Ce este iubirea? Iubirea este Dumnezeu!
Mântuirea si indumnezeirea ca opera de ridicare a oamenilor care cred in comuniunea intima cu Dumnezeu, nu e decat extinderea relatiilor afectuoase dintre Persoanele divine la creaturile constiente. De aceea Treimea Se reveleaza in mod esential in opera mantuirii si de aceea Treimea e baza mantuirii.
Numai existand un Dumnezeu intreit, Una din Persoanele dumnezeiesti - si anume Cea care Se afla intr-o relatie de Fiu fata de Alta si poate ramane in aceasta relatie afectuoasa de Fiu si ca om - Se intrupeaza, punand pe toti fratii Sai intru umanitate in aceasta relatie de fii fata de Tatal ceresc, sau pe Tatal Sau in relatie de Parinte cu toti oamenii. Sfantul Ioan Damaschin spune: "Intruparea e modul unei a doua subzistente, acomodata numai Fiului cel Unul Nascut si Cuvantului, ca sa ramana neschimbata proprietatea Lui personala", sau ca sa ramana si ca om in relatia de Fiu, cu Tatal. Iisus a murit pentru noi fiindcă ne iubeste, Tatal a lasat pe Fiul să moară pentru noi din iubire, iar Fiul din iubire pentru noi ne-a trimis pe Duhul Sfânt pentru că ne iubește. Sfânta Treime ne iubește. Dumnezeu este Iubire.
Sfantul Grigorie de Nazianz zice: "Impacati-va cu Dumnezeu (2 Cor. 5, 20) si Duhul nu-L stingeti (1 Tes. 5, 19); mai bine zis, Hristos sa Se impace cu voi si Duhul sa va lumineze. Iar daca voi persistati in vrajba, noi ne pastram Treimea si vom fi mantuiti de Treime".
Prin Fiul intrupat intram in comuniune filiala cu Tatal, iar prin Duhul ne rugam Tatalui, sau vorbim cu El ca niste fii. Caci Duhul Se uneste cu noi in rugaciune. "Duhul este Cel in Care ne rugam si prin Care ne rugam".
"Iar aceasta nu inseamna nimic altceva decat ca Acelasi isi aduce Lui insusi rugaciunea si inchinarea". Dar aceasta rugaciune ce o aduce Duhul, in noi, Lui insusi o aduce in numele nostru, iar in ea suntem antrenati si noi. El Se identifica prin har cu noi, ca noi sa ne identificam prin har cu El. Duhul elimina prin har distanta intre eu-ul nostru si eu-ul Lui, creand prin har intre noi si Tatal aceeasi relatie pe care El o are dupa fiinta cu Tatal si cu Fiul. Daca in Fiul intrupat am devenit fii prin har, in Duhul dobandim constiinta si indraznirea de fii.
Fiul, Intrupandu-Se, isi marturiseste si ca om dragostea de Fiu fata de Tatal, dar o dragoste ascultatoare, sau il reveleaza oamenilor pe Tatal, ca acestia sa-L iubeasca intocmai ca pe Tatal. Totodata Tatal marturiseste Fiului, in calitatea Acestuia de Fiu intrupat, si prin El si noua, iubirea Sa de Tata. Iar Duhul Sfant spiritualizeaza umanitatea asumata de Fiul, indumnezeind-o sau facand-o apta de participarea la iubirea Ipostasului divin al Fiului fata de Tatal Lui.
