Chemarea la Cină
Mai avem puține zile până la marea bucurie, marea sărbatoare a Nasterii Domnului, Cel care va veni să ne cheme la cina din Împarația Cerurilor, până când va veni Mesia cel anunțat de Scripturi.
„Iată, Robul Meu va propăşi; Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa foarte sus.” (Is. 52:13) El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. (Lc. 1:32,33) "Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata.” (Is. 42:1) şi Duhul Sfânt S-a coborât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas care zicea: "Tu eşti Fiul Meu preaiubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!" (Lc.3.22) ,,El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.” (Is. 42:2,3) "Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului."(Lc.4:18,19) "Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea să ascult cum ascultă nişte ucenici.” (Is. 50:4) Şi I s-a dus vestea în toate împrejurimile. (Lc. 4:37),,Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.” (Zah 9:9) Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei, şi El a şezut deasupra. Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum; alţii tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum. Noroadele care mergeau înaintea lui Iisus şi cele ce veneau în urmă, strigau: "Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!" "Cine este Acesta?" "Este Iisus, Prorocul din Nazaretul Galileii" (Mt. 21:7-9,10-11)
Între Cezarul roman pe de o parte şi păstorii din Betleem, pe de altă parte, nu se află asemănare în puterea, bogăţia şi măreţia pământească. Între Irod şi cărturarii din Ierusalim pe de o parte, şi craii de la răsărit, pe de altă parte, se află o neasemănare în cunoaşterea adevărului curat, în cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Domnul a socotit drept să aleagă săracii şi păgânii şi, prin ei, să-i ruşineze pe cei mari şi mândri. Căci, înainte de a-i ruşina Dumnezeu, ei L-au ruşinat pe Dumnezeu prin mândria şi neascultarea lor.
Cei mai mari vrăjmaşi ai lui Dumnezeu – şi prin aceasta au fost cei mai mari vrăjmaşi chiar ai lor – sunt aceia care au ajuns mândri, fie pentru bogăţiile lor pământeşti, fie pentru puterea sau învăţătura lor. Mândria celor mari şi mândria celor învăţaţi zideşte o piedică de netrecut între oameni şi Dumnezeu şi este cel mai mare vrăjmaş în calea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu are nici un vrăjmaş, nici nu poate să aibă, cine poate să-I facă Lui vreun rău? A fi vrăjmaşul lui Dumnezeu nu înseamnă nimic altceva decât a fi propriul vrăjmaş. A-L izgoni pe Dumnezeu din viaţa cuiva nu înseamnă nimic altceva decât a se şterge pe sine din Cartea Vieţii.
Şi oamenii mândri ai puterii din lumea aceasta, şi cărturarii cei mândri, care socotesc că L-au scos pe Dumnezeu afară din viaţa lor şi din lume, de fapt s-au scos pe ei afară din Cartea Vieţii. Încrederea în gândul lor că L-au scos pe Dumnezeul Cel viu afară din lume este la fel cu convingerea nebunului care ar închide ochii şi ar striga că a smuls soarele strălucitor de pe cerul înstelat.
Bogaţii mândri şi cărturarii cei mândri reprezintă, din fericire, o mică parte a oamenilor, căci se află mai mulţi oameni sărmani în lume decât bogaţi şi mai mulţi săraci cu duhul decât învăţaţi cu mândrie. De aceea, se poate spune că oamenii mândri şi bogaţi ai Romei şi cărturarii mândri ai Ierusalimului sunt cei puţini, în timp ce păstorii săraci din Betleem şi craii de la răsărit, cu setea lor după adevăr, sunt oamenii cei mulţi din vremea naşterii lui Iisus. Aceşti săraci cu duhul sunt cei mai buni, aleşi ai Împărăţiei lui Hristos şi mai sunt şi aceia pentru care este mai greu să intre în această împărăţie decât îi este cămilei să treacă prin urechile acului.
Cine sunt aceşti crai de la răsărit? Şi cum s-a întâmplat că au venit şi au dat slavă noului-născut Iisus? Nu putem spune lămurit din care ţară răsăriteană au venit ei la Ierusalim – din Persia sau Egipt, sau poate din Babilon sau India cea îndepărtată. Ei au pornit de fapt, împlinind o minunată tradiţie, din diferite ţări din răsărit şi, întâlnindu-se pe drum unul cu altul, au continuat să meargă împreună pentru a aduce slavă lui Mesia? Şi această dorinţă arzătoare pentru Stea a apărut într-o noapte deasupra capetelor crailor de la răsărit care priveau cerul; aceasta i-a condus pe un drum necunoscut şi ei îndată au lepădat totul şi au urmat-o.
Ca şi cum ar fi vorbit pe cale cu această Stea tainică şi ar fi învăţat de la ea multe lucruri! Fiincă Hristos ea steaua. Ca şi cum ar fi aflat de la ea că aceasta nu era steaua libertăţii, ci doar o stea care ducea către Împăratul nou-născut care era adevăratul Răscumpărător al oamenilor; că acest Împărat a fost numit Împăratul iudeilor, că S-a născut în Iudeea şi că aceştia trebuiau să-I ducă trei daruri: aur, tămâie şi mir!
Sfinţii Părinţi au socotit că această stea călăuzitoare, care i-a condus pe craii de la răsărit la Betleem, nu era o stea ca celelalte, ci era o ,,putere duhovnicească” care avea chip de stea. Dacă Dumnezeu a putut să-i apară păstorului Moise ca un rug aprins, şi lui Avraam în chipul celor trei bărbaţi şi proorocului Ilie ca un vârtej şi un glas, de ce să nu apară Domnul sau îngerul Lui crailor în chip de stea? În marea Lui milostivire, El coboară la oameni şi le apare acestora în chipul în care ei se aşteaptă cel mai mult.
