe Tablele Legii, nu lăsa prea multăcale liberă pentru o înţelegere Trinitară a lui Dumnezeu.
După fapta lui Adam, nici un bărbat nu mai putea naşte din femeia lui pe fiii/fiicele lui Dumnezeu. Fapt pentru care, până la Mântuitorul Hristos, nimeni dintre oameni n-a mai ştiut să-L numeascăpe Dumnezeu Părinte sau Tată. Păcatul a contorsionat însăşi genealogia umană, încât atunci când, în timpurile mai noi, căutându-şi originile prin posibităţile naturale de cunoaştere ale lui „homo sapiens”,omul n-a mai avut înţelegerea chipului Omului primar (înţeleg omul paradiziac şi nu primitiv) creat de Dumnezeu, bărbat şi femeie, ci a mers cu analiza genealogică către un alt chip. Chip însmnând de data aceasta înfăţişare.
Abia cu Naşterea lui Hristos, Dumnezeu se preamăreşte prin Fiul în Femeie şi nu mai vorbeşte Omului-băr-bat, ca în atâtea cazuri mai înainte, ci prin Înger, vorbeşte direct Omului- Femeie (Mariei). Dumnezeu a creat pe om „după asemănarea Sa” (Facere 1,26). Aceasta înseamnă mai în-tâi că Dumnezeu a dat omului accesul la cunoaşterea nelimitată a Adevărului vieţii ca o condiţie alibertăţii umane neîngrădite. Din păcate, pasul făcut de primii oameni în această direţie a avut locprin neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, care a condus la o altfel de asemănare: „Şi a zis Dom-nul Dumnezeu:„Iată Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul”(Facere 3,22).
Prin păcat, în loc să rămână în „hotarele” lui Dumnezeu, cu care să se asemene, după întocmire, Omul a căzut în limitele cunoaşterii naturale, cu câştigul de a putea face deosebirea dintre bine şi rău. Câştig aleatoriu, datorită instinctului egoist al omului în păcat, ce trimite spre interesul strict personal. Ori, acest bine egoist este unul imoral, pentru că prin el se comite răul. Se afirmă, pe bunădreptate, că răul nu există în sine. De altfel, cu sfârşitul fiecărei zile a Creaţiei, din tot ce a făcut, „avăzut Dumnezeu că e bine” (Fac 1). Răul nu e, aşadar, decât lipsa binelui şi unde nu e bine, nu e nici Mâna şi nici Voinţa lui Dumnezeu. Unde nu e bine e absent Dumnezeu. Unde e absent Dumnezeu este Răul întru Împărăţia Nefiinţei, adică a Morţii. Căci numai în moarte nu e Dumnezeu.
Nu vorbim aici de moartea fizică, prin care trecem fiecare, ci vorbim despre moartea spirituală. Mort spiritual este tot omul pentru care Dumnezeu nu există, din care cauză nici viaţa nu o poate încadra într-o ierarhie a valorilor perene. Omul care nu mai sesizează în lume acel traseu tainic de la cauză la efect, nu mai poate intui nici desenul în care este încifrat planul lui Dumnezeu care dă sens vieţii. Acel om este un om mort spiritual. E mort spiritual şi pentru că nu conştietizează valoarea inestima-bilă a persoanei umane în semenul lângă care trăieşte, faţă de care să aibă o raportare resposabilă. Dumnezeul „creştin” (Creator, Mântuitor şi Sfinţitor) a făcut pe Om nu numai „după Chipul Său” ci şi după asemănarea virtuală cu Sine. În care sens, împlinirea Omului, ca viaţă, nu este unahazardată, lipsită de orice criteriu logic, ci una conştientă către perfecţiune. Pentru că viaţa Omuluicreat după „Chipul şi asemănarea cu Dumnezeu”, tinde către „Chipul şi asemănarea cu Dumnezeu”.