Experienta treimica este o experienta cotidiana care isi are obarsia in Dumnezeu-Tatal, manifestarea in Dumnezeu-Fiul, comunicarea in Dumnezeu-Duhul. Omul este creat dupa chipul Treimii dumnezeiesti. Exista un „eu – tu – el”, o fiinta in comuniune cu Dumnezeu si cu creaturile. „Este vorba de o experienta sociologica, psihologica si, mai mult decat atat, ea este fundamentala pentru noi. Fara ea nu putem exista deplin; ea este inradacinata in fiinta noastra si niciodata nu ma voi multumi cu nivelul la care ma aflu. Totdeauna voi vrea sa merg mai departe. Sunt insetat de o iubire nesfarsita. Responsabilitatea mea nu se stinge niciodata. Psihologic vorbind, simt fata de fiica mea sau de fiul meu ca nu am facut niciodata tot ceea ce trebuia sa fac; fata de sotia mea, fata de ceilalti, n-am facut niciodata ceea ce trebuia sa fac. Se deschide aici o perspectiva nesfarsita pentru a-mi exercita, pentru a-mi manifesta responsabilitatea, pentru a face tot mai mult pentru celalalt iar el sa faca ceva pentru mine; pentru a ne arata tot mai mult iubirea. Pana unde? La infinit. Dar de unde vine oare aceasta sete de infinit, daca acest infinit nu este realizat undeva, la un anume nivel? Aceasta aspiratie apartine naturii noastre. De ce oare suntem astfel? Cine ne-a facut asa? Cred ca aici exista un semn ce trimite spre temeiul existentei noastre.
Trebuie sa gasim intr-o zi satisfacerea deplina a acestei aspiratii de a iubi nesfarsit, de a ne darui deplin, adica infinit, celuilalt, de a nu mai avea nici o umbra in iubirea noastra, nici o reticenta, nici o rezerva, nici o distanta. Altfel totul ar fi lipsit de sens. De ce? “Rationalitatea profunda a existentei noastre ramane invaluita cata vreme nu intram in legatura cu Celalalt, Tu-ul care este izvorul si capatul aspiratiei noastre infinite de a iubi. La capatul si la originea vietii mele se afla o desavarsire a iubirii manifestata in mine prin dorinta infinita de iubire: in ea se inradacineaza rationalitatea iubitoare a fiintei mele. “Credinta nu este numai ceva sentimental, ceva lipsit de temei, in Dumnezeu avem si un Logos, un ‘Cuvant’, un Verb, o Ratiune, nu numai un ‘Duh’, un Suflu. Responsabilitatea fata de celalalt ma face sa ating cu degetul aceasta rationalitate plina de duhul, de iubire. Prin aceasta rationalitate il simt pe celalalt. Prin cuvantul sau, prin prezenta sa, celalalt este in mine. Dar nu numai el se afla in mine. Cel caruia eu ii spun ‘tu’ si pe care astfel il port in mine este si el in legatura cu un altul, cu ceilalti. Intru astfel in comuniune cu o fiinta care este ea insasi in comuniune cu o persoana, in tine exista si celalalt; tu esti in el si, plin de el, tu esti in mine. Cand vorbesc cu tine, ma gandesc si la celalalt cu care tu esti in legatura. Si el lucreaza in mine: este prezent in mine in responsabilitatea pe care o am fata de el.
„Dumnezeu este capatul tuturor aspiratiilor mele. E desavarsirea insasi. E Persoana in comuniune in deplinatatea Ei: Ea nu se poate bucura decat in comuniune, iar aceasta cere Trei Persoane. In definitiv suntem trei, totdeauna trei. Chiar daca suntem intr-un numar mai mare, toti ceilalti sunt cel de-al treilea – ‘ei’. Vedem aceasta in folosirea celor trei pronume personale: ‘eu, tu, el’. Daca noi doi nu iubim pe un al treilea, iubirea noastra in Dumnezeu nu este desavarsita. Aceasta excludere a celui de-al treilea intineaza legatura noastra. Ma dezinteresez de celalalt, vorbesc rau de el. Iar apoi, cand ‘el’ devine ‘tu’ si ‘tu’ devii ‘el’, eu voi vorbi despre tine asa cum nu se cuvine… Iubirea in doi poate fi pe deplin generoasa numai daca este intoarsa spre un al treilea“. „. . . ca ei sa fie una asa cum Noi suntem una, Eu in ei si Tu in Mine, ca ei sa fie in chip desavarsit una” (In 17, 22).
