Ce ne ține încă în necredință, departe de Dumnezeu?

02.05.2020 11:33

Cel ce dintre Apostoli ai fost ales a purta crucea cea grea a îndoielilor spre adeverirea fără putinţă de tăgadă sau de îndoială a Învierii lui Hristos, scapă-ne pe noi cu rugăciunile tale din furtunile lumii şi din valurile îndoielilor vieţii acesteia, ca să-ţi strigăm: Bucură-te, Sfinte Toma, Apostol al Mântuitorului Hristos! (codac). Apostole Sfinte Toma, roagă pe milostivul Dumnezeu să dea iertare de greşeli sufletelor noastre (tropar)

Încredințarea lui Toma este icoana din Duminica Tomei, făcând parte din grupul de reprezentări iconografice care certifică Învierea lui Hristos: Hristos arătându-se Mariei Magdalena, Hristos arătându-se ucenicilor la Marea Tiberiadei, Hristos frângând pâinea în Emaus. În pictura murală ortodoxă, aceasta apare zugrăvită în naos, în același rând cu scenele Praznicilor Împărătești. Hristos apare în mijlocul ucenicilor Săi intrând prin ușile încuiate. El este așezat în centru, conferind echilibru icoanei. Cunoscând îndoiala lui Toma, Mântuitorul îl invită pe acesta să pipăie urmele rănilor sale. Acest moment îl surprinde pictorul, căci Mântuitorul este reprezentat având mâna dreaptă ridicată, în timp ce, cu stânga, își trage îmbrăcămintea pentru a-și dezgoli rana Sa din coastă. Sf. Toma aflat în stânga Mântuitorului se apleacă cu frică, pentru a atinge cu mâna dreaptă coasta rănită și pentru a se vindeca de orice urmă de îndoială. Urmează mărturisirea lui Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Daca cineva ne-ar intreba daca avem credin­ta, am spune, bineinteles, ca da – dar cand fie­care se intreaba pe sine insusi: „Se afla in mine, oare, credinta macar cat un graunte de grau sau de mustar?“, este silit a recunoaste ca nu are nici macar aceasta putina credinta, fiindca Domnul a zis: „Daca ati avea credinta macar cat un graunte de mustar, ati putea muta si muntii din loc” (Mt. 17, 20), pe cand noi nu numai ca nu mutam muntii, ci nici macar pe noi insine nu ne putem muta de la necuratie la curatie. Nu avem macar consti­inta faptului ca este slaba credinta noastra? Nu, nici pe aceasta n-o avem, fiindca atunci am fi ce­rut impreuna cu Apostolii: Doamne, sporeste-ne credinta! (Lc. 17, 5). In fine, nu dorim, cel putin, sa avem credinta adevarata? Pentru ca atunci ne-am ruga impre­una cu tatal celui bolnav de care se aminteste in Evanghelie: Cred, Doamne, ajuta necredintei me­le (Mt. 9, 24). Asadar, ce e credinta noastra? Ea, dupa cuvantul Scripturii, e o credinta moarta (v. Iac. 2, 3). Mortul n-aude, nu vede si nu lucreaza; asa si credinta noastra, asa si noi, auzind cuvin­tele lui Dumnezeu nu le auzim, vazand indura­rile lui Dumnezeu nu le vedem si lucrand nu fa­cem nimic pentru slava lui Dumnezeu. Cine cre­de in Iisus Hristos, acela Il cunoaste, Il iubeste si-L proslaveste, adica Il cuprinde cu mintea sa, intrucat acolo este locul cunoasterii; Il cuprinde cu inima, intrucat acolo e locul dragostei; Il cu­prinde cu toate puterile, intrucat acestea lucrea­za; aici se arata slava Domnului, care straluceste ca lumina pentru ceilalti. Asadar, a-L cunoaste, a-L iubi si a-L proslavi pe Iisus Hristos inseamna a crede in El.