În „sămânţa-Om” a pus Dumnezeu nu numai putinţa cunoaşterii, ci şi lumina cunoştinţei, care atuncicând Omul le îmbină fericit în a sa fire, el însuşi e „Conştiinţă” în devenire. De altfel, Mircea Eliade,care a studiat nu numai religia tuturor popoarelor, ci şi fenomenul religios, afirmă că Omul religiosparticipă la cunoaşterea lui Dumnezeu cu fiinţa. Actul religios nu este aşadar un fenomen în sine ci e unul fiinţial, înăscut. Pe de altă parte, Omul religios nu „ştie” ci „con-ştie”, pentru că el ştie că nuposedă cunoaşterea în sine, ci cunoaşte prin descoperire din ceea ce numai Dumnezeu ştie. Ştiinţatuturor lucrurilor câte există, pe care noi o exprimăm în cuvântul „Viaţă”, nu aparţine aşadar, decât lui Dumnezeu, iar aceasta în măsura în care i se descoperă şi e accesibilă Omului, pentru Om numai e ştiinţă ci „conştiinţă”.
Cu alte cuvinte, atunci când omul se referă la cunoaştera ştiinţifică, cu mai multă smerenie, ar trebui să treacă orice descoperire „stiinţifică” pe planul con-ştiinţei, şi a-tunci orice domeniu de creaţie ar corespunde şi planului lui Dumnezeu de restabilire a lumii în de-plinătatea harului, atât în înţeles spiritual cât şi material. Cuvintele cele mai potrivite şi mai cuprinzătoare ale cunoaşterii ştiinţifice în acest sens, nu ar fi altele decât cele pe care le auzim la SfântaLiturghie: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”. Pentru că acestea sunt cuvintele prin care Omul întoarce lui Dumnezeu darurile Creaţiei, în mod sacerdotal, ca ofrandă demulţumire. Abia acum, şi în acest fel, am putea spune că Omul se aseamănă cu Dumnezeu. Abia acum şi în acest fel, Viaţa pe care Omul a primit-o în dar de la Dumnezeu, o întoarce lui Dumnezeu ca dar împlinit după Adevăr şi cu dreptate. Pentru că El, Dumnezeul tuturor şi peste toate, te-a creat cu mult mai presus decâttoate acestea, peste care, ca un Părinte iubitor, te-a pus Domn şi stăpân, spre... Lucrare, Păzire şi Îm-părtăşire (Facere 2,15).
Asemănarea Omului cu Dumnezeu nu s-a mai adeverit de la Facerea lumii până la Omul Hristos care, cunoscând binele şi răul, nu S-a lăsat ispitit şi antrenat în aşa zisa dinamică a forţelor ce-şidispută avantajul după criteriul celui mai viclean sau mai puternic. De aceea Naşterea Lui a primit înlimba română şi denumirea cea mai adecvată, de „Crăciun” (de la cuvântul „creation” sau „creatio”). Prin Nasterea Fiului Său în lume, Dumnezeu nu a vizat nici distrugerea „ordinii” stabilite, nici căderea Împărăţiilor lumeşti, nici a sistemelor politice şi economice stabilite, ci a pus începutul operei de Restaurare a Omului în har. Iar această restaurare corespunde calitativ unei noi Creaţii. Omul renăscut în Hristos nu mai seamănă cu cel ce era. El deţine acum un alt criteriu pentru a-şi face lectura:lucrează la calitatea „Om”, după modelul Fiului lui Dumnezeu. Omul recapătă în Hristos valoarea pe care a avut-o iniţial, la Facerea lumii.
Efortul spre intelegerea constitutiei unitar-distincte a realitatii ne ajuta sa ne inaltam spre paradoxul suprarational al unitatii perfecte a celor trei Persoane distincte, pe care o reprezinta unitatea de fiinta a celor trei Persoane dumnezeiesti. Urcand spre aceasta intelegere, urcam spre promovarea unei tot mai mari unitati intre noi ca persoane umane distincte. Caci cel mai apropiat chip al Sfintei Treimi e unitatea de fiinta si distinctia personala a oamenilor. Desigur, acest efort nu ajunge sa ne ridicam prin noi insine spre o mai mare intelegere a Sfintei Treimi, cunoscuta prin Revelatie, si la adancirea unitatii intre noi. Ci e necesar ca sa fim ajutati de harul insusi al Sfintei Treimi, sau de puterea Ei care intareste in noi unitatea, fara sa ne slabeasca ca persoane, si prin aceasta ne ajuta sa intelegem tot rnai mult o asemenea unitate suprema intre persoanele care raman neconfundate. Pentru intelegerea acestei unitati supreme a unor persoane distincte e necesara insasi puterea ei, folosindu-ne de unitatea imperfecta a persoanelor umane numai ca de un chip obscur al Sfintei Treimi.
