“Ce cauti aici Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit sa ma chinuiesti inainte de vreme? Te rog sa nu ma chinuiesti!“
Vindecarea demonizatului din tinutul gherghesenilor, o provincie de neevrei pagani. Si Mantuitorul S-a dus acolo si a predicat. In momentul in care a coborat pe tarm, s-a indreptat spre El un om. Era un om indracit. Indracirea e un fenomen extraordinar. Daca va duceti la manastiri, daca va duceti, sa zicem la Frasinei, unde femeile nu pot sa urce pana sus ci numai pana la poalele muntelui, gasesti acolo tot felul de indraciti care fac tot felul de zgomote. Cand li se citeste exorcizarea, adica moliftele Sfantului Vasile, se tavalesc pe jos, urla, se zbat…“Şi întorcându-ne la urletul acesta al demonului, care acoperă, parcă, tot, această limbuţie pe care o dă demonul oamenilor acestora care sunt stăpâniţi, limbuţie de a spune toate cele rele, întunecate, înfricoşătoare, e limbuţia muştei care vede numai cele rele şi încearcă să acopere cu urlete şi cu strigăte posibilitatea de a i se spune că mai sunt şi lucruri bune, posibilitatea de a vedea că mai sunt și lucruri bune. În agitaţia şi datul de pământ cu urlete şi strigăte, vrei să-ţi spui că e numai rău, totul e rău. Şi aceasta, dacă suntem sinceri, cred că o auzim tot timpul în adâncul sufletelor noastre, că diavolul nu stă”. Acest indracit, spune Sfantul Apostol si Evangelist Luca, era foarte periculos, ataca oameni, locuia in morminte, il legau in lanturi si obezi. Si el rupea obezile si iesea la drumul mare si facea rau. Si, când a vazut indracitul pe Iisus ca vine a strigat la el: “ce cauti aici Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit sa ma chinuiesti inainte de vreme? Te rog sa nu ma chinuiesti!“ – pentru ca Mantuitorul poruncea duhului cel rau sa iasa din el. Si l-a intrebat Dumnezeu Iisus Hristos pe demonul din el: “Care este numele tau?”. Si a zis: “Legiune”, pentru ca erau foarte multi. Si atunci ei L-au rugat pe Iisus Hristios ca sa nu-i alunge in intunericul cel dinafara, in fundul iadului, ci sa-i lase pe ei sa intre in turma porcilor care pastea pe camp acolo, in apropiere de lacul Ghenizaret. Mantuitorul le-a dat voie, si atunci toti diavolii au intrat in porci. Si porcii au sarit in apa si s-au inecat, iar pastorii, cand au vazut ce s-a intamplat, s-au speriat ca au pierdut turma porcilor – pentru ca pazeau porcii comunei, ai orasului -, si au alergat in oras si au spus ce s-a intamplat. Si au venit locuitorii orasului ca sa vada ce s-a intamplat acolo. Si L-au gasit pe Iisus vorbind oamenilor care erau in jurul Lui, si l-au vazut si pe indracit. Era imbracat normal, statea la picioarele lui Iisus si asculta ce spunea Mantuitorul. S-au speriat locuitorii acolo, mai ales ca au pierdut porcii lor si L-au rugat pe Iisus sa paraseasca localitatea lor si sa se intoarca inapoi in Iudeea. Mantuitorul i-a lasat acolo pe ei cu pacatul si cu porcii lor si S-a intors in Iudeea. Dar, inainte de a se urca in corabie, cel care era indracit si s-a vindecat, s-a rugat de Iisus sa-l ia cu Dansul. Si i-a zis: “Nu, ramai aicea sa spui tuturor ce ti-a facut tie Dumnezeu!”