El S-a arătat crailor, care Îl căutaseră printre stele, ca o stea. Dar nu I-a fost bineplăcut Lui să apară iudeilor ca o stea, întrucât aceştia nu-L căutaseră niciodată în stele. Şi de aceea steaua, care strălucise înaintea crailor de-a lungul călătoriei lor prin ţările de răsărit, a dispărut deasupra Ierusalimului. Dumnezeu S-a arătat la Ierusalim altfel căci nu trebuia să apară în chipul unei stele. Ieremia scrie în „Comentariu la Matei”: „Steaua a strălucit în răsărit pentru ca iudeii, spre ruşinea lor, să afle despre naşterea lui Hristos de la păgâni.”
Era o zi de sambata – sarbatoare a Vechiului Testament. Domnul tocmai vindecase un bolnav. Unul dintre fruntasii fariseilor il roaga sa ia cina in casa lui. Mantuitorul raspunde chemarii si, luand seama cum ceilalti invitati isi alegeau locurile, foloseste prilejul si-i povatuieste: “Cand esti chemat impreuna cu altii la vreun ospat, nu te aseza in locul cel dintai, ca nu cumva sa fie chemat altul mai de cinste decat tine. Si venind cel care te-a chemat pe tine si pe el, iti va zice: Da acestuia locul. Atunci, cu rusine, te vei duce sa te asezi pe locul cel mai de pe urma… Tu asaza-te in cel din urma loc. Si vazandu-te cel ce te-a chemat, sa-ti zica: Prietene, muta-te mai sus” (Lc. 14, 7-9).
Si Domnul continua: “Cand faci pranz sau cina, nu chema pe prietenii tai, nici pe fratii tai, nici vecinii bogati (…). Cheama pe saraci, pe neputinciosi, pe schiopi, pe orbi. Fericit vei fi, ca nu pot sa-ti rasplateasca. Ti se va rasplati la invierea dreptilor. Atunci, auzind unul din cei care sedeau cu El la masa, I-a zis: Fericit este cel ce va pranzi in imparatia lui Dumnezeu” (Lc. 14; 12-15). Cuvantul era inspirat de insasi prezenta Domnului, era imaginea unei cine impreuna cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Imparatiei. Ucenicii vor si spune mai tarziu: “Noi am mancat si am baut impreuna cu El” (Fapte 10, 41). Intr-o asemenea atmosfera duhovniceasca, liturgica, Mantuitorul rosteste cunoscuta Pilda a celor chemati la cina.
Vremea chemării celor poftiţi e seara – adică Domnul nostru Iisus Hristos S-a pogorât pe pământ, s-a arătat în cele din urmă lumii văzute. Câte veacuri s-au scurs din vremea acestei neasemuit de fericite întâmplări; viaţa lumii nu s-a curmat încă: că o zi înaintea lui Dumnezeu este ca o mie de ani, şi o mie de ani ca o zi (II Ptr. 3, 8). Seara lui Dumnezeu se prelungeşte, sorocul ei se tot amână, ca toţi cei chemaţi să apuce să se pregătească pentru Cina Lui, ca nici unul dintre cei aleşi să nu rămână lipsit de ea. Astfel este înfăţişată în pildă iconomia lui Dumnezeu cea privitoare la oameni; să privim acum în ce fel apare purtarea oamenilor faţă de Dumnezeu.
Parcă s-ar fi vorbit între ei, toţi cei chemaţi s-au lepădat, cerându-şi iertare, de cină. Ce fel de uneltire să fie asta: toţi într-un suflet împotriva lui Dumnezeu? Aceasta e urmare a căderii, care-i de obşte pentru toţi; aceasta e dovada bunei voiri faţă de propria stare căzută, a rămânerii de bună voie în ea; acesta este semn al omorârii de către păcat a sufletului, care nu poate şi nu vrea să se trezească din somnul morţii nici măcar când este chemat de glasul Fiului lui Dumnezeu. Ca pricină a nedorinţei lor de a merge la cină, cei chemaţi au arătat legăturile pământeşti.
Unii au dat atâta însemnătate îndeletnicirilor cărturăreşti, sau datoriilor lumeşti, sau toanelor proprii, încât au socotit că-şi pot îngădui să-L nesocotească pe Dumnezeu; alţii s-au cufundat în grijile de familie şi au uitat de Dumnezeu; în fine, alţii s-au arătat purtaţi de patimi, s-au afundat în plăceri trupeşti grosolane şi s-au făcut străini de Dumnezeu cu totul.
Comoara noastră duhovnicească nu ne este răpită de către un singur păcat care să sară în ochi: ne-o răpeşte orice îndeletnicire pământească, orice situaţie pământească, atunci când sufletul este atras şi ţintuit de aceasta în întregime.
“Chemaţi” îi numeşte Evanghelia pe iudei, fiindcă, prin mijlocirea legii şi a proorocilor, au fost primii chemaţi la creştinism. Săracii şi betegii lipsiţi de adăpost, ce hoinăreau pe uliţe ori se opriseră la răspântii ca să-şi aleagă drumul, sunt păgânii, care petreceau în afara casei – în afara Bisericii, în afara cunoştinţei de Dumnezeu; bolile lor trupeşti arătate aici trebuie înţelese ca privind de fapt sufletul. Iudeii s-au împotrivit cu hotărâre chemării; în urma lor, păgânii de-abia s-au lăsat înduplecaţi să vină la cină: de multe veacuri, nenumărate jertfe şi râuri întregi de sânge a fost nevoie ca să-i înduplece Cuvântul lui Dumnezeu a primi creştinismul.
În sânul creştinismului, “chemaţi” trebuie socotiţi cei slăviţi, bogaţi, învăţaţi ai acestei lumi, cărora toate le merg bine pământeşte. Întâietăţile faţă de ceilalţi pe care Dumnezeu le-a dăruit lor, faptul că de aceste întâietăţi este legată o mai lesnicioasă cunoaştere a lui Dumnezeu şi slujire a lui Dumnezeu de către ei, arată fără îndoială faptul că Dumnezeu i-a chemat la mântuire, la cea mai înaltă fericire… Vai! Ce privelişte vrednică de plâns! Cei chemaţi rămân ca nişte pietre, nu iau aminte la Cel care îi cheamă.