Raspunzand celor ce obiectau ca si oamenii formeaza o singura umanitate si totusi sunt multi oameni, de aceea si in Dumnezeire trebuie sa admitem trei dumnezei, Sf. Grigorie de Nazianz spune: „Dar aci (la oameni) comunul infatiseaza unitatea numai contemplarii mintii. Caci cele singulare sunt divizate foarte mult intre ele prin timp, prin afecte, prin putere”. Afirmand unitatea lui Dumnezeu in Treime fata de multi zei ai elinilor, el zice: „Dar pentru noi Dumnezeu este unul, pentru ca una este Dumnezeirea si toate cele din El se refera la aceasta unitate, chiar daca e crezuta intreita. Caci nu e Unul mai mult Dumnezeu si Altul mai putin. Nici Unul mai intai si Altul mai tarziu. Nici nu se taie prin vointa, nici nu se divizeaza in putere, nici nu e ceva in Dumnezeu din cele proprii celor divizate, ci Dumnezeirea e neimpartita in cele deosebite, daca vrem sa graim pe scurt. E ca o unica si indistincta lumina in trei sori intr-o inferioritate reciproca. Cand privim spre Dumnezeire si spre prima cauza si spre unicul principiu, cugetam pe Unul. Dar cand ne atintim spre Cei in Care este Dumnezeirea, si spre Cei ce sunt din prima cauza in mod netemporal si de slava egala, trei sunt Cei inchinati”. La fel spune Sfantul Ioan Damaschin: „Cei trei sori care se compenetreaza sunt o singura lumina”. Iar un tropar din slujba ortodoxa a inmormantarii spune: „O Dumnezeire in trei straluciri”.
Sfântul Vasile cel Mare spune ca la oameni fiinta este dispersata, iar in ipostasuri vedem aceasta fiinta dispersata. In Persoanele Sfintei Treimi insa „se vede o continua si infinita comunitate”. Sau: „Cugetarea nu reda nici o gradatie, care sa fie ca un spatiu intre Tatal si Fiul si Duhul Sfant. Pentru ca nu e nimic care sa se intercaleze in mijlocul Lor, nici vreun alt lucru subzistent, afara de firea dumnezeiasca, incat sa o poata imparti prin inserarea a ceva strain, nici golul vreunei existente fara subzistenta, care ar produce o fisura in intregul fiintei divine, intrerupand continuitatea prin intercalarea golului”. Cand cugetam pe Tatal ca necuprins, ca necreat, il cugetam si pe Fiul si pe Duhul Sfant, pentru ca infinitatea, slava, intelepciunea Tatalui nu e despartita de a Fiului si a Sfantului Duh, „ci se contempla in Acestia comunul neintrerupt si neimpartit”. „Caci nu se va putea in nici un fel inventa vreo taiere sau impartire, incat sa poata fi cugetat Fiul fara Tatal, sau Duhul despartit de Fiul, ci se admite in Acestia o negraita si neinteleasa comunitate si distinctie, nici deosebirea ipostasurilor netaind continuitatea firii, nici comunitatea firii neconfundand particularitatile semnelor (ipostatice)”.
Sfântul Atanasie spune si el: „Dar daca zicem ca Fiul este, vietuieste si exista de Sine asemenea Tatalui, prin aceasta nu-L despartim de Tatal, cugetand unele spatii si distante prin care ar fi despartiti trupeste. Caci credem ca Ei sunt uniti in chip nemijlocit si nedistantat si sunt nedespartiti intre Ei. intreg Tatal il are pe Fiul intreg in sanul Sau si intreg Fiul e impreuna concrescut cu Tatal si Se odihneste neincetat in sanurile parintesti”. De fapt exista si intre noi o continuitate de natura. Sfintii Parinti nu o vedeau deplin, caci constiinta naturii si reflexia spirituala mai putin avansata de atunci nu le dadeau posibilitatea sa o observe. Dar in comparatie cu unitatea fiintei lui Dumnezeu, unitatea naturii noastre este mult redusa. „Noi suntem nu numai compusi, ci si contrari noua insine si unii altora, neramanand nici o zi in mod curat aceiasi, cu atat mai putin toata viata. Dar si curgem si cadem cu sufletele si cu trupurile”. „Pe cand Tatal, Fiul si Duhul Sfant au o perfecta continuitatea reciproca”.