. Cu aceasta, incheiem pericopa evangelica. Vreau sa va spun inca o data, pentru ca stiu ca anumite lucruri le stiti, ca aceasta indracire este reala, nu este o boala. Una este cand ai o depresie sau mai stiu eu ce, sau te doare capul, sau ai halucinatii, dar acesti oameni, o spun inca o data, sunt cu adevarat indraciti. Nu este o boala, ci este o osandire a diavolului! Accidentele sunt foarte multe. De aceea, cand bolnavii vin la preoti, de multe ori familia ii aduce legati. Am vazut la Parintele Cleopa unde se vorberste despre o vindecare, despre o dez-demonizare la Sfantul Mormant, care a avut loc chiar in ziua Invierii. Cand, la a doua Inviere, dupa amiazi familia a dus-o pe femeia bolnava (femeia indracita) legata in lanturi, ranita la maini de lanturi pentru ca se agita foarte tare, era foarte furioasa. Si au dus-o, si au pus-o sa ingenunchieze, si au citit preotii peste ea si au dus-o in fata icoanei Mantuitorului. Si, in timp ce preotii ii citeau rugaciunile de dez-demonizare, ea s-a trezit, a devenit sanatoasa si a cerut sa i se scoata lanturile. Sigur ca familia a ezitat putin, dar dupa aceea i s-au scos lanturile si au intrebat-o preotii: “Ce s-a intamplat?”. Zice: “Cand stateam in fata icoanei, am vazut mana lui Iisus cum se intindea spre mine si m-atinge pe frunte si mi-a spus: te-ai vindecat!” Si, deci, aceasta e vindecarea. Pacatoasa, desfranata, Simon vrajitorul, toti acestia s-au mantuit pentru ca s-au intors la Hristos. Si pentru ierarhi este mantuire, si preotii se mantuiesc si diaconul si credinciosii, toti ne mantuim prin pocainta Când intră in om harul Duhului Sfânt, apoi îi adună mintea şi-l face atent şi smerit, aducându-i aminte de păcatele sale, de moarte şi de judecata viitoare. Îi umple sufletul de o umilinţă adâncă şi-l mişcă spre plâns şi spre lacrimi, îi face ochii blânzi şi plini de bunătate, şi cu cât se apropie harul mai mult de om, cu atât îl impacă mângâie sufletul, amintindu-i de sfintele Patimi ale Mântuitorului şi de nemărginita lui iubire de oameni. Mintea este plină de lumină dumnezeiască, luminată de lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Inima devine liniştită, şi blândă, izvorând din belşug roadele Duhului Sfânt, care sunt: bucuria, pacea, indelunga răbdare, bunătatea, mila, dragostea, omenia şi celelalte, iar sufletul primeşte o veselie negrăită. „Când duhul cel rău se apropie de om, apoi îi tulbură mintea şi o face sălbatică, o impietreşte şi o intunecă, aduce asupra ei temere şi frică şi trufie; îi perverteşte ochii, tot trupul îi tremură; când se mânie vede inaintea ochilor o lumină necurată şi roşiatică, mintea devine furioasă şi indrăcită, gura este silită să grăiască vorbe netrebnice, ruşinoase şi hulitoare. Cel ce este stăpânit de acest duh al inşelării de cele mai multe ori se supără şi este plin de mânie (nu este în stare să ierte), nu cunoaşte deloc smerenia, plânsul cel adevărat şi lacrimile, ci mereu se laudă cu frumuseţile sale (cu lucrurile mâinilor sale). Intotdeauna se lasă mânat fără frâu de mişcările patimilor, este fără frică de Dumnezeu şi, in sfârşit, işi iese din minţi şi ajunge la pierzania desăvârşită”. Trebuie să ştim insă că această mângâiere a harului dumnezeiesc ori acest foc duhovnicesc nu se va arăta în noi câtă vreme in noi strângem patimile. Patimile sunt ca şi umezeala din lemne. Lemnele ude nu ard. Trebuie aduse lemnişoare uscate din altă parte, şi apoi aprinzi. Arzând, ele incep să usuce umezeala şi, pe măsură ce le usucă, aprind şi lemnele cele uscate. Lemnişoarele uscate sunt nevoinţele, osteneala şi impotrivirile noastre cu ajutorul lui Dumnezeu — la toate răbufnirile pătimaşe din fiinţa noastră. Astfel, cu incetul, râvna şi focul lăuntric, gonind umezeala şi aprinzându-se, vor cuprinde cu flăcările şi toate lemnele cele ude, adică patimile. Lemnele sunt toate puterile sufletului nostru şi toate funcţiunile trupului. Lemnişoarele uscate… Câtă vreme omul nu ia aminte la sine, toată fiinţa noastră este pătrunsă de umezeală, adică de patimi. Până când patimile nu vor fi izgonite, ele se impotrivesc cu indărătnicie focului celui duhovnicesc. Ele pătrund şi