S-ar părea că numai cei loviţi de nenorociri, de boli, de nevoi, de lipsuri, doar cei “handicapaţi”, “infirmi” şi “sărăntoci” în înţelesul lumesc al cuvântului sunt în stare să asculte de Dumnezeu. După spusa Apostolului, arată supunere lui Dumnezeu cei neştiutori potrivit înţelegerii lumeşti, cei ce sunt neputincioşi, de neam prost, defăimaţi în această lume (I Cor.1, 27). Şi aceşti defăimaţi ai lumii sunt datori, sub călăuzirea Cuvântului Dumnezeiesc, cu puternica Lui împreună-lucrare, să ţină piept în neasemuit de crâncena luptă cu propria cădere, să se supună pe sine cu de-a sila lui Dumnezeu, să-şi dea cu sila mântuirea.
Foarte nimerit arată pilda că pentru ca săracii, orbii, şchiopii şi betegii să vină la cină, minunata Slugă trebuie să-i înduplece. Căderea noastră ne-a intrat în fire, am îndrăgit-o: ne vine greu să ne despărţim de ea. Propria noastră fire ne face neînstare de bine, şi fără Mântuitorul ea nu poate face niciun bine adevărat, neştirbit: Fără de Mine, a zis El, nu puteţi face nimic (In.15, 5). Binele nostru este spurcat prin amestecarea cu răul. El n-are cum să nu fie aşa: izvorul lui – firea omenirii căzute – este un amestec de bine şi rău, şi neîncetat naşte o lucrare pe potriva sa.
Omul care a facut cina este Dumnezeu. Mantuitorul asa se numea mereu: Fiul Omului. De la Sfintii Parinti am inteles ca se numea asa fiind intre oameni, facandu-Se Om: iata, Eu Om m-am facut pentru voi; si Eu ca Om, ca Dumnezeu si Om, fac cina si va chem la aceasta cina, la aceasta impartasire cu Mine; cina – darurile Lui, bunatatile acestui pamant al Lui, viata Lui insasi. Chematii cei multi suntem noi. Toti suntem chemati la acest ospat. Nu insa toti si alesi. Domnul va spune altcandva: “Multi chemati, putini alesi”. De ce? “Ales devine cel ce raspunde la chemare” (Sf. Chiril al Alexandriei). Asa s-a petrecut si in parabola. Chemati au fost multi.
La ceasul cinei, dupa obiceiul timpului, a fost trimis slujitorul sa spuna celor poftiti de mai inainte: “Veniti, ca iata toate sunt gata”. “Gata”, ca in zilele creatiei. Pentru fiecare zi a creatiei Sfanta Scriptura graieste: “Si a vazut Dumnezeu ca este bine, ca este frumos…”. Iar la zidirea omului, “a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata, erau bune foarte” (Fac.1,31). Acum, la pregatirea acestei Cine, Domnul da porunca slujitorilor sa spuna celor chemati: “Veniti ca iata toate sunt gata”.
Sunt cu desavarsire gata; caci, iata, acum a venit “plinirea vremii, cand Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau nascut din femeie, din Fecioara-Maica, nascut sub Lege, ca pe cei de sub Lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea”(Gal. 4;4-5), sa dobandim darul infierii divine; dar in cel mai real, concret fapt: cinand, mancand cu El. Si nu numai primind din mana Lui, nu numai cu ceea ce aduce El la Cina, ci cu Trupul Lui: “Ca Tu esti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti, Hristoase Dumnezeule”, se roaga preotul la aducerea Sfintelor Daruri. “Gata sunt toate” pentru ca de fata este Cel prin Care Tatal toate le-a facut; acum, Cel Care trup S-a facut de la Duhul Sfant si din Fecioara e de fata si cheama: “Veniti la Cina! Imparatul ne asteapta”, oferindu-ne Painea cea vie care S-a pogorat din cer, painea – “Trupul Meu care da viata lumii”(In 6,51).Cuvantul Ziditorului este numai da: “Veniti la Mine. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara”. Faptura Lui, omul, poate sa spuna si nu. Dar ferice de cel ce spune nu numai raului.
Unul din cei chemati i-a vorbit slujitorului despre tarina lui: “Tocmai am cumparat-o acum si am nevoie s-o vad”; altul: “Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc”; in sfarsit, al treilea: “Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni” . Impiedicau acestea prezenta celor chemati la cina? Sau nesocotea Ziditorul aceasta lume, a Lui? Nu, pentru ca “toate printr-Insul s-au facut” (In.1,3) si pe toate le iubeste. Pamantul il numeste doar “asternut picioarelor Lui” (Mt.5,35); boul si asinul Ii incalzesc trupul in pestera nasterii Lui, aceste vietuitoare recunoscand in iesle pe Stapanul lor (Is.1,3); de asemenea, El, Hristosul Domnului, binecuvanteaza nunta din Cana Galileii (In, 2). Deci pe toate acestea: tarina, boii, familia, le cuprinde in grija si iubirea Lui divina. Putea atunci stapanul sa se mahneasca si sa osandeasca pe cei ce I-au refuzat cinarea impreuna pentru ca iubeau si ei aceste fapturi pe care El le-a zidit? Dar iata: tarina, boii, familia umana; altfel spus, in cateva cuvinte e cuprinsa lumea toata.
Aici este un adanc de intelegere, negrait. Anume: El cheama la Cina si Cina e implinita, e randuita, e gata, e facuta, daca vreti, din toate aceste categorii, din intreaga faptura, si pentru om. De aceea si in Apostolul care se citeste astazi vedem ca in Hristos “avem rascumpararea prin sangele Lui, prin iertarea pacatelor, El Care este chipul lui Dumnezeu Celui nevazut, mai intai nascut decat toata zidirea” (Col.1,14-15). El e Capul intregii zidiri. Asa cum Sf. ev. Ioan spune: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate printr-Insul s-au facut; si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut” (Ioan 1, 1-3).