Dacă nu voi vedea, nu voi crede, oare nu cumva în limbajul curent aceasta se numește abordare științifică? Însă Iisus ne învață: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Asta înseamnă că există şi a existat şi o altă abordare, o altă posibilitate, un alt criteriu. Adevărat, vor spune unii, dar aceea este una naivă şi iraţională, fără fundament ştiinţific, este valabilă pentru cei cu mentalitate învechită, iar cum eu fac parte dintr-o societate modernă dacă nu voi vedea, nu voi crede.

Trăim astăzi într-o societate simplistă și prin urmare dezgolită de încărcătura spirituală. Ştiinţific sau Neștiințific, oamenii folosesc astfel de cuvinte tot timpul ca şi cum ar fi de la sine înțelese sau evidente, și o fac fără să se gândească pentru că la fel procedează și ceilalți. De fapt, ei înșiși cred orbește și simplist în aceste degradări, iar altă perspectivă nu le mai pare a fi demnă de luat în seamă. Dacă rezultatul final al progresului umanității se reduce la această frază Dacă nu voi vedea, nu voi crede, dacă rasa umană consideră că acesta este apogeul înțelepciunii și supremația gândirii, atunci lumea în care trăim este săracă, superficială, și mai presus de toate extrem de plictisitoare. Dacă nu cunosc altceva decât ceea ce pot vedea, atinge, măsura și studia, atunci ei nu cunosc prea multe. Întregul univers al gândirii umane se abate de la calea cea dreaptă, întrucât cunoașterea și știința nu rezultă din văd, ating, ci din gândesc şi cel mai important meditez.

Oare să fie adevărat că niciunul dintre noi nici să nu vadă și nici să nu audă? Este oare adevărat că în adâncul conștiinței, departe de orice analiză, măsurare sau atingere să nu simțim sau să nu vedem o ființă nemuritoare, o lumină strălucitoare, să nu auzim o voce care ne spune Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa? Să fie adevărat oare că în adâncul sufletului nu Îl simțim pe Hristos în noi, spunându-i lui Toma cel necredincios  Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut?

Dacă am avea urechi de pipăit cuvintele Evangheliei, dacă am avea inimă de pipăit rănile Crucii, dacă am avea minte de pipăit lumina Taborului, dacă am avea, într-un cuvânt, o fiinţă însetată până la ultimul fir de păr de cunoaşterea adevărului evanghelic, am experimenta, ca şi Toma, la modul absolut, lipsită de orice echivoc, realitatea Învierii lui Hristos: ca pe arvuna propriei noastre învieri.Dar carnea şi sângele nostru, otrăvite de păcate, mint. Pentru a pipăi Învierea ai nevoie de alt trup şi alt sânge, care să spună adevărul. Ai nevoie de Trupul şi Sângele cu care Adevărul a trăit: cu care Adevărul a învins minciuna şi moartea. De aceea, adevărata şi deplina credinţă în Înviere creşte în noi din împărtăşirea cu Trupul şi Sângelui Celui Înviat. Cu acestea sufletul nostru poate pipăi Împărăţia Cerurilor încă din acestă viaţă.

Ce credeți că fost în mintea unor bărbați trecuți de jumătatea vieții, să ia toiagul de capăt și să străbată lumea? Tocmai această stare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos! Au crezut cu toată ființa lor că Răstignitul a devenit Înviatul și au dus această credință până la marginea pământului, așa cum spun Faptele Apostolilor. La sfârșitul secolului al IV-lea, un document sirian numit Constituțiile Sfinților Apostoli aduce lumină în interpretarea textului „până la marginea pământului”. Autorul necunoscut menționează că Apostolul Toma a trecut dincolo de „marginea pământului, vestind Evanghelia Învierii neamurilor din țara Parților și Inzilor”. Ne putem întreba, de ce Sfântul Toma a înaintat în Orient, pe când toți ceilalți apostoli au ales nordul Africii, Asia Mică și Europa? Nebunie? Curaj? Credință, când noi îl numim „Toma necredinciosul”?