Avem astfel experienta Treimii. „Nu pot sa ma realizez in iubire, daca nu exista in fata mea un ‘tu’ care ma face responsabil, care face apel la mine si caruia trebuie sa-i raspund. Nu ma pot dezvolta deplin, nu sunt fericit decat in responsabilitate. Altfel, devin un epicureu, vreau sa-mi satisfac doar placerile mele. Dar responsabilitatea ma face sa spun: cum ma pot bucura de viata, daca nu exista un ‘tu’? Numai cu lucrurile sunt singur, ma plictisesc. De as avea lumea intreaga, daca n-ar exista nimeni, n-as avea caldura celuilalt. Numai celalalt ma face fericit, imi da pofta de viata; daca n-ar fi celalalt…Dar celalalt inseamna si responsabilitate. Celalalt este si o granita pentru mine, nu suntem confundabili. El este un obstacol in calea egoismului meu de a ma rupe de el sau de a-l inghiti. Am nevoie de iubirea cuiva. Am nevoie ca acest celalalt sa ramana altul, sa nu se confunde cu mine, dar sa fie unit cu mine. Nu exist numai eu. Exista si un ‘tu’ pentru ca exista o comunicare intre el si mine. Daca nu ar exista comunicare in iubire, nu ar exista nici o posibilitate de a fi fericit. Tatal este Tata si Fiul este Fiu. Ei trebuie sa fie diferiti. Duhul este martorul iubirii Lor, El ia parte la bucuria fiecaruia fata de celalalt. Dar in relatia lor cu Duhul Sfant, Tatal trebuie sa ramana Tata si Fiul trebuie sa ramana Fiu“.
Sunt intotdeauna o treime. Sunt in mine insumi o treime. Sunt o icoana, un chip al Sfintei Treimi. Sunt un chip triadic, dar indeosebi o icoana a Fiului si, prin El, sunt in legatura cu Tatal. Nu exista un ‘eu’ izolat, nici numai ‘eu si tu’, cum spunea Martin Buber: exista si un ‘el’. Tu si eu avem o responsabilitate fata de un celalalt. Aceasta responsabilitate este importanta si ea ne uneste intr-o mare seriozitate.
Acesta este chipul Treimii in om. El poate fi descoperit in mod experimental, pentru ca exista aici un sentiment al neconditionatului, al absolutului. Suntem neconditionat obligati unul fata de altul si fata de un celalalt. Iar aceasta trebuie neaparat sa vina de la o instanta suprema care a imprimat in noi ca o pecete aceasta responsabilitate, aceasta adanca seriozitate care ne uneste, care nu ne lasa in superficial, ci ne sfinteste. “„Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” (Fc 1, 26). „Dumnezeu” este la singular, „sa facem” este la plural: un singur Dumnezeu, o comuniune de persoane. Dupa chipul si asemanarea Celui Intreit-Unul a fost creat dintru inceput omul…
Zidirea intreaga, de la fapturile cele mai mici pana la cele mai mari, de la cele inzestrate cu mai putina pricepere pana la cele mai intelepte, de la inceputul lumii pana astazi, marturiseste intelepciunea, bunatatea si puterea Facatorului. Sf. Scriptura ia firea ca marturie a existentei lui Dumnezeu, cand spune: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria" (Ps. XVIII, I).