Avem in aceasta parabola a Mantuitorului participarea, partasia intregii creatii. Deodata, Cina ni se descopera drept jertfa Lui. Si iarasi, citim mai departe in Apostolul de astazi: “…intru El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie incepatorii, fie stapanii. Toate s-au facut prin El si pentru El. El este mai inainte decat toate si toate prin El sunt asezate. El este capul Trupului, al Bisericii; El este inceputul, intaiul nascut din morti, ca sa fie El cel dintai intru toate. Caci in El a binevoit Dumnezeu, sa salasluiasca toata plinirea” (Col. 1, 16-19). Pe noi toti Tatal vrea sa ne stramute in imparatia Fiului iubirii Sale.
Deci in aceasta marturie sfanta toate sunt cuprinse – simtim si privim in adanc cu ochii duhului – in El, in Hristos, El Care “Dumnezeu fiind, Om s-a facut” si ne cuprinde pe noi in Sine. Aici se dezvaluie taina intruparii Sale, taina inomenirii Sale. Toate cele savarsite sunt facute, sunt create din nimic, iubitilor, caci zidind Dumnezeu lumea, faptura, din nimic, El coboara la ea, Se uneste cu aceasta faptura, sa o indumnezeiasca, sa o patrunda cu dumnezeirea Lui, sa nu o lase prada nimicului. Iar ispita demonului aceasta a fost – cum ne incredinteaza dumnezeiestii Parinti, indeosebi Sfantul Atanasie cel Mare: ca noi, ramanand numai in lumea creata din nimic, despartindu-ne de Dumnezeu si de vesnicia Lui, sa tindem catre neant.
Toate cele trei categorii evocate in Sfanta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu vietuitoarele, cel cu casatoria – absenteaza de la Cina. Refuza, sub pretexte lumesti, sa se uneasca cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a facut: si ogorul, si vietuitoarele, si lumea oamenilor. Dar, in marea Lui bunatate, acestei lumi, zidita din nimic, El ii intinde inelul Lui de logodna, harul Lui. Il cheama pe om la aceasta Cina, adica dumnezeiasca Impartasanie; il cheama pentru a-l scoate din lumea mortii si a-l uni cu El; El Care uneste cerul cu pamantul, dumnezeirea cu omenitatea. Se dezvaluie aici pacatul din adanc al omului care se lasa “inspirat” de demon. Cum vedea Dumnezeu atunci, si mereu in istorie, traim intr-o lume desacralizata, care uita de El.
Erau si atunci oameni “putin credinciosi”. Dar astazi?! S-a si intrebat Mantuitorul: “Cand va veni Fiul Omului, gasi-va El oare credinta pe pamant?” (Lc 21,17). Voiau cei de atunci si voiesc tot mai mult cei de azi sa cineze fara Dumnezeu. La porunca biblica “Din tot pomul din rai sa mananci” (Fac. 2,16), Sf. Ioan Damaschin tâlcuieste: “Prin aceste cuvinte socotesc ca a vrut Dumnezeu sa spuna: Suie-te prin toate fapturile la Mine, Viata cea adevarata”.
Dintru inceput, Dumnezeu toate le-a pregatit pentru Euharistie, pentru Cina Lui. Sa nu pierdem acum din vedere acest gand si fapt: Cel Ce rosteste parabola ascultata de noi, Cel Ce cheama: “Veniti la Cina”, este Acelasi Care la Cina cea de Taina zice: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu…”. Cina, masa aceasta divina, este una cu El, este una cu ceea ce este El,Dumnezeu si Om, Dumnezeu unit cu toata faptura Lui si, in chip sublim, cu omul.
Pe cand omul este ocupat: cu ogorul, cu vietuitoarele, cu femeia; ocupat cu toate acestea, dar fara Dumnezeu, fara Ziditorul lor. Doamne, Tu esti acolo, sus, la originea lor, departe, departe in timp si departe in spatiu, iar noi suntem aici, departe de Tine, in lumea seculara a veacului acestuia. Le avem pe toate si Te-am uitat pe Tine; si fara Tine petrecem cu ele. Ne implinim poftele prin ele. Cat de tragic! Fara Tine petrecem numai cu cele trecatoare, create din nimic, petrecem in intuneric, “in latura si-n umbra mortii”. Stim ca Tu ai zis: “Despartiti de Mine nu puteti face nimic”.
In realitate, ramanem cu acest “nimic”, cei ziditi din nimic, din neant. De aceea si auzim nu o data spunandu-se, cand cineva isi da obstescul sfarsit: “cutare a trecut in nefiinta” – in neant; am devenit filosofi ai neantului. Dar ele, cele ale ogorului, vietuitoarele, adancul, “omul tainic al inimii”, n-au oare glas, nu spun nimic? Nu cumva le auzim? Caci dintru inceput Adam a fost chemat prin porunca: “Poti sa gusti din toti pomii gradinii”, cu intelesul dat de Sfantul Ioan din Damasc: “Gusta din toate un singur fruct: viata Mea”. Nu le auzim noi cum striga: “noi, omule, suntem pentru tine Impartasanie, Euharistie. Nu ma intina cu departarea ta de Dumnezeu, apropie-te, atinge-ma, primeste-ma ca pe un sfant dar! Pentru ca din mine se aduc Sfintele Daruri. Din holda mea – striga ogorul – se aduce painea care e trupul lui Hristos, din boabele mele de struguri – striga via – se alege vinul care devine sange divin, al Impartasaniei!”
Si odata cu glasul lor cheama Hristos: M-am pogorat din cer, din vesnicie sa Ma unesc cu tine si cu cele aduse din nimic, din neant, si pandite de neant, ca sa le dau si sa va dau eternitate; intai de toate, tie, omule, care te rogi in fiecare seara: “Atottiitorule, Cuvinte al Tatalui, Tu singur fiind desavarsit, Iisuse Hristoase, pentru multa milostivirea Ta nu Te dezlipi de mine, robul Tau, ci odihneste intru mine pururea, Cel ce esti pastor bun al oilor Tale. Nu ma da ispitei sarpelui, nici nu ma lasa in pofta satanei, ca samanta putreziciunii este intru mine…”.
Da, samanta putreziciunii si a mortii, semanata de demon, prin care el vrea sa ma desparta de Tine, sa ma desparta de Viata. Pentru care iarasi ma rog catre Preacurata, cea care Te-a purtat pe Tine, Viata: “Nepatata, neintinata, nestricata, pururea Fecioara, a lui Dumnezeu Mireasa, care pe Dumnezeu-Cuvantul cu oamenii ai unit prin prea curata nasterea ta, si firea cea lepadata a neamului nostru cu cele ceresti o ai impreunat…” (din rugaciunile pentru Sfanta Impartasanie).
O, auziti: firea fiecaruia dintre noi! Noi spunem adesea cand ne vedem in slabiciunea noastra, in neputinta noastra trupeasca: “Doamne, samanta putreziciunii este intru mine”. Deci, cand te vezi in slabiciune, gusti parca samanta putreziciunii. Cand te vezi falnic si maret, cum zice canonul, te cuprinde ispita trufiei. Si intr-un caz si in altul, despartit de Dumnezeu, esti cazut. Fie ca te sminteste maretia, barbatia, frumusetea cuiva, fie ca te scarbeste neputinta, putreziciunea, care vezi ca e deja semanata de demon. Dar, dimpotriva, cand esti cu El la Cina, atunci te impartasesti.
În fiecare din noi traieste un bogatas: ca eu am educatie, ca eu sunt mai bun decat celalalt, mai frumos decat cineva, mai nu-stiu-ce decat altul… și asa, comparandu-ne si inmagazinand tot felul de cunostinte, elemente materiale, bani, incepem sa ne falim cu cate una, cu cate alta, si as zice ca mai periculos decat toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac sa credem ca suntem mai inalti decat semenii nostri sau, pe drept cuvant, mai inalti decat fuseseram inaintea agonisirilor.
Dar in fata vietii veșnice ce este toata agoniseala noastra? Daca vine harul atunci vezi că este nimicnicie; in fata frumusetii pe care ne-o chezasuieste Dumnezeu asta devine ca o uraciune care pustieste. Pustieste cum? Prin mândria ce o naste in noi si care ne face tari de cerbicie și nu mai intra harul lui Dumnezeu in asa o inima. Și atunci Iisus spune fericiti cei saraci cu duhul…
… Cine sunt cei saraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit si vad ca, fie ca sunt cel mai mare din lumea aceasta sau cel mai mic, sunt rob mortii și nimic nu au. Si vede omul cu groaza moartea care-i stă inainte și că nu poate intra in Imparatia Cerurilor, la cina cerească si că nu poate dobandi viata veșnica. Si de ce e fericit acela? Fiindca acela este duhul care poate sa primeasca cuvant de la Dumnezeu: ‘Veniti catre Mine, cei impovarati, ca Eu va voi odihni pe voi’. Acestia, cei saraci, sunt oamenii pe care-i poti imbogati. Bogatasii spun: Stai ca am! – ‘Si pacatul lor ramane’.”Atunci cand au intrebat Apostolii, uimiti: ‘Dar cine se va putea mantui?’, Hristos a spus: ‘Ceea ce este cu neputinta pentru om este cu putinta lui Dumnezeu’.
…Și catre aceasta putinta nadajduieste neputinta noastra. Si neputinta noastra nu putem decat s-o punem in rugaciune: ‘Doamne miluieste, Doamne, deschide-mi calea, Doamne, nu ma lasa in ce sunt!’. Doar atuncea cand imi voi da seama, cat de cat, de saracia mea adevarata, in fata bogatiilor duhovnicesti, atunci acest ‘Doamne!‘ deveni un strigat puternic care va inclina urechea lui Dumnezeu, si iata fagaduinta: ‘A ta este deja – deocamdata potential, zic eu, acuma, dar deja – Imparatia cerurilor’.
Cel sărac cu duhul își vede firea și strigă “Camara Ta, Mantuitorule,o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza haina sufletului meu…” Si atuncea incepe o rugaciune puternica, o rugaciune cu lacrami, in care plângerile noastre, ca strigatul cel al… soaptei talharului de pe cruce, inclina urechea lui Dumnezeu spre mângaiere. Si o tainica mangaiere se naste in sufletul nostru. ‘Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mângaia’.
…Și iata ca am inceput sa dobandim o tainica mângaiere, dar o mângaiere din ce in ce mai simtita, care duce la o dorinta ca si a lui Petru pe Muntele Schimbarii la Fata, ‘sa ramanem aicea, sa facem trei corturi…’ Vrei sa ramai in harul lui Dumnezeu, nu vrei sa te mai intorci in ale lumii asteia, vrei sa cultivi de-acum incolo toate cele dumnezeiesti. Aici, multe suflete trecând prin clipa asta parasesc lumea si devin calugari si calugarite, pustnici, si se indeparteaza de lume.
Nu toti au nevoie de aceasta, nu toti sunt chemati la aceasta; dar calea asta trebuie s-o strabatem toti, lepadarea asta a lumii. Atunci nu te mai intereseaza lumea asta, nici sa primesti fala de la oameni, ca toti mor; nu te mai supara daca primesti jignire sau injosire de la oameni, fiindca si ei mor, si eu mor. Dar Dumnezeu ce crede despre mine? Dar Dumnezeu cum ma vede? Dar eu cum pot să ajung la starea aceea mai dumnezeiască? Şi rămâi neclintit si în slavă, şi în ocară, aşa cum şi Hristos era neclintit când învia pe Lazăr din morţi, sau când era scuipat înainte să fie pus pe Cruce. Sfântul Ioan Scărarul arată că starea aceasta, când eşti neclintit şi-n slavă şi-n ocară, nevoitorii au descoperit-o ca numindu-se blândeţe.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul, zice Mântuitorul. Ce pământ, care pământ? Că vedem că cei fioroşi se sfâşie unii pe alţii ca să moştenească pământul, ca să moştenească mai mult pământ, ca să aibă, ca să domnească, ca să împărătească. Şi nouă ne porunceşte Mântuitorul să fim blânzi. Şi putem să gândim la pământul făgăduinţei, care este una din numirile Impărăţiei Cerurilor. Numim pe Hristos „Pământul celor vii”; asta este una din numirile lui Hristos şi, în orice caz, pe acel Pământ îl vom moşteni. „Căutaţi întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”. Iată că prin blândeţe moştenim un „pământ”, un pământ veșnic, unde, spune Sfântul Petru, „împărăţeşte dreptatea“.
Dar dreptatea lui Dumnezeu ce este? Dreptatea lui Dumnezeu: Îl vedem întâi pe Hristos răstignit pe Cruce pentru păcatele noastre – păi asta dreptate este? Asta este dreptate a Iui Dumnezeu? Şi văzând acest lucru, trăindu-l, îmi amintesc că spunea un părintele (Sofronie): „Am rămas trăsnit de chipul lui Hristos, Care cinci mii de ani după căderea lui Adam urca pe Golgotha ca să sfâşie zapisul „cel scris împotriva noastră“. Şi l-a sfâşiat. Şi aşa se „îmbată” omul de frumuseţea dreptăţii lui Dumnezeu, că însuşi vrea să se dea, aşa cum S-a dat Fiul lui Dumnezeu, până la moarte dacă poate, dacă harul îi dă putere, cum a dat Mucenicilor: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura. Că dreptatea într-adevăr satură. Dreptatea omenească, „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“, nu îmbogăţeşte, nu satură. Dar dreptatea lui Dumnezeu într-adevăr te umple.
…Şi plin fiind, şi împlinit văzându-te, şi deja văzând în faţa ochilor ceva din tainele Împărăţiei îţi aminteşte viaţa dimprejurul tău că nu toţi cunosc această dreptate.
… Şi zice Mântuitorul: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fiindcă spunem noi, în Tatăl Nostru, „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Şi iată că dacă noi nu putem să nu păcătuim, dacă noi nu putem să nu fim copii ai iadului, Dumnezeu ne-a pus o cheie mică şi uşor de mânuit, pentru a ne mântui. Că Mântuitorul spune: „Dacă voi iertaţi păcatele semenilor, şi Tatăl vostru va ierta vouă; dar dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă“.
… Şi iată cum putem să facem ca păcate de neiertat să se ierte nouă. „Forţăm” pe Dumnezeu, Cel cu neputinţă de forţat; noi, neputincioşii, putem forţa pe Atotputernicul prin ascultarea cuvântului Lui, Care se lasă forţat, pentru milă de către oameni, ca la judecată să poată zice: „Dacă tu, omule, ai iertat fratelui tău un dinar, Eu mii de talanţi îţi voi ierta!”. Cei care, miluindu-se de către Dumnezeu, caută către cele de sus, cugetă cele de sus, nu mai poftesc după ale pământului. Un lucru care deja începuse la treapta blândeţii, acuma se desăvârşeşte. Şi ce se întâmplă? Inima se curăţeşte de patimi, de tot ce este scâlciat.
Că o patimă nu-i decât o scâlciere, şi cei care aveţi tendinţe ori să gândiţi, ori să cugetaţi aşa mai filosofic, ori să citiţi mai ales cele ale Bisericii, uitaţi-vă şi o să vedeţi că cu fiece patimă puteţi face această analiză, că patima nu e altceva decât sfâşierea unei încercări, unei pliniri cu de-ale materiei a ceea ce este în sine o stare duhovnicească. Şi acuma omul se umple de cele duhovniceşti, caută cele de sus şi a ajuns deja la treapta pe care o spune Mântuitorul: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu.Și cei curati cu inima pot fi in Imparatia Cerurilor, la cina lui Hristos.
Asadar – citim in Scriptura – a trimis stapanul pe sluga: “Mergi in piete si in ulitele cetatii, si cheama-i pe schiopi, pe saraci, pe lipsiti, pe toti”. Si i-a adunat si a venit sluga spunand stapanului: “Mai este loc”. “Mergi atunci din nou, la uliti si la garduri (adica la cei care, sarmanii, se tineau de garduri ca sa poata merge) si sileste-i sa intre, sa mi se umple casa!”. Si sluga i-a adunat.
Un cuvant din pericopa evanghelică ne cere o judecata si o intelegere mai adanca: “Sileste-i sa intre”. Un mare teolog apusean spunea “forteaza-i sa intre”. El socotea la vremea lui ca afla aici temei in Sfanta Scriptura pentru a forta pe eretici sa intre in Biserica, deschizand astfel in istorie calea tragediilor inchizitiei. Si e stiut ca inchizita s-a indepartat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care “S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria” si asa S-a facut Om; si a poruncit ca intreg lucrul Bisericii in lume sa se implineasca numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul insusi “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea si demonii” din oameni (Mt. 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia.
Contemporan unei astfel de interpretari apusene, Sfantul Ioan Gura de Aur spunea: “Cel ce ucide un eretic savarseste un pacat de neiertat”. Si, unanim, Parintii rasariteni afirma: “Un lucru nu-l savarseste Dumnezeu: Nu-ti impune sa-L iubesti”. Iar Sfantul Ioan Damaschin aduce o nuanta noua: “In necesitate nu e virtute”. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Daca folosesti forta, atunci nu mai e virtute. Numai in libertate este virtute; de aceea, adauga Sfantul Vasile cel Mare: “Daca i-ai luat virtutii libertatea, i-ai luat esenta”.Uneori și noi cugetăm: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mantuire. Vreau, nu vreau, mantuieste-ma!”. Mai tarziu ne dăm seama de taina aceasta a Duhului Sfant si a libertatii; numai asa se castiga virtutea (care inseamna barbatie)
Exista însa o “silire” pe care o accepti de buna voie, despre care Sfantul Ioan Scararul spune: “Adevaratul crestin e o silire a firii”; si care te invata sa adaugi mereu: “zel peste zel, ravna peste ravna, foc peste foc”. Iar aceasta, plinind cuvantul Mantuitorului, care zice: “Imparatia cerurilor se ia prin straduinta, si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Matei 1, 12).