Și, totuși, nu toată creștinătatea îl numește „necredinciosul”! Undeva, pe costa vestică a Indiei, în două provincii – Malabar și Malannkar, Sfântul Toma este „curajosul”! „Curajosul”, pentru că a fost singurul care a avut curaj să sfideze amenințarea evreilor. Dacă toți erau ascunși de vineri seara, Sfântul Toma – după tradiția malabarează – a venit să vadă ce s-a întâmplat la mormântul din Ghetsimani. Așa se înțelege din faptul că el lipsea în dimineața Învierii, când Hristos s-a arătat apostolilor care erau ascunși. Sfântul a sfidat moartea și a ieșit din ascunzătoare cu prețul vieții, fiind conștient că toți apostolii lui Iisus erau căutați de farisei și de către bătrânii poporului. A mers spre mormânt, dar a văzut paza și soldații și nu s-a apropiat. Când s-a întors, i-a găsit pe frați plini de speranță – Domnul înviase!

La sfârșitul secolului al IV-lea, un document sirian numit Constituțiile Sfinților Apostoli aduce lumină în interpretarea textului „până la marginea pământului”. Autorul necunoscut menționează că Apostolul Toma a trecut dincolo de „marginea pământului, vestind Evanghelia Învierii neamurilor din țara Parților și Inzilor”. Ne putem întreba, de ce Sfântul Toma a înaintat în Orient, pe când toți ceilalți apostoli au ales nordul Africii, Asia Mică și Europa? Nebunie? Curaj? Credință, când noi îl numim „Toma necredinciosul”?

Și, totuși, nu toată creștinătatea îl numește „necredinciosul”! Undeva, pe costa vestică a Indiei, în două provincii – Malabar și Malannkar, Sfântul Toma este „curajosul”! „Curajosul”, pentru că a fost singurul care a avut curaj să sfideze amenințarea evreilor. Dacă toți erau ascunși de vineri seara, Sfântul Toma – după tradiția malabarează – a venit să vadă ce s-a întâmplat la mormântul din Ghetsimani. Așa se înțelege din faptul că el lipsea în dimineața Învierii, când Hristos s-a arătat apostolilor care erau ascunși. Sfântul a sfidat moartea și a ieșit din ascunzătoare cu prețul vieții, fiind conștient că toți apostolii lui Iisus erau căutați de farisei și de către bătrânii poporului. A mers spre mormânt, dar a văzut paza și soldații și nu s-a apropiat. Când s-a întors, i-a găsit pe frați plini de speranță – Domnul înviase!

Mare este osteneala cunoasterii Domnului, insa ea este usurata de faptul ca Biserica ridica neincetat la El gandurile noastre. In ea, ca intr-o scoala, este vestit zilnic Iisus Hristos, in ea si can­tarea, si rugaciunile, si icoanele arata spre Iisus Hristos Cel Rastignit, Inviat si Care sade cu Ta­tal. Trebuie doar sa ne deschidem auzul, trebuie doar sa ascultam cu luare-aminte: vom auzi mul­te lucruri despre Domnul Mantuitorul si Mijloci­torul nostru. Nu vor auzi aceasta care nu asculta sau care nu vor sa auda.Daca vrei sa auzi, leapada ca pe praf feluri­tele ganduri, linisteste-te de toate grijile casnice, lumesti. Sa nu te gandesti la nimic altceva decat auzi in biserica: vei auzi, cu adevarat, ca tie si fi­ecarui om vi se da Trupul lui Iisus Hristos, vi se da Sangele Lui din Potirul imparatesc. La aceas­ta sa te gandesti, pentru aceasta sa te bucuri, de aceasta sa te temi, si atunci Il vom cuprinde pe Domnul cu toata mintea, cu tot cugetul si vom striga impreuna cu Apostolul:„Domnul meu si Dumnezeul meu! Aici, inaintea altarului, pipai trupul Tau rastignit, aici vad sangele care a curs din coastele Tale: numai Tu, si nimeni altcineva, sa fii Domnul meu in toate zilele vietii mele!“