Incepand de la Sf. Irineu si pana la Sf. Ioan Damaschin, toti Sf. Parinti si Scriitori bisericesti dovedesc existenta lui Dumnezeu, pe baza legii naturale sau firesti. Sf. Gr. Teologul spune: "Dar cu mult mai inainte decat acestea (adica cerul, luna, stelele), mai presus decat ele si izvor al lor este fiinta (lui Dumnezeu), care intrece orice cuprindere si orice intelegere... Si privirea si legea firii ne invata ca Dumnezeu exista si ca El este cauza creatoare si sustinatoare a lumii. Privirea (ne invata ca exista Dumnezeu) atunci cand se aseaza pe cele vazute si bine fixate si care merg si care sunt, ca sa zic asa, miscate in chip nemiscat si sunt purtate. Iar legea naturala deduce din cele vazute si, randuite pe Autorul lor" . Cunostinta despre Sine a dat-o Dumnezeu oamenilor, de la inceput, zice Sf. Ioan Gură de Aur dar paganii atribuind aceasta cunoastere lemnelor si pietrelor, au nedreptatit adevarul. Aceasta cunoastere ramane insa neschimbata, avand slava ei nemiscata. Sf. Pvel zice: "Ceea ce este, cunoscut despre Dumnezeu, aratat este intru dansii, ca Dumnezeu le.-a aratat lor (Rom. I, 19). Cunoasterea lui Dumnezeu pe calea firii s-a dat oamenilor nu prin glas, ci prin asezarea fapturilor la mijloc, pentru ca si cel intelept si cel fara minte, cunoscand cu privirea frumusetea celor vazute, sa se ridice la Dumnezeu. Ordinea lucrurilor, schimbarea" anotimpurilor, a atmosferei, calea armonioasa a elementelor, cursul ordonat al zilelor si al noptilor, al lunilor si al anilor, grija pe care o minte atotinteleapta o are fata de fiecare vietuitoare, supunerea tuturor fata de om, dovedesc existenta lui Dumnezeu. Zidirea, zice Sf. Ioan Gură de Aur, ne duce ca de mana la cunoasterea lui Dumnezeu. Este o cunoastere care porneste de la fapturi si se ridica pana la Facatorul firii.
Dumnezeu este unul. Sf. Apostol Pavel scrie Corintenilor:"Ci noi avem un Dumnezeu-Tatal, dintru care sunt toate si noi intru Dânsul, si un Domn Iisus Hristos, prin care sunt toate si noi printr-insul" ( Cor. VIII, 6). Dumnezeu este unul singur, pentru, ca unul singur e universul pe care l-a facut. Sf. Efrem zice: "Daca nu e un singur Dumnezeu, nu e Dumnezeu".
Dumnezeu este Duh, cum o marturiseste Mantuitorul insusi femeii samarinence : " Duh este Dumnezeu, si cei ce I se inchina, cu duhul si adevarul se cade sa I se inchine" (Ioan IV, 24). El e nematerial si netrupesc, spune Sf. Ioan Damaschin. El e izvorul din care-si ia inceputul toata firea intelegatoare si duhul. Dumnezeu e simplu, adica necompus, fiindca e nematerial. Firea Sa e necompusa si duhovniceasca, El nu admite nici un fel de adaus in Sine si nu are ceva mai mare, sau mai mic, in sine. Dumnezeu e neschimbator, cum ne-o arata Sf. Iacob prin cuvintele: "Parintele luminilor, la care nu e schimbare sau umbra de mutare" (I, 17). Dumnezeu este vesnic, cum ne incredinteaza cuvintele Apocalipsei "Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Dumnezeu Atottiitorul, Cel ce era, Cel ce este si Cel ce vine". El e inainte de timp, pentru ca timpul e de la El insusirea lui vesnica e ca El este vesnic.
Dumnezeu e necuprins, pentru ca este nesfarsit si de nespus. Dumnezeu e nevazut. Cuvantul se adreseaza catre El in tacere, simtul se toceste vrand sa-L cerceteze, iar intelegerea se inchirceste vrand sa-L imbratiseze.
Dumnezeu e atotprezent, cum ne spune Psalmistul : "De ma voi sui in cer, Tu acolo esti; de ma voi cobori in iad, de fata esti. De voi lua aripile mele de dimineata si ma voi salaslui la marginile marii, si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta" (Psalm. CXXXVIII, 7-9). Fiind fara inceput si fara sfarsit, Dumnezeu este atotprezent, pentru ca nu El e in altceva, ci toate sunt in El. El e pretutindeni si e in intregime pretutindeni.