Fiecare Persoana a Sfintei Treimi, revelandu-Se in lume si lucrand in oameni si intre oameni, manifesta unitatea desavarsita fata de celelalte doua Persoane prin fiinta si prin iubirea desavarsita fata de Ele. Dar in acelasi timp aduce si oamenilor iubirea Sa, din iubirea ce o are fata de celelalte Persoane.Iubirea noastra intre noi nu e desavarsita pentru ca nici unitatea de fiinta intre noi nu e desavarsita. Noi suntem chemati sa crestem in iubirea desavarsita intre noi si fata de Dumnezeu, prin energiile dumnezeiesti necreate, care reprezinta unitatea de fiinta a lui Dumnezeu adusa intre noi, si marind unitatea fiintei noastre umane. Existenta Persoanelor divine e dedusa din bunatatea lui Dumnezeu. Dar bunatatea e socotita ca o insusire a fiintei divine.
Tema teologica fundamentala a sarbatorii Cincizecimii este expunerea dogmei Sfintei Treimi. In registrul iconografic, Biserica Ortodoxa a preferat icoana Sfintei Treimi care reprezinta scena biblica a aparitiei celor trei Persoane in fata stramosului nostru Avraam langa stejarul din Mamvri (Fac. 18). Pentru a arata ca vin din lumea cereasca, sunt descrisi ca ingeri cu aripi. Icoana, bazata pe un eveniment istoric concret, infatiseaza prima aratare a lui Dumnezeu Treimic omului, semnificand inceputul fagaduintei mantuirii.
Existenta acestei icoane se leaga de cinstirea deosebita, atat a evreilor, cat si a paganilor, pentru locul aratarii de la stejar; s-au adus acolo si jertfe pagane. Nu stim cum era icoana. Insa, din cele mai vechi timpuri, Sfanta Treime a fost infatisata ca scena biblica istorica, cu ingeri stand la masa sub stejar. Avraam si Sarra ii slujesc, casa lor se vede in spate. In planul apropiat apare adesea un slujitor care injunghie un vitel. In ciuda uniformitatii de continut a scenei, gruparea Ingerilor s-a modificat in functie de interpretarea data acestui eveniment biblic si dupa principiul dogmatic care trebuia evidentiat.
De exemplu, multi Parinti ai Bisericii au inteles vizita celor trei-Persoane la Avraam fie ca aratare, indirecta totusi, a intregii Treimi, fie ca aparitie a Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, insotite de doi ingeri. O astfel de interpretare nu schimba intelegerea evenimentului ca descoperire a Sfintei Treimi, pentru ca, de vreme ce fiecare Persoana a Sfintei Treimi are plinatatea Dumnezeirii, prezenta Fiului insotit de doi ingeri poate fi luata ca reprezentare a Treimii. Asa este interpretat evenimentul in textele slujbei, care o numeste clar aratarea Sfintei Treimi.
„Fericitul Avraam a vazut Treimea pe cat poate un om si a cinstit-o ca pe un prieten: „Sfantul Avraam il primeste pe Cel Vechi de Zile, Unul in trei Fete” (Canonul Duminicii Sfintilor Stramosi și Slujbei Sfintilor Parinti). Conform invataturii Bisericii si talcuirii Sfintilor Parinti, ingerii sunt uneori grupati dupa principiul izocefal, adica stau la masa unul langa altul, egali in rang, aratand astfel egalitate a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, care raman, in acelasi timp, distincte. De exemplu mozaicul din secolul al V -lea din Santa Maria Maggiore din Roma si, din aceeasi perioada, in Cotton Bible de la British Museum din Londra. Mai mult, egalitatea lor este uneori evidentiata prin identitatea culorii vesmintelor ingerilor, cum este in mozaicul secolului al VI-lea din Biserica San Vitale din Ravenna si prin atributele lor. In alte situatii, compozitia este piramidala, punand accent pe ingerul central.