“Domnul meu si Dumnezeul meu! (In 20,28). Asa a strigat Toma dupa ce s-a indo­it vreme indelungata de invierea lui Iisus Hristos! De multa vreme a fost nevoie pentru a pre­gati sa creada inima lui zabavnica! Dupa opt zi­le a venit Iisus la ucenici, si Toma era cu ei (v. In 20, 26-27). Apostolii au vazut si dupa aceea au crezut, pe cand Toma n-a vrut sa creada pana cand n-a pipait cu dreapta sa trupul Celui inviat, pana cand n-a pus degetele mainii sale in rani­le mainilor lui Hristos si in ranile coastelor stra­punse de lance. Credinta lui a crescut incet, dar cand Iisus Hristos, aratandu-Se, i-a dat sa pipaie cu mainile-i stricacioase trupul Sau cel nestricacios, cand i-a aratat si ranile cuielor spre incre­dintarea celui putin cu credinta, atunci si limba, si inima, si intreg duhul lui Toma au strigat Celui inviat: Domnul meu si Dumnezeul meu!, adica: “Acum cred, Doamne! Cred din tot sufletul ca Tu ai inviat cu adevarat! Cred ca prin Inviere isi arata puterea, stapanirea si Dumnezeirea nimeni altcineva, ci Tu, Singurul meu Domn, Tu, Singu­rul meu Dumnezeu!“

Apostolul Toma ne ofera prilejul sa vorbim despre credinta si despre necredinta. Domnul Se intreaba daca va ga­si credinta pe pamant la cea de-a Doua Venire a Sa. La sfarsitul vremurilor se va raci credinta. Noi suntem martorii acestui fapt. Sfintii Parinti spun ca nimic nu-i este omului atat de necesar, precum credinta. De ea depinde nu doar bunastarea fiecaruia in parte, ci si a intregii societati. Fara credinta, societatea este ca o corabie fara carma. Credinta este sufletul poporului. Fara credinta, poporul este ca un trup care se descompune. Intentiile si gandurile bune izvorasc din credinta. Fara credinta, societatea este ca o haita de animale salbatice, capabile sa se sfasie una pe alta. Credinta profunda au cei care se straduiesc sa implineasca cuvantul lui Hristos, voia Lui. Credinta vine din auzirea Cuvantului. Asa a fost cand Petru a rostit o cuvantare si 3000 de oa­meni au venit la credinta; alta data, in urma propovaduirii sale au venit 5000.

Apostolul Toma, fiind impreuna cu ceilalti apostoli, avea credinta, insa cand a ramas singur s-a clatinat. De aceea si noua ne este necesara comuniunea cu cei credin­ciosi. Pentru aceasta s-a intemeiat Biserica pe pamant. Mladita aflata in vita da rod, dar daca este taiata, se usu­ca. Tot asa si crestinul: daca se desparte de Biserica, se va lipsi de hrana duhovniceasca si va pieri. Bi­serica lui Hristos este Raiul pe pamant, unde hrana este pre­gatita. Hraneste-te cu Sfintele Taine. Discutiile evlavioase hranesc si ele inima, pentru ca unde sunt doi sau trei adu­nati in numele Meu, sunt si Eu cu ei. Fara credinta tare nu poti bineplacea lui Dumnezeu. Multi sunt chemati, dar pu­tini sunt alesi.