Dumnezeu e atotputernic, cum ne incredinteaza Sf. Evanghelie: "Cele ce nu sunt cu putinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu" (Luc. XVIII, 27). Atotputernicia lui Dumnezeu o sustin toti Sf. Parinti, indeosebi Aristide, Sf. Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Sf. Chiril al Ierusalimului. Puterea lui Dumnezeu e nevazuta si ascunde o mare patrundere si simtire a Duhului.
Dumnezeu e atotstiutor, cum ne spune Sf. Apostol Pavel : " O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeul! Cat sunt de necercate judecatile lui si neurmate caite lui! (Romani XI, 33). Stiinta lui Dumnezeu cunoaste toate deodata: cele trecute, cele prezente, cele viitoare. El cunoaste totul din veci; El stie inainte de facerea lumii ce se va intampla pana a ultimele clipe ale acesteia. Dumnezeu nu s-a sfatuit cu nimeni despre noi, in momentul cand am fost creati, pentru ca El cunostea rostul nostru inainte de facerea pamantului si a veacurilor. Prin prestiinta Sa, Dumnezeu nu ne obliga sa facem cele viitoare. Dumnezeu stie toate cate se vor intampla prin libera vointa a oamenilor, dar aceasta prestiinta nu nimiceste liberul arbitru sau libera hotarare. Dumnezeu priveste in inimi, stie toate si aude toate.
Dumnezeu e drept, cum spune Psalmistul: " Domnul iubeste judecata si nu va parasi pe cei cuviosi ai Sai; (acestia) in veac vor fi paziti; iar cei fara-de lege se vor goni si samanta celor necredinciosi de tot se va pierde" (Ps. XXXVI, 28).
Dumnezeu e bun, cum declara insusi Mantuitorul: "Nimeni nu este bun, fara numai unul Dumnezeu" (Matei XIX, 17).
Dumnezeu e Iubire, cum ne incredinteaza Sf. Apostol Ioan (I Ioan IV, 8 si 16).
Dumnezeu este lumina (I Ioan I, 5).
Dumnezeu este desavarsit, dupa cuvantul Mantuitorului: "Fiti dar desavirsiti, precum Tatal nostru din ceruri desavarsit este" (Matei V, 48), Dumnezeu e desavarsit in toate, egal si asemenea cu Sine. Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici nasterii, nici intimplarii. Are deopotriva chipul oricarei virtuti. El nu se micsoreaza, nici nu creste, ci e totdeauna acelasi.
Iubirea treimică. ,,De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător, Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. ”
Biblia, Sfinții Părinți, Biserica, dar și gândirea noastră omenească de crestini cu toate limitele puterii ei de cunoaștere, ne conduc la o definiție comună: Dumnezeu este iubire! Și pentru ca, pe 22 06, începem postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, să am îceput a-L defini prin poemul iubirii, din Corinteni. Dumnezeu Iubire. Dumnezeu este iubirea infinită! Da, pentru că, aşa cum vom înţelege în fiecare zi mai mult și mai mult ,,Dumnezeu este totul pentru noi; „de la El venim, în El trăim şi către El suntem îndreptaţi”; cu El vom fi perfect fericiţi, fără El ( chiar şi atunci când vom avea parte de toate bogăţiile, onorurile şi bucuriile lumii), vom fi nişte sărmani nefericiţi. ,,De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător, Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. ” Si pentru că iubirea Lui infinita nu putea ramâne în Sine și pentru Sine a împătășit-o Fiului Său, încă dinainte de veacuri: Fiule primește iubirea mea! Iar Fiul nu o ține nici El pentru Sine și raspunde iubirii Tatalui: Tată pe Tine te iubesc! Tatăl și Fiul sunt iubire finndca una sunt. Și pentru-ca iubirea trebuie marturisită au fost trei, Tatal, Fiul și Duhul Sfânt, Marturisitorul iubirii universale a Tatălui și Fiului, iar cei trei sunt Sfânta Treime, sunt unul Dumnezeu Iubire, Cel în Treime Slavit! Deci, El este Tatăl care îl naşte din veşnicie pe propriul său Fiu pe care-l iubeşte şi de care este iubit cu iubirea infinită care este Duhul Sfânt. În catehism am mai învăţat că, împins