La Cina Mantuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la impartasirea din viata Fiului lui Dumnezeu, cu “silire”, cu ravna si focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie in noi “spinii patimilor”, ai urii, ai orgoliului, cei care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte sa intampinam acum venirea Fiului lui Dumnezeu in lume! Deci in Duhul Sfant, in Duhul Adevarului, in Duhul luminii si al iubirii divine este marturia adevarului. Aceasta a insemnat porunca stapanului: “Sileste-i sa intre”.
“Caci adevar zic voua: Nici unul din cei trei nu va gusta din Cina Mea”. Adica nici unul din cei care au refuzat sa ia parte la cină. Repet: in toata faptura e prezent Dumnezeu. Harul e legatura de unire intre lumea zidita, creata din nimic, si Cel Ce este Vesnicul Dumnezeu. Si numai legatura mea cu Dumnezeu ma inalta, ma impartaseste pe mine de vesnicia Lui. Si aceasta legatura, impartasire de vesnicia Lui, eu o dobandesc prin rugaciune (caci eu ma rog Celui Vesnic), prin cuvantul Evangheliei (cuvantul vietii vesnice) si prin dumnezeiasca Impartasanie, prin participarea, partasia mea la dumnezeiasca intrupare a Fiului lui Dumnezeu.
Porunca „silește-i” se referă la cei care propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu, slujitorii Lui. Sunt slugile Stăpânului ceresc, care oferă credincioșilor darurile Lui la masa Sfântului Altar. „Sileşte-i” nu înseamnă constrânge-i şi forţează-i să vină la Mine. Fiecare om a fost creat liber de către Dumnezeu, de aceea nimeni nu poate fi constrâns, sau nu trebuie să fie constrâns, cu atât mai mult spre cele sfinte. În original, verbul „a sili” (ἀναγκάζω) are și sensul de a invita, a îndemna cu apăs.
Așadar, pentru slujitorii Bisericii, porunca „sileşte-i” înseamnă ca în aşa fel să slujească, atât de convingători să transmitem mesajul, atât de mult să creadă ei înșiși, mai întâi, în acest cuvânt şi în hrana pe care o oferă, încât, tu, creştine, după ce pe toate acestea le-ai văzut la cel ce este în faţa ta, pur şi simplu să te simţi „constrâns” să-i asculţi chemarea și îndemnul. Adică, să nu mai găseşti nici un motiv, nici un pretext pentru a refuza marea chemare la Cina Domnului.
Cât privește înțelesul expresiei „cei de la drumuri și de la garduri”, aceștia pot să fie călători sau străini, din regiuni mai îndepărtate, care făceau popas la gardurile viilor și ale moșiilor ( Is.5,5; Mc 12, 1). Deci, invitația se întinde, în acest caz, până la străini și la păgâni.
Pe de altă parte, „cei de la drumuri și de la garduri” pot semnifica și pe cei care se găsesc încă pe drumurile căutării unui sens în viață și în credință; încă nu și-au lămurit toate întrebările; încă n-au găsit drumul sigur al vieții, încă, în planul credinței, mai au îndoieli. Aceștia pot fi ușor marginalizați de către cei din jurul lor, etichetându-i ca șovăielnici, nehotărâți, atei, labili psihic, oameni pe care nu te poți bizui, oameni cu care nu poți construi nimic durabil.
Gardul semnifică granița unui teritoriu care marchează limitele spațiului aferent unei familii, unei instituții, unei țări. Așadar, cei de la garduri pot să fie și cei de la marginea unei comunități, mai mare sau mai mică. Adică, cei de la marginea societății, indiferent de motivul pentru care au ajuns acolo.
Față de aceștia trebuie să avem îndoită grijă. Dumnezeu nu i-a lăsat acolo, chiar dacă, mai întâi, au avut alții prioritate. Motivul „priorității” în fața lui Dumnezeu nu-l putem pătrunde noi și nici nu e în preocuparea noastră. Nu este treaba noastră să ne ocupăm cu citirea gândurilor și al planului Său pe care îl are cu fiecare dintre noi, în parte. El știe ce face cu creația Lui, și știe bine. Datoria noastră este să-i vedem și pe aceia. Iisus n-a evitat locurile în care se aflau păcătoșii.
Ba, dimpotrivă! Spre ele s-a îndreptat cu predilecție, întâlnindu-i, stând cu ei la masă, mângâindu-i, încurajându-i, asumându-i. Așadar, „să-i silim” să răspundă și ei chemării lui Dumnezeu, dar „silirea” să însemne efort de convingere, limbaj adecvat lor, inteligență, înțelepciune, argumente pentru a-i putea determina! Şi, astfel, cei care, poate, au gândit că niciodată nu pot să fie în casa Stăpânului ceresc să înțeleagă că au și ei un loc pregătit acolo.
Cuvântul „cină” are și el semnificația lui, deloc de neluat în seamă. Invitația la o „cină” ne spune tuturor că nu suntem invitați la un prânz sau la un mic dejun, ci la o mâncare de seară. În plan spiritual, această invitație se poate traduce ca fiind una spre seara vieţii noastre, Cina putând simboliza, în intenția de mesaj a Mântuitorului, și un capăt al vieții.
Pentru oricare dintre noi, ziua de astăzi poate să însemne o seară, adică un sfârșit, indiferent că suntem tineri sau vârstnici, copii sau în floarea vârstei. Invitaţia ta, şi a mea, este la o „cină”, adică spre seara vieţii. Refuzăm acum invitaţia, s-ar putea ca „mâine” să nu mai existe, și, astfel, am rămas în faţa Stăpânului ceresc doar cu falsul motiv.