Timp de multe secole, reprezentarea celor trei Persoane biblice sub forma de ingeri a fost singura reprezentare admisa a Sfintei Treimi; ea se pastreaza inca in Biserica Ortodoxa, ca cea care se potriveste cel mai bine invataturii ei – desi reprezentarea lui Dumnezeu -Tatal ca batran, cu Fiul Sau – Hristos in poala si Sfantul Duh ca un porumbel fie intre ei, fie pe un disc tinut de Mantuitorul, poarta titlul „Paternitate” (aceasta reprezentare transpune doctrina Filioque in forma picturala), ea este o reprezentare a Trinitatii, pentru ca incearca sa infatiseze cele trei Persoane divine. Prin urmare, fara sa intram in analiza sensului, vom spune cateva cuvinte despre ea. Aceasta tema isi are originea in Bizant. Cea mai veche reprezentare de acest fel cunoscuta noua, este o ilustrare a scrierilor Sfantului Ioan Scararul dintr-un manuscris grecesc de la inceputul secolului al XI-lea (acum in Biblioteca Vaticanului). Mai tarziu a trecut in Apus, unde a fost primita ca iconografie a Sfintei Treimi, si de aici in Rusia.
In iconografia ruseasca, a servit ca punct de plecare pentru acele denaturari care au urmat sub influenta Apusului. Aceasta reprezentare a fost interzisa de Marele Sinod de la Moscova, din anul 1667, in urmatorii termeni: „A-L reprezenta in icoane pe Dumnezeu-Savaot (adica pe Tatal), cu barba alba, cu unicul Sau Fiu in poala si cu un porumbel intre Ei, este nemaipomenit de absurd si de necuviincios, pentru ca nimeni nu L-a vazut pe Dumnezeu-Tatal. Pentru ca Tatal nu are trup si nu in trup S-a nascut Fiul din Tatal mai inainte de veci; David Profetul spune: „Din pantece mai inainte de luceafar Te-am nascut” (Ps. 109, 3) – dar aceasta nastere nu este in trup, ci este mai presus de intelegere si de exprimare. Iar Hristos Insusi spune in Sfanta Scriptura: „Nimeni nu-L cunoaste pe Tatal decat Fiul”. „Nasterea mai inainte de veci a Fiului Unuia-Nascut din Tatal trebuie inteleasa cu mintea, dar nu trebuie si nici nu poate fi reprezentata in icoane” (Documentele Sinodului)
Atat iconografia acestei reprezentari, imprumutate din iconografia Fecioarei, cat si titlul „Paternitate” o arata ca pe o incercare de ilustrare a nasterii, din vesnicie, din Tatal, alaturi de nasterea omeneasca din Maica. Dar aceasta nastere mai presus de intelegere este reprezentata ca fiind nasterea, in sanul Tatalui (care nu se poate descrie) a Pruncului, Care S-a nascut cu trup din Maica Sa, ceea ce introduce in Sfanta Treime un element antropomorfic. In consecinta, Sinodul condamna o astfel de reprezentare ca pe o fictiune care nu corespunde nici cu invatatura Bisericii Ortodoxe, nici cu vreo realitate istorica. Mai mult a mai aparut in secolul al XVI-lea inca o reprezentare de origine apuseana, bazata tot pe imaginatie, numita „Dumnezeirea in trei Persoane”, infatisadu-L pe Mantuitorul stand alaturi de Dumnezeu-Tatal, cu un porumbel Intre Ei. Titlul arata din nou o incercare de a-I descrie pe Dumnezeu-Tatal si pe Sfantul Duh intr-o forma fizica.
In registrul iconografic, Biserica Ortodoxa a preferat icoana Sfintei Treimi care reprezinta scena biblica a aparitiei celor trei Persoane in fata stramosului nostru Avraam langa stejarul din Mamvri (Fac. 18). Pentru a arata ca vin din lumea cereasca, sunt descrisi ca ingeri cu aripi. Icoana, bazata pe un eveniment istoric concret, infatiseaza prima aratare a lui Dumnezeu Treimic omului, semnificand inceputul fagaduintei mantuirii. Atat iconografia, cat si dumnezeiasca slujba leaga inceputul acestei fagaduinte de implinirea ei in ziua Cincizecimii, cand ni se daruieste revelatia finala cu privire la Sfanta Treime.