de iubirea sa nemărginită, Dumnezeu a făcut să existe îngerii şi oamenii: şi între aceştia din urmă eşti şi tu. Vezi tu, Dumnezeu te-a creat pentru iubire, ţi-a dat părinţii, fraţii, prietenii; pentru tine a făcut cerul înstelat şi pământul, cu florile, plantele şi animalele, pentru ca tu să ai o casă frumoasă unde să locuieşti şi hrană ca să te hrăneşti şi să creşti. ,,În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi. „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu tot sufletul tau, cu toata inima ta si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. lar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si Proorocii.” Oare de ce Iisus Hristos Dumnezeu, mai presus de orice, cere tuturor iubire? Numai iubire. Pentru ca, numai iubirea este de la El. Ura e a satanei. Sa ne amintim, iubitii mei, cate a indurat El, Fiul lui Dumnezeu, pe pamant din momentul aratarii Lui ca Dumnezeu si pana la vremea Sfintei Rastigniri. S-a oprit Iisus Hristos Dumnezeu, sa riposteze la vreun nememic sau macar sa-l intrebe de ce Il loveste? Nu, iubitii mei, caci Fiul lui Dumnezeu tocmai de aceea a venit pe pamant, sa aseze in locul urii iubirea, opunand rautatii bunatatea. Astfel, Iisus Hristos Dumnezeu a aratat poteca cea stramta catre imparatie. In loc de ura Dulcele Iisus a aratat iubire, si astfel l-a invins pe diavol. ,,Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire.” Şi tot pentru iubire, Dumnezeu a dorit să împartă cu tine chiar viaţa sa divină, făcându-te fiul său după modelul lui Iisus. Biblia ne spune ca “Dumnezeu este dragoste”. Insa, cum putem noi întelege acest adevar? Sunt multe pasaje in Biblie care ne ofera definitia lui Dumnezeu ca fiind dragoste. Cel mai cunoscut verset este Ioan 3:16: “Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” Iata, un mod în care Dumnezeu defineste dragostea este în actul de a darui. Totusi, ceea ce a dat Dumnezeu, sau mai degraba “pe Cine” a dat Dumnezeu, nu este un simplu cadou împachetat ca atare; Dumnezeu L-a jertfit pe Singurul Lui Fiu, pentru ca noi, cei care ne vom pune credinta în Fiul Sau, sa nu ne petrecem vesnicia în moarte, prin separare de El. Aceasta dragoste este uimitoare, fiindca noi am ales singuri sa fim separati de Dumnezeu prin pacatul nostru, si totusi Dumnezeu este Cel care îndeparteaza separarea prin jertfa Sa personala , intensa și venită din iubire, iar tot ce trebuie sa facem noi este sa acceptam darul Lui. ,,Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. ” Gândeşte-te la mama care-şi strânge cu drag în braţe copilul şi-l sărută continuu, Ei bine, Dumnezeu, care te iubeşte mai mult decât toate mamele din lume, te strânge continuu lângă inima sa şi – pentru ca el să o poată face – se uneşte cu tine atât de intim, încât vine să locuiască în tine, în intimitatea inimii tale! Aminteşte-ţi aceste cuvinte ale lui Isus: „Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” Da, Dumnezeu te iubeşte atât de mult, că se bucură să fie întotdeauna cu tine; nu mai vrea să te îndepărtezi şi nici să-l întristezi prin păcat! Pentru a raspunde acum întrebarii: de ce ne iubeste Dumnezeu atâta? Fiindca Dumnezeu nu are dragoste, El este Dragoste! Dumnezeu – imi vine sa zic mai departe – nu are atribute, nu are nimic, este Tot ce este, Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este bogatie, Dumnezeu este cunoastere. Intelegeți ca ceea ce ai, poti sa pierzi sau se poate schimba. Asta se intampla la noi, il iubim pe aproapele ca-i destept, ca-i mai frumos, ca… Iubim pentru ca… Daca se urateste, sau daca vad ca este mai prost decat credeam, sau mai stiu eu ce, incep sa nu-l mai iubesc, sau pur si simplu pentru ca incepe sa ma enerveze cu niste chestii de-ale lui. De ce? Fiindca eu am