Pe toţi, până la unul, ne aşteaptă moartea; suntem datori cu toţii să intrăm pe porţile morţii în veşnicie şi să rămânem în veşnicie pentru totdeauna. Viaţa pământească este cămara din care se intră în veşnicie. Este ca o anticameră strâmtă şi neaerisită înaintea unor iatacuri măreţe şi nespus de neîncăpătoare. În veşnicie este gătită pentru noi Împărăţia lui Dumnezeu; în afara ei e nesfârşită amărăciune, nenorocire ce niciodată nu va înceta, plângere şi tânguire ce niciodată nu vor cunoaşte mângâiere şi niciodată nu vor amuţi.
Dacă mâine, peste o săptămână, peste o lună, ar avea să se întâmple ceva ce ne-ar hotărî soarta pământească fie în bine, fie în rău, oare n-am lua toate măsurile, nu ne-am da toată osteneala pentru a îndrepta curgerea întâmplărilor spre deznodământul dorit de noi? Deci, să ne întoarcem luarea-aminte spre soarta noastră din veşnicie.
Să lepădăm somnul trândăvirii şi al uitării, în care suntem cufundaţi; să lepădăm orbirea, să lepădăm amăgirea de sine, ce face ca omului să i se pară nesfârşită viaţa sa pământească. Să credem în adevărul cel mai vrednic de crezare. Să credem că pe toţi ne aşteaptă moartea, de care nu putem scăpa. Pe cât de neîndoielnic este faptul că vom muri, pe atât este de neapărată nevoia să ne îngrijim pentru soarta noastră din tărâmul de dincolo de mormânt. În acest scop, să cercetăm pilda Domnului nostru despre Marea Cină.
Pentru a înţelege mai bine mesajul acestei pilde trebuie să intrăm în simbolismul ei. Stăpânul este Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu, iar Cina aceea este Împărăţia Lui sau, altfel spus, comuniunea cu El. Împărăţia lui Dumnezeu este, poate, o noţiune mai abstractă, dar, dacă spunem că suntem chemaţi în comuniune cu Dumnezeu, spunem ceva mai pe înţelesul nostru.
Prima chemare, pe care Dumnezeu o adresează creaturii Lui, omul, este atunci când l-a adus la viaţă. Virtual, în momentul în care Dumnezeu ne-a dat viaţa, ne-a chemat la comuniune cu El. Ne botezăm. Dumnezeu vrea să fim cu El veșnic, în Împărăția Sa, dar, în același timp, ne respectă și libertatea. Așadar, momentul intrării în viață coincide cu prima chemare din această pildă.
A doua chemare se întâmplă atunci când totul este pregătit pentru tine. Iar acest moment este clipa în care tu ai reuşit să realizezi relaţia ta cu cerul, adică cu ceva de dincolo de tine, cu o putere care este mai presus de înțelegerea ta. Atunci te situezi pentru prima oară în relaţie cu Dumnezeu. Aşadar, când ai conştientizat relaţia ta cu Dumnezeu, eşti și chemat la comuniunea cu El. Atunci, totul este gata ca tu să primeşti toate binefacerile Lui în dar. Iar acest lucru se realizează, prin excelență, în Sacramentul euharistic al Sfintei Liturghii. Și astfel, ea devine Cina la care toți suntem chemați.
Când a venit vremea doritei mese, Dătătorul ospăţului trimite pe Sluga Sa să-i înştiinţeze pe cei chemaţi. Atât vremea ospăţului, cât şi persoana Slugii au înţeles adânc. În textul grec al Evangheliei, scris de Sfântul Luca, înaintea cuvântului “Slugă” este pus articolul (τόν δούλον), ceea ce, potrivit firii acestei limbi, dă cuvântului “Slugă” o însemnătate deosebită, aparte. Aici “Slugă a lui Dumnezeu”, în deplinul înţeles al cuvântului, Domnul Iisus Hristos S-a numit pre Sine şi pre nimeni altcineva. El, deopotrivă fiind cu Tatăl şi cu Duhul după Dumnezeire, este după omenitatea Sa singura şi adevărata Slugă a lui Dumnezeu. El singur a împlinit deplin şi desăvârşit voia lui Dumnezeu şi a fost curat de tot păcatul. Ceilalţi oameni sfinţi sunt sfinţi numai relativ (Rom. 4, 2); sfinţenia omenească este cea mai mică păcătoşenie de care este în stare omul.
Singura slugă a lui Dumnezeu este înfăţişată în pildă ca singur lucrător al mântuirii oamenilor: proorocii, apostolii, dascălii Bisericii au fost doar slujitori, unelte ale Cuvântului: Toate printr-Însul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut din câte s-au făcut (In.1,3). Sluga îndeplinește porunca, dar casa tot nu s-a umplut. Așa se face că primește o nouă poruncă: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre, ca să mi se umple casa” (Lc.14,23). Apoi, la urmă, adaugă o sentință: „Căci vă spun vouă că nici unul dintre bărbaţii aceia chemaţi nu va gusta din cina mea!” (Lc.14, 24). Cum să mai guste, dacă n-au venit? Cuvintele lui Iisus se refereau, desigur, nu la o cină obișnuită, ci la veșnica comuniune cu Dumnezeu, de care ei, refuzând-o acum, nu vor avea parte nici în viitor.
Domnul a încheiat pilda printr-o hotărâre ameninţătoare. Prevăzând cu ochiul Său atoatevăzător neluarea-aminte a oamenilor faţă de El din acea vreme şi din viitor, a zis: mulţi sunt chemaţi, dar puţin aleşi (Mt. 22, 14). Pe toţi îi cheamă Milostivul Dumnezeu la mântuire, dar foarte puţin se supun Lui. Potrivit negrăitei iubiri dumnezeieşti faţă de noi, cu toţii facem parte din cei chemaţi, dar foarte puţin dintre noi intră în rândul celor aleşi, fiindcă intrarea în rândul celor aleşi este lăsată în seama alegerii voii noastre. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)