Toma este simbolul cunoasterii: al credintei prin cunoas­tere. Dar cat de des cunoasterea este pacatoasa! Este paca­toasa curiozitatea, cand omul vrea sa afle cele ce sunt mai presus de el si nedescoperite lui. Asa cum un animal nu poa­te sa stie ceea ce stie omul, tot asa nici omul nu poate si nu trebuie sa stie cele mai presus de el randuite de Dumnezeu. Noi suntem curiosi: „Unde se afla iadul?” „Cum sa ne aflam destinul?” N-ar fi mai bine sa aflam cum sa evitam iadul si sa ne rugam ca Domnul sa ne indrepte destinul spre mantuirea sufletului? Totusi, curiozitatea ii impinge pe oameni sa recurga la cartile de noroc, si la vraji, si la spiritism, si la altele. Cat de des astfel de oameni neatenti devin jucarie in mana demonilor! Este gresita si periculoasa curiozitatea fata de cartile cu continut pacatos; cand ii dam curs, sun­tem asistati de diavol.

Toti ucenicii erau adunati gramada in prima duminica, a Invierii, in casa, de frica iudeilor, spune Evanghelistul. Numai Toma nu era cu ei. Probabil ca Toma a fost cel mai curajos dintre dansii. A iesit afara fie ca sa capete informatii, cum se spune, adica sa vada ce se mai spune despre Iisus, fie era plecat sa aduca hrana, pentru ca ceilalti n-aveau curajul sa iasa. De aceea cand a venit Iisus, el nu era acolo. Cand ei i-au spus: “Am vazut pe Domnul!”, Toma a zis: “Daca nu voi vedea in mainile Lui semnul cuielor si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede!” (Ioana 20,25). Dar tot in ziua aceea, cand Iisus S-a aratat ucenicilor si Toma nu era, ucenicii s-au indoit si nu credeau ca e Iisus. Deci Mantuitorul fiind cu ei si spunandu-le “Pace voua!”, ei s-au indoit, spune Apostolul, si atunci Mantuitorul “le-a aratat mainile si coasta Sa” (Ioan 20, 20) zicandu-le: “Vedeti mainile Mele si picioarele Mele, ca Eu Insumi sunt; pipaiti-Ma si vedeti, ca duhul nu are carne si oase, precum ma vedeti pe Mine ca am” (Luca 24, 39). Deci cine este mai necredincios: Toma, care n-a vazut si s-a indoit, sau ucenicii care L-au vazut si se indoiau?

Hristos vine in lumea aceasta nu numai pentru cei credinciosi sau numai pentru cei pacatosi, ci vine si pentru cei care traiesc in indoiala. Indoiala este o actiune demonica. Demonul cauta totdeauna sa insufle sufletului nostru indoiala. Bine, cred in Dumnezeu, cred ca Iisus Hristos a venit in lume, a murit si S-a rastignit pentru a noastra mantuire, dar daca n-a fost Fiul lui Dumnezeu? Cred ca s-a facut minunea cutare, dar daca nu s-a facut totusi minunea? Aceasta este indoiala, care e cea mai tulburatoare si mai distrugatoare boala a sufletului.

Marele Moise numai o singura data a pus la indoiala cuvantul lui Dumnezeu si de aceea el a fost pedepsit sa rataceasca vreme de patruzeci de ani pana sa poata intra din nou in tara sa. Proorocul Zaharia nu a crezut cuvintele Arhanghelului Gavriil despre nasterea Inaintemergatorului Ioan si de indata a ramas mut. Cat de cumplita a fost pedeapsa data parintilor nostri celor dintai pentru cea dintai indoiala a lor! Adam si Eva au fost izgoniti din Rai pentru ca au pus la indoiala cuvantul lui Dumnezeu si au crezut propriilor lor ochi; ei s-au increzut in ei si in diavol.

Indoiala omului fata de Dumnezeu este descoperirea de baza a bolii omului din marele spital al lumii. Lumea nu are nici un leac pentru aceasta boala, fiindca Hristos Cel inviat este singurul leac si daca omul nu-L va lua, cum se va putea vindeca? Domnul Iisus a intarit descoperirea adevarului prin biruirea mortii ca Domn inviat. Daca omul nu crede in Invierea Sa din morti, cum poate crede el toate celelalte pe care El le-a spus si savarsit? Care minte ar putea intelege ca El a inviat mortii cu adevarat, daca El a ramas neschimbat in mormant si a vazut putreziciune? Care limba ar fi putut marturisi ca erau cuvintele vietii cuvintele Lui, daca viata Lui nu ar fi luat sfarsit pe Crucea de pe Golgota? Dintre toate faptele din istoria omenirii, nici macar unul singur nu este dovedit atat de limpede precum fapta Invierii Domnului. Domnul Iisus a venit printre oameni atunci cand credinta oamenilor era cea mai slaba; si astfel Voia lui Dumnezeu a randuit ca Invierea Domnului sa poata fi priceputa de oamenii cu credinta cea mai slaba.

Evanghelia de astazi aduce o dovada minunata a Invierii lui Hristos, o dovada intarita prin credinta Apostolului Toma si impreuna cu credinta lui Toma, credinta altor mii de crestini de la inceputul istoriei mantuirii pana in zilele noastre. Aratandu-le ranile Sale, Domnul a cautat sa-i lamureasca, si ca sa le fie lor aceasta spre aducere aminte. Pentru a-i incredinta ca era El, caci cine altcineva ar fi avut asemenea rani pe maini si in coasta? Ca sa le aminteasca ca El purta urmele acestor rani intru slava Sa fara de moarte, ca o marturie nesfarsita a iubirii Lui si suferintei Lui pentru omenire. Atunci ucenicii s-au veselit, pentru ca L-au vazut si L-au recunoscut pe Domnul.

Sensul adanc al Evangheliei de astazi se refera la drama interioara a sufletului omului. Cel care doreste ca Domnul Cel inviat si viu sa Se arate in sufletul sau prin Duhul lui Dumnezeu, trebuie sa inchida si sa incuie camara sufletului sau, ca sa-l pazeasca de navalirea lumii din afara, lumea materialnica. Dupa cum spune Mitropolitul Theolipt in “Filocalia”: Invata intelepciunea de la albine: cand acestea vad un roi de viespi in jurul lor, ele stau in stup, si astfel scapa de vatamarea raufacatorilor lor” – tot la fel cum Apostolii pleaca din fata iudeilor insetati de sange si cu iubire pentru cele materialnice. Intr-un sens adanc, iudeii reprezinta pe cei care sunt legati de simturi, si de cele materialnice. Unui asemenea suflet pazit cu inflacarare, sub lacat si cheie, Domnul i Se va arata intru slava. Mirele slavit Se va arata astfel miresei celei intelepte. Cand Domnul Se va arata, frica lumii din afara va disparea si sufletul se va umple de pace. Si nu numai pace. Domnul aduce intotdeauna multe si felurite daruri: dand pace, El da in acelasi timp bucurie, putere si curaj; El intareste credinta; El da tarie vietii. Dar iarasi cand Domnul ni Se arata si ne aduce toate aceste daruri de mare pret, inca mai ramane o indoiala intr-o adancitura a sufletelor noastre. Aceasta adancitura semnifica indoiala lui Toma. Pentru ca aceasta adancitura sa se lumineze si sa se incalzeasca cu harul Duhului Sfant, noi trebuie sa staruim in rugaciune catre Domnul si sa asteptam cu rabdare; in sufletele noastre, noi trebuie sa ne inchidem si sa ne incuiem de lumea din afara, de poftele trupesti si de indemnari. Atunci Domnul, care iubeste oamenii, ne va milostivi pe noi si ne va implini rugaciunile noastre. Si El Se va arata din nou, prin prezenta Sa harica, va lumina chiar si cel mai intunecat ungher al sufletelor noastre. Atunci, si numai atunci, ne vom putea numi suflete vii si fii ai lui Dumnezeu prin harul Sau. Si toate acestea vor fi prin ajutorul Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, caruia I Se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea Cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)