în suflet şi în trup şi prin aceasta ele robesc chiar duhul — conştiinţa şi libertatea şi astfel domnesc asupra intregului om. Pentru că patimile sunt in legătură cu dracii, apoi, prin ele, şi dracii domnesc asupra omului, care totuşi îşi inchipuie că el singur işi este stăpân. Invaţă-te ca, orice faci, să faci astfel ca inima cea duhovnicească să nu se răcească. Să citeşti indemnuri duhovniceşti şi să nu iţi opreşti luarea aminte de la nevoinţele cele din afară. Să te nevoieşti a-ţi dobândi smerenia inimii, făcând cu plăcere ceea ce nu-ţi place. Incălzeşte-ţi soba cea dinlăuntru prin rugăciuni scurte şi dese şi păzeşte-ţi simţirile să nu plece rugăciunea din pricina lor. Vei ajunge astfel robul lui Iisus şi vei cunoaşte că bun este Domnul. „Cel mai de seamă lucru este să stai şi să umbli în faţa lui Dumnezeu, strigând către El din inimă!” Aceasta este: Ţine inima ta în simţirea lui Dumnezeu şi totdeauna vei petrece in aducerea aminte de Dumnezeu. Se aprinde atunci in inima noastră acel fericit foc duhovnicesc, focul harului dumnezeiesc, acea mângâiere şi acea bucurie negrăită despre care citim in cărţile sfinţilor şi in vieţile sfinţilor. Din acele clipe, omul trebuie să rămână credincios Domnului. Această, credincioşie o mărturiseşte prin faptul că nici in gânduri, nici in simţiri, nici in fapte, nici in cuvinte el nu mai ingăduie nimic din ce-şi dă seama este potrivnic Domnului, şi dimpotrivă, nu lasă neimplinită nicio faptă, niciun gând bun plăcut Domnului. Acest lucru cere uneori multă osteneală, silire de sine şi impotriviri de sine dureroase. Vedem că cel bolnav psihic, de multe ori, nu are putere să discearnă clar între bine şi rău. De multe ori, el însuşi alege cele ale răului şi săvârşeşte lucruri înspăimântătoare. Dar, spre deosebire de acesta, cel îndrăcit și îndrăciţi sunt şi în zilele noastre vedem adeseori puteri înfricoşate, puteri care nu sunt ale omului, oameni prin gura cărora se aud sunete care nu sunt fireşti omului, de animale felurite, oameni care, apropiindu-se de cele sfinte, gem şi se înfricoşează şi se îndepărtează fugind sau lovind, oameni care, fiind chiar legaţi cu lanţurile, scap, au puteri neobișnuite. Iată, spre deosebire de cel fără discernământ, în acei oameni este o putere şi o prezenţă nu doar înfricoşătoare, ci mai presus de om. Omul însuşi care trăieşte acestea este chinuit, pentru că nu mai are control asupra lui însuşi, o altă prezenţă lucrează în el, dar, pe de altă parte, și cei din jur sunt înfricoşaţi. Spre deosebire de timpurile în care Mântuitorul a făcut aceste minuni, noi înţelegem mult mai mult decât oamenii de atunci. Lepra, pentru noi, astăzi, nu mai este o boală înfricoşătoare. Înfricoşător este cancerul. Lepra, ciuma, tuberculoza, toate aceste boli infecţioase, au fost înspăimântătoare şi parte din ele, făceau într-adevăr ravagii între oameni și erau de spaimă tuturor celor care aveau asemenea bolnavi în mijlocul lor. Astăzi înţelegem mult mai multe şi Dumnezeu a descoperit oamenilor această înţelepciune, să înţeleagă mult mai multe din aceasta. Dar, rămâne, totuşi, neînțeles pentru noi, cei de astăzi, cum a putut fi vindecat în acel timp omul de lepră, cum a putut, într-adevăr, Mântuitorul să liniştească furtuna mării şi multe alte minuni. Şi mai de neînțeles rămâne această lucrare a duhurilor necurate în lume. Învârtoşaţi cum suntem aproape că nu mai credem lucrurile acestea. Omului modern i se par de râs, neînțelegând că aceasta este o realitate asupra căreia nu are nici cel mai mic control şi pe care nici măcar nu o înțelege minimal. Iată dar că sunt puteri care stăpânesc pe om și aceste puteri nu