Cu alte cuvinte, icoana Sfintei Treimi uneste, ca sa spunem asa, inceputul Bisericii Vechiului Testament cu intemeierea Bisericii Noului Testament. Existenta acestei icoane se leaga de cinstirea deosebita, atat a evreilor, cat si a paganilor, pentru locul aratarii de la stejar; s-au adus acolo si jertfe pagane. Incă din cele mai vechi timpuri, Sfanta Treime a fost infatisata ca scena biblica istorica, cu ingeri stand la masa sub stejar. Avraam si Sarra ii slujesc, casa lor se vede in spate. In planul apropiat apare adesea un slujitor care injunghie un vitel. In ciuda uniformitatii de continut a scenei, gruparea Ingerilor s-a modificat in functie de interpretarea data acestui eveniment biblic si dupa principiul dogmatic care trebuia evidentiat. Asa este interpretat evenimentul in textele slujbei, care o numeste clar aratarea Sfintei Treimi.
„Fericitul Avraam a vazut Treimea pe cat poate un om si a cinstit-o ca pe un prieten. Conform invataturii Bisericii si talcuirii Sfintilor Parinti, ingerii sunt uneori grupati dupa principiul izocefal, adica stau la masa unul langa altul, egali in rang, aratand astfel egalitate a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, care raman, in acelasi timp, distincte. Timp de multe secole, reprezentarea celor trei Persoane biblice sub forma de ingeri a fost singura reprezentare admisa a Sfintei Treimi; ea se pastreaza inca in Biserica Ortodoxa, ca cea care se potriveste cel mai bine invataturii ei – desi reprezentarea lui Dumnezeu -Tatal ca batran, cu Fiul Sau – Hristos in poala si Sfantul Duh ca un porumbel fie intre ei, fie pe un disc tinut de Mantuitorul, poarta titlul „Paternitate” (doctrina Filioque in forma picturala), ea este o reprezentare a Trinitatii, pentru ca incearca sa infatiseze cele trei Persoane divine.
Mai tarziu a trecut in Apus, unde a fost primita ca iconografie a Sfintei Treimi, si de aici in Rusia. In iconografia ruseasca, a servit ca punct de plecare pentru acele denaturari care au urmat sub influenta Apusului. Aceasta reprezentare a fost interzisa de Marele Sinod de la Moscova, din anul 1667, in urmatorii termeni: „A-L reprezenta in icoane pe Dumnezeu-Savaot (adica pe Tatal), cu barba alba, cu unicul Sau Fiu in poala si cu un porumbel intre Ei, este nemaipomenit de absurd si de necuviincios, pentru ca nimeni nu L-a vazut pe Dumnezeu-Tatal. Pentru ca Tatal nu are trup si nu in trup S-a nascut Fiul din Tatal mai inainte de veci; David Profetul spune: „Din pantece mai inainte de luceafar Te-am nascut” (Ps. 109, 3) – dar aceasta nastere nu este in trup, ci este mai presus de intelegere si de exprimare. Iar Hristos Insusi spune in Sfanta Scriptura: „Nimeni nu-L cunoaste pe Tatal decat Fiul”.