dragoste, daca am, dar Dumnezeu este, si n-ar putea s-o piarda, dacat daca ar disparea El insusi. Si a fi este, in Dumnezeu, este al firii [Sale]. Asta este. Si relatia [lui Dumnezeu] cu oricine si orice este relatia dragostei; zic oricine si orice, ca ori cu persoane in chipul si asemanarea Lui, ori cu faptura mai mult sau mai putin vie, sa zicem – si cu pietrele, si cu toate, Dumnezeu are o gingasie care provine din dragoste. ,,Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. ” O mare putere de refacere asupra celor căzuţi din dragostea lui Dumnezeu o au drepţii, care stau înaintea Stăpânului vieţii pentru fraţii lor. Ei fac cumpănă între Dumnezeu şi oameni: dobândind de la oameni pocăinţa şi de la Dumnezeu, milostivirea. Când lipsesc drepţii dintre oameni, iubirea nu se poate împlini, ci trebuie să se împlinească dreptatea. Chemarea aceasta de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni au avut-o mulţi, dar mai cu seamă Iisus, şi de la El toţi iconomii tainelor, Apostolii şi urmaşii lor legiuiţi. Preoţii reactualizează, prin jertfa cea fără de sânge, prin Sfânta Împărtăşanie, permanenţa acestei mijlociri. De aceea preotul – care se înţelege că trebuie să fie un drept – e numit chiar mai mult decât atâta; el e Îngerul Domnului Savaot (Savaot e tot Iisus). “Îngerii Bisericii” din Apocalipsă erau şapte episcopi, care au luat îndreptare pentru oarecare nebăgări de seamă. Preoţii au grija de-a îndupleca pe oameni în vremea rânduită întoarcerii, ca să nu cadă din milostivire sub strivirea dreptăţii. Lor li s-a dat marele dar să ierte în numele lui Dumnezeu. Mare, covârşitor de mare dar. Oare de ce nu-l pricep oamenii? A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt. Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iară să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini tară umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri, biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Sigur că aceştia, prin viaţa lor, nu vor lăsa poporul să creadă, şi aşa se vor sălbătăci oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor. în jurul lor se va întări întunerecul a toată neştiinţa şi va începe foametea, nu de pâine, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că: “Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului”. Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură. Iată în ce mare măsură milostivirea lui Dumnezeu e atârnătoare de oameni. Dreptatea însă nu mai e atârnătoare de oameni, aceştia trebuie să o sufere fără de tocmeală. Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni: pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia – ca să vie iarăşi la starea de milostivire. Dragostea Dumnezeu, nu este dăruită cu forţa nimănui de către Dumnezeu. Cei care vin la El fac acest lucru ca răspuns la dragostea Lui. Dragostea Dumnezeu, arată bunătate tuturor. Dragostea Iisus, a fost manifestată prin facerile de bine tuturor, fără discriminări sau părtiniri. Dragostea Iisus, nu râvneşte la ceea ce au alţii, ci trăieşte o viaţă smerită fără a se plânge sau compătimi. Dragostea Iisus, nu s-a lăudat în legătură cu Cine a fost în trup, cu toate că ar fi putut să domine pe toţi cei cu care s-a întâlnit. Dragostea Dumnezeu, nu obligă la supunere. Dumnezeu nu L-a forţat pe Fiul Său să I se supună, ci dimpotrivă, Iisus S-a supus în mod voluntar Tatălui Său ceresc: „pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl”. Dragostea Iisus, a fost şi este întotdeauna îndreptată către nevoile altora. Și ca să fie permanent cu noi Dragostea Duhul Sfânt ne marturisește permanent pe Tatal și pe Fiul și mâgâie sufletele noastre. “Şi chiar dacă întreaga lume va îngenunchea şi se va închina treimii diavolului, voi să nu îngenuncheaţi!
Mintea noastră poate totuşi să încerce a-şi face o idee despre Treimea dumnezeirii celei unice, prin unele asemănări, prin unele aşa-zise analogii, mai mult sau mai puţin izbutite şi care mulţumesc întru câtva cerinţele minţii noastre. Astfel, unii părinţi şi scriitori bisericeşti din antichitate au socotit că pot descoperi o oarecare analogie între Sfanta Treime şi sufletul omenesc, cu întreita sa înzestrare: minte, voinţă şi simţire, care toate la un loc formează sufletul nostru unic. Alţii, ca Sfanţul Atanasie cel Mare, au socotit că pot descoperi o astfel de analogie în cele trei înfaţişări ale soarelui: discul, razele şi lumina, care toate la un loc alcătuiesc un singur soare. Mai nimerită ni se pare analogia la care s-a gândit Dionisie Pseudo-Areopagitul. Într-o cameră, a spus acesta, avem trei sfeşnice, dai' nu putem deosebi care este lumina ce ne vine de la unul din sfeşnice şi care de la celelalte. în alte analogii se propun cele trei dimensiuni ale lucrurilor: lungime, lăţime şi înălţime; cele trei înfăţişări ale timpului: trecut, prezent şi viitor; cele trei laturi ale unui triunghi şi aşa mai departe. Sfânta noastră Biserică n-a considerat însă niciodată că prin aceste analogii s-ar putea pătrunde în însăşi fiinţa intimă a lui Dumnezeu ccl unic, preamărit în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, această învăţătură de temelie a creştinismului trebuind să fie primită prin credinţă.
Dar, dacă nu putem pătrunde cu mintea taina Sfintei Treimi, apoi, primind prin credinţă această dogmă şi străduindu-ne să devenim creştini adevăraţi, avem nespus de mult de câştigat în latura vieţii noastre duhovniceşti. Căci nu trebui să uităm că, deşi suntem creaturi ale lui Dumnezeu, şi încă nişte creaturi foarte slabe, prin primirea Sfanţului Botez şi a celorlalte Sfinte Taine şi printr-o viaţă curat creştină, noi putem deveni „fii prin har ai lui Dumnezeu” (Ioan I, 12-13), „fraţi”, Domnului nostru Iisus Hristos (Luca VIII, 2) şi „părtaşi ai dumnezeirii firi” (II Petru I, 4), după cuvintele pe care le aflăm în Sfânta Scriptură a Noului Testament. Iar aceasta este un lucru extraordinar pentru viaţa noastră duhovnicească, deoarece ni se dă putinţa să ajungem la unirea morală cea mai strânsă cu însuşi Dumnezeu cel unic în fiinţă şi întreit în Persoane, participând astfel la iubirea şi fericirea de care sunt pătrunse Persoanele Sfintei Treimi. Căci noi ştim, prin revelaţie divină, că „Dumnezeu este iubirea” (I Ioan IV, 8) şi deci, dacă urmăm Evanghelia lui Hristos, viaţa noastră poate deveni un adevărat val de iubire a lui Dumnezeu şi a oamenilor, o continuă dăruire spre binele semenilor noştri, spre pacea şi mântuirea lor, asigurându-ne astfel şi nouă singura fericire mare şi adevărată pe care ne-o putem dori pe acest pământ: fericirea de a fi folositori semenilor noştri şi de a ne pregăti mântuirea în viaţa cea veşnică.
Să rugăm deci pe Dumnezeu cel unic în fiinţă şi întreit în Persoane să întărească în sufletul nostru credinţa, nădejdea şi dragostea şi să facă din ce în ce mai simţită în adâncul fiinţei noastre lucrarea harului divin, cu ajutorul căruia să ne putem împlini cu cinste menirea în trecerea noastră grăbită pe acest pământ şi să ne putem asigura fericirea de a fi în viaţa cealaltă cât mai aproape de Dumnezeu, Căruia se cuvine toată cinstea, mărirea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin! (postat pe fb de ioan monahul)