spontan, nu întâmplător asupresc pe om şi au putere asupra lui, nu ştiu de ce asemenea puteri, precum în cei îndrăciţi, se manifestă în chip înspăimântător: mută lucrurile din casă, înfricoşează pe oameni. Pentru că diavolul înfricoşează într-adevăr şi înspăimântă cu păruta lui putere. Spunem păruta lui putere, pentru că vedem că nici măcar asupra porcilor diavolul nu avea putere să intre fără ca Mântuitorul Însuşi să îngăduiască aceasta. Iată că Evanghelia de astăzi nu ne spune care fusese cauza îndrăcirii. Vedem că într-o asemenea casă bântuită de multe ori cauza este alegerea rea a omului. Sunt vrăjitoare care nu pot muri până nu dau mai departe cu legământ această putere drăcească şi însăşi moartea lor este înfricoşătoare şi înspăimântătoare.Nu întâmplător a trecut Domnul pe acolo, pentru că, precum spune Sf. Apostol Pavel, toată puterea diavolului a înăbuşit-o şi a oprit-o din viaţa omului. Şi acum, în mod vădit arăta oamenilor și, prin minunile acestea, şi nouă astăzi puterea deplină a acestor duhuri ale răutăţii pe care de multe ori noi nici măcar nu ştim să le identificăm, nu ştim să înțelegem lucrarea lor în lume sau chiar în sufletele noastre.Domnul i-a tămăduit, vedem, pe toţi îndrăciții pe care i-a întâlnit în cale şi acolo unde ei nu se manifestau în mod vădit, de exemplu, în cazul femeii gârbove tămăduite în zi de sâmbătă, încât s-au scandalizat cei care au văzut aceasta, pentru că sâmbătă de obicei nu se lucra. Şi Domnul îi ceartă, spunând: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Astăzi vedem că aceşti îndrăciţi erau robiţi de puterea diavolului nu doar în trupul lor, ci chiar și în sufletul lor, pentru că apare această dedublare şi această frică pe care o are cel demonizat când vede că nu se mai poate manifesta, nu mai poate avea putere asupra trupului lui, asupra gândului lui, conform voinţei sale. Pentru că diavolul este cel ce, de multe ori, vorbeşte prin om, cel ce îi dă puteri pe care el însuşi nu le are, sfărâmând, precum spune Evanghelia de astăzi, lanţurile, sau sărind mult mai mult decât ar putea în chip firesc sau fel de fel de asemenea puteri și nu ne mai spune dacă cei îndrăciţi sufereau pentru nişte păcate, pentru nişte vinovăţii ale lor, nici Domnul vedem că, odată ce-i vindecă, nu le spune nimic pe linia aceasta. Ştim astăzi că, de cele mai multe ori, îndrăcirea apare, cel puţin la creştini, atunci când viețuirea sau nepăsarea faţă de minunea credinţei, faţă de harul primit, atrage această pedeapsă. Dar sunt și cazuri, şi au fost nu puţine, când îndrăcirea a fost îngăduită de Dumnezeu pentru oameni puternici, pentru oameni care s-au sfinţit prin lupta pe care au avut-o de purtat ei înşişi cu această putere demonică, nu uşoară, nu puţină. Pentru că diavolul a fost cel care a primit putere dumnezeiască, aceeaşi putere pe care în bine o avea, slujind lui Dumnezeu, vedem că acum o pune în slujba răului, a pizmei, a tuturor răutăţilor cu care robeşte şi dezbină pe oameni, îi înverşunează. Iată că de data această, îndrăciţii, când s-a apropiat Hristos, vorbesc, însă nu ei, ci diavolul, prin gura lor: Ce ai cu noi, Iisuse, ai venit mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Diavolul, care se bucura de dragostea şi de cunoaşterea lui Dumnezeu, şi dragostea aceasta îi era mângâiere, precum sfinţii se bucură şi în întâlnirea cu Domnul au această dulceaţă, dulceaţă care biruieşte orice poftă omenească, până la nişte nevoi elementare de somn şi de hrană, deci diavolul, care simţise această dulceaţă, din căderea mândriei ajunge că nu mai suportă apropierea de Dumnezeu, pentru că această apropiere îi aminteşte de pacea