„Nasterea mai inainte de veci a Fiului Unuia-Nascut din Tatal trebuie inteleasa cu mintea, dar nu trebuie si nici nu poate fi reprezentata in icoane” Atat iconografia acestei reprezentari, imprumutate din iconografia Fecioarei, cat si titlul „Paternitate” o arata ca pe o incercare de ilustrare a nasterii, din vesnicie, din Tatal, alaturi de nasterea omeneasca din Maica. Dar aceasta nastere mai presus de intelegere este reprezentata ca fiind nasterea, in sanul Tatalui (care nu se poate descrie) a Pruncului, Care S-a nascut cu trup din Maica Sa, ceea ce introduce in Sfanta Treime un element antropomorfic.In consecinta, Sinodul condamna o astfel de reprezentare ca pe o fictiune care nu corespunde nici cu invatatura Bisericii Ortodoxe, nici cu vreo realitate istorica. Mai mult a mai aparut in secolul al XVI-lea inca o reprezentare de origine apuseana, bazata tot pe imaginatie, numita „Dumnezeirea in trei Persoane”, infatisadu-L pe Mantuitorul stand alaturi de Dumnezeu-Tatal, cu un porumbel Intre Ei. Titlul arata din nou o incercare de a-I descrie pe Dumnezeu-Tatal si pe Sfantul Duh intr-o forma fizica.) A-L infatisa in icoane pe Domnul Savaot (adica pe Tatal) cu barba carunta, cu Fiul pe genunchi si cu un porumbel intre Ei este intrutotul absurd si neverosimil, intrucat pe Dumnezeu Tatal nu L-a vazut nimeni niciodata. Caci Tatal nu are trup, iar Fiul nu in trup S-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii. Desi proorocul David spune: „Din pantece, mai inainte de luceafar Te-am nascut” (Ps. 109, 3), aceasta nastere nu este in trup, ci mai presus de orice intelegere si de negrait, iar Hristos insusi spune in Sfanta Evanghelie: „Nimeni nu-L cunoaste pe Tatal, decat numai Fiul”. Aceasta nastere mai inainte de veci a Tiului Unul Nascut din Tatal trebuie inteleasa in gand, dar nu trebuie si nu poate fi infatisata in icoana.
Biserica considera drept una din cele mai frumoase reprezentari ale tainei Sfintei Treimi icoana realizata de sfantul monah Andrei Rubliov pentru Manastirea Troita-Sfantul Serghie, la inceputul secolului al XV-lea. Icoana Sfintei Treimi a fost zugrăvită de Sfântul Cuvios Andrei Rubliov în anul 1410, după o temă clasică din iconografia bizantină, ospitalitatea lui Avraam.
Icoana a fost așezată în Lavra Sfintei Treimi – Sfântul Serghie de la Serghiev – Posad. Ferecătura (îmbrăcămintea) icoanei Sfintei Treimi a fost dăruită în semn de cinstire de către Țarul Boris Godunov, în anul 1599, și era din argint aurit, ornamentată cu pietre prețioase. Ferecătura acoperea icoana complet, cu excepția fețelor, a mâinilor și a picioarelor îngerilor. Îngerul din centru poartă un pandantiv împodobit cu perle și pietre prețioase, care încadrează un safir. Acest pandantiv a fost dăruit de Țarul Teodor. Cele trei coliere în formă de semilună au fost dăruite de Țarul Mihail I Romanov, în anul 1626. Această îmbrăcăminte a fost restaurată și înfrumusețată de mai multe ori în decursul timpului. În anul 1754, argintarul Ivan Grigoriev din Moscova a restaurat ferecătura, scoțând în relief detaliile icoanei. Se poate afirma că fără ferecătura aplicată pe icoană la începutul secolului al XVII-lea icoana nu ar fi supraviețuit până în prezent într-o stare de conservare atât de bună. „Descoperirea” icoanei a avut loc la începutul secolului al XX-lea, când s-au efectuat ample operațiuni de restaurare. După restaurare, s-a decis ca icoana să fie expusă fără ferecătura de argint aurit.
Sfântul Augustin, părintele Apusului şi al lumii întregi, unul din cele mai geniale zece spirite ale umanităţii, a filozofat asupra tainei Sfintei Treimi. Şi, la sfârşit, concluzia lui care a fost? Predau armele, este cu neputinţă ca mintea omenească pătrundă în această mare taină… Dacă se poate ca într-un pahar de apă să încapă marea, atunci va fi cu putinţă ca şi mintea limitată a omului să înţeleagă marea taină. Suntem nişte viermi, care se târăsc înaintea sfintei taine, şi doar prin antenele credinţei ne apropiem de ea şi plecând genunchiul zicem: Sfântă Treime, miluieşte lumea! Sfântă Treime, miluieşte şi patria noastră, care s-a ridicat „în numele Sfintei şi Celei deofiinţă şi de-viaţă-Făcătoarei şi Nedespărţitei Treimi”. De aceea, câtă vreme vor exista stelele şi va răsări soarele şi vor curge râurile şi vor înverzii laurii, poporul nostru, poporul elin, nu se va închina treimii satanice, nici banului, nici plăcerii, nici violenţei. Va crede în Sfântul Duh, cel închinat, în vecii vecilor. Amin (postat pe fb de ioan monahul)