pe care a pierdut-o, de dulceaţa pe care a cunoscut-o şi nu o mai are şi de neputinţa lui de a reveni, prin smerenie, de acolo de unde a căzut prin mândrie. Și, de aceea, fuga de Dumnezeu este cea pe care o manifestă de câte ori, într-un fel sau altul, Dumnezeu Se apropie acolo unde diavolul pare că are putere şi fuga de Dumnezeu caută să o insufle şi oamenilor, înstrăinându-i de Dumnezeu,făcându-i să nu înţeleagă lucrarea lui Dumnezeu în viaţa lor, purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi, mai ales, că sensul vieţii lor este de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a înţelegecă sfârşitul nu înseamnă trecerea în nefiinţă – cum greşit se scrie de multe ori prin ziare, ci înseamnă trecerea la Dumnezeu, răspunsul pe care omul îl are de dat la chemarea pe care i-a făcut-o Dumnezeu: ă moştenească Împărăţia Cerurilor. Această fugă a diavolului o vedem atunci când îndrăciţi din zilele noastre, şi nu puţini, vin în biserici sau în mănăstiri, căutând mângâiere sau dezlegare sau rudeniile lor îi aduc. Vedem cât de violent, cât de agresiv reacţionează atunci când se ating de sfintele moaşte sau când preotul cu Crucea sau cu Evanghelia se apropie de ei şi ţipă, de multe ori cu glas de fiară. Sau vestesc lucruri pe care nu au cum să le ştie oamenii. Iată că şi acum diavolii, prin gura celor doi nefericiţi îndrăciţi strigă către Mântuitorul şi Îi spun Acestuia, ştiind că vor fi scoşi din acei oameni: De vrei să ne scoţi din aceştia, lasă-ne să intrăm în porci. Şi Mântuitorul i-a slobozit în turma de porci. De ce? Pe de o parte, ca să înţelegem că nici asupra porcilor diavolul nu are putere. Şi omul care s-a legat de Dumnezeu, omul care s-a legat de Iisus, care păstrează harul Botezului şi păzeşte poruncile Lui, este sub această putere dumnezeiască şi diavolul nu poate lucra în inima lui şi în sufletul lui, atât timp cât omul ştie ce înseamnă să fie creştin, ştie cine este Hristos şi cum să-I slujească. Iată că Dumnezeu îngăduie, pe de o parte, ca să înţelegem purtarea Lui de grijă, aşa cum ne vesteşte, până şi pentru o vrabie, căci ne spune: “Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Şi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii”. Aşadar, Dumnezeu arată că diavolul nici asupra porcilor nu ar fi avut putere. Şi a îngăduit, în acelaşi timp, aceasta, pentru că cei ce locuiau în Gadara, evrei, prin creşterea porcilor încălcau porunca Legii de a nu creşte, mânca, oferi altora, nici măcar străinilor, aceste animale necurate în Lege; ei, totuşi, făceau aceasta în pofida Legii, în chip comercial, aşa cum şi noi, din păcate, mulți ne mărturisim creştini, venim la biserică, dar minţim, nedreptăţim pe ceilalţi, dăm mită ca să avem nişte înlesniri şi ne pretăm la atâtea lucruri care ştim că sunt compromisuri faţă de ceea ce credem. Şi ajungem, dacă nu trăim potrivit cu ceea ce credem, să pervertim chiar ceea ce credem şi să gândim dupa cum trăim, să gândim “şmechereşte”, să gândim în spiritul acesta al afacerilor, precum vedem că gândeau locuitorii Gadarei, care n-au putut să înţeleagă puterea minunii ce se întâmplase atunci, la ei… Iată că primind această îngăduinţă, diavolii au intrat în turma de porci şi îndată turma de porci, în întregimea ei, s-a aruncat în mare, vădind răutatea diavolului până la capăt. Și cei doi îndrăciţi, vindecaţi, cu mintea întreagă, înţelegând de ce anume fuseseră sloboziţi, ce putere străină fusese asupra lor, se pleacă la picioarele Mântuitorului. Dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu locuitorii cetăţii, care, aflând cele întâmplate, vine şi Îl roagă să plece din ţinutul lor, ceea ce Domnul a şi făcut. De ce? Pentru că felul omenesc de a-şi pune nădejdea şi siguranţa în mica lui afacere, în mica lui înţelepciune omenească de a-şi chivernisi cele nu doar de trăit decent, ci de prisosit, felul acesta era stingherit acum de prezenţa Mântuitorului, care vădea păcatul de dreptate/de vieţuire dreaptă, adevărul de minciună. Şi s-au temut că prezenţa Mântuitorului ar putea şi ar trebui să lucreze în ei această schimbare, schimbare care însemna însăşi sfinţenia vieţii. Şi vedem şi astăzi că, dacă spunem cuiva: Îţi închipui că Sfânta Paraschiva ar umbla cum umbli tu, cu buricul gol sau ar dansa în felul acesta sau ar fuma?>, omul se leapădă şi spune: <dar ce, vrei să fiu Sfânta Paraschiva? Eu nu vreau să fiu Sfânta Paraschiva!> Şi o întreb: <Dar ce, îţi închipui că Sfânta Paraschiva a fost vreo nefericită sau că este vreo nefericită?>. Omul fuge de sfinţenie şi caută să fugă în felul acesta de Însuși Dumnezeu, neştiind că ceea ce vrea Dumnezeu să ofere este însăşi fericirea Sa şi pacea Sa şi că în toate poftele şi orgoliile acestei lumi sufletul se fărâmiţează şi se tulbură, neputând să afle nici pacea, nici fericirea pe care o caută. Dar, chiar şi atunci când drept am înţeles lucrarea lui Dumnezeu în lume şi ştim ce căutăm pe pământ, chiar şi atunci diavolul caută să tulbure inima omului şi a celor ce vrem să împlinim cu dinadinsul în fiecare clipă, cuvântul Lui, şi să făptuim cele după voia Lui. Şi de aceea, pentru că mintea noastră nu poate să stea fără lucrare şi gândul îndeamnă mintea fie spre o grijă, fie spre o poftă, fie spre un lucru binecuvântat, dar poate nu la timpul potrivit, pentru aceasta a primit și am fost învăţaţi să ne rugăm cu rugăciuni scurte, precum Doamne Iisuse Hristoase,miluieştemă! Sau
Doamne Iisuse Hristoase, curăţeşte-mă! sau luminează-mi mintea!, rugăciuni scurte pe care, dacă le spunem neîncetat, nu doar când suntem în biserică, nu doar când ne facem pravila, dimineaţa şi seara, rugăciuni scurte, care sunt ca o poartă asupra acestor gânduri şi rugăciune, pe care, dacă o lucrează omul, poate identifica aceste gânduri viclene. Și poate să nu le mai lase gândurile, precum nişte viruşi, să intre în mintea noastră.
Pentru că, odată intrate acolo, distrug şi pervertesc gândurile şi faptele noastre curate. Şi de aceea de trebuinţă este să învăţăm să nu ne lăsăm gândul a zburda şi a-şi imagina chiar cele părute bune, ci să învăţăm să ne silim a spune cât mai des această rugăciune scurtă în care chemăm pe Hristos în inima noastră. Nu precum gadarenii, care L-au izgonit din cetatea lor, ci chemându-L în sufletul nostru să lucreze, să ne slobozească de toată minciuna şi de tot întunericul de care suntem cuprinşi, de toată patima şi neputinţa de a vedem limpede cum să lucrăm cuvântul Lui.Să plecăm cu acest gând de a disciplina mintea, de a o face lucrătoare a acestei rugăciuni şi a acestei sfinte chemări, pentru ca Domnul să lucreze în inima noastră ceea ce a lucrat în cetate, vindecare şi tămăduire şi izgonirea diavolului. Să izgonească Dumnezeu toată lucrarea diavolească, toată minciuna din inima şi din mintea noastră, să ne curăţească şi să ne vădească deplin vindecaţi de pofta şi de trufia acestei lumi, pentru ca bucurându-ne, vindecaţi fiind, să-L slăvim pe Dumnezeu, să-L mărturisim şi celorlalţi şi să putem spune, precum Psalmistul: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul! Iubirea şi adevărul lui Dumnezeu să ne vindece, să ne călăuzească şi să ne facă pe noi înşişi lucrători ai acestei vindecări şi ai acestei iubiri în lume. Dumnezeu să ne ajute!”Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul)