Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (Mt 6, 32)
Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! (Matei 6, 22-24)
“Luminatorul trupului este ochiul“. Prin ochii nostrii patrunde lumina, prin ochii nosti cunoastem aceasta lumina. Aceasta o stie si o intelege toata lumea. Si stiinta a studiat toate fenomenele care se intampla in ochi si in creier atunci cand actioneaza asupra ochiului lumina. Insa ea nu poate intelege la ce anume S-a referit Domnul Iisus Hristos: “Daca ochiul tau este curat, tot trupul tau va fi luminat“.
Cum sa intelegi aceasta: de ce si cum tot trupul omenesc devine luminos, luminos din cap pana in picioare? Doar noi nu vedem ca trupurile noastre raspandesc lumina. Domnul a spus ca tot trupul nostru poate fi stralucitor. Dumnezeu spune ceea ce stiinta nu intelege, Domnul ne descopera taina existentei, cunoscuta numai Lui Unuia, Creatorului lumii. Si se cuvine noua sa patrundem sensul acestor minunate cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos.
Cand, in toiul noptii, strabatem un spatiu pustiu, cufundat in intuneric, cu o faclie in mana, drumul ni se lumineaza pas cu pas; nu vedem decat micul spatiu din fata noastra, pe care urmeaza sa pasim mai departe. Asa înaintam treptat, in siguranta, desi in jur este o bezna de nepatruns, pana ce ajungem la locul dorit. Faclia si-a indeplinit rostul, ne-a luminat calea, pas cu pas.
In acelasi chip ne conduce si Domnul: cuvantul Sau ne serveste drept luminator pe calea vietii. El proiecteaza lumina pe drum inaintea pasilor nostri, ne-o da in masura in care sa putem inainta in siguranta, zi de zi, catre tinta propusa.
Sunt zile cand soarele nu ne da destula lumina; nu arareori suntem inconjurati de un intuneric impenetrabil, dar, fara sa privim departe, preocupandu-ne doar de prezent, capatam intotdeauna destula lumina pentru ca ziua sa ni se para luminoasa. Indeplinindu-ne cu smerenie datoria de fiecare zi ne incredintam Domnului, asteptand cu rabdare lumina Lui, pe care ne-o va da a doua zi.
In acest chip, ascultatori, inaintand pas cu pas, avand in fiecare zi drept arma lumina lui Dumnezeu, vom ajunge, in cele din urma, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ziua plina de bucurie cand “Soarele nu va mai apune si nici Luna nu va mai scadea, caci Domnul ne va fi lumina vesnica si zilele plangerii noastre vor lua sfarsit (Is 60,20).
Când mintea se întunecă, devine roabă păcatului. Se cuibărește în ea șarpele păcatului și îi întinează toate cugetele. Fiind deja legată de păcat, nu mai poate zbura către Cer, nu mai poate transmite sufletului mesajele lui Dumnezeu. Mintea este ochiul sufletului.
Domnul spune ca daca ochii nostri sunt rai, daca nu vad lumina, atunci intreg trupul nostru va fi intunecat. Priviti la orbii nefericiti! Voi stiti ca aspectul lor, intreg trupul lor nu seamana cu al oamenilor care vad. Trupul lor este aplecat, miscarile lente si prudente, capul nemiscat, deoarece nu vad nimic. In ei nu se observa lumina cu care sunt patrunse trupurile vazatorilor. Trupul lor este intunecat, dupa cuvintele lui Hristos. Dar fie ca nefericitii orbi, in cazul in care ma asculta, sa nu se intristeze, pentru ca mai exista o alte lumina despre care a vorbit Hristos.
Partea împărătească a sufletului este mintea noastră. Ea este puterea cea mai nobilă a sufletului, căci prin minte sufletul vede Dumnezeirea. Mintea devine văzătoare a tainelor negrăite ale lui Dumnezeu. Mintea este împăratul firii omenești, de aceea și este principala țintă a satanei.
Despre lumina obisnuita, despre lumina solara Domnul ne-a vorbit ca sa arate diferenta intre aceasta lumina si alta lumina – cea duhovniceasca, acea lumina cu care sunt luminate nu numai sufletele, ci si trupurile tuturor sfintilor, acea lumina cu care stralucea fata marelui Proroc Moise in timp ce se cobora de pe Muntele Sinai, tinand tablele cu poruncile incrustate de degetul lui Dumnezeu. Aceasta este lumina pe care a putut s-o arate unor oameni in timpul rugaciunii. Cu lumina sufletului, cu lumina mintii curate se sfinteste toata fiinta celor buni, curati si sfinti. Sfintii au fost intotdeauna adanciti in contemplarea inimii lor, si toata fiinta lor stralucea cu o deosebita lumina duhovniceaca.
Si pentru cei nevazatori cu trupul exista mult mai multe posibilitati sa primeasca aceasta lumina cereasca, lumina duhovniceasca, decat pentru oamenii vazatori. Pentru multi dintre cei orbi nefericirea li se arata a fi o mare binefacere, deoarece, nefiind distrati, nevazand nici o agitatie, profund concentrati, ei privesc la inima lor, sunt atenti la fiecare miscare a ei, iar o astfel de cercetare da oamenilor lumina duhovniceasca.
Ce spune mai departe Hristos? Deci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul nu cat mai mult? Exista oameni lipsiti de orice lumina, ale caror suflete raman intotdeauna in intuneric. Cine sunt acesti nefericiti? Sunt dusmanii inraiti ai lui Dumnezeu, care s-au ridicat impotriva lui Hristos, sunt cei patrunsi de duhul mandriei, de sinele lor, de lumea întunecată a pacatului, a lumescului.
Multi dintre ei cred ca sunt purtatori de lumina, fiindca au o educatie inalta. Dar se insala profund: nu stralucesc de nici o lumina, ci persista in intunericul vesnic. Tot trupul lor este intunecat, toate gandurile pe care ei le considera profunde, stralucitoare, sunt intunecate si lipsite de adevar, pentru ca adevarul este doar in Dumnezeu, precum a spus Insusi Domnul Iisus Hristos: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!” Cine se leapada de El, acela se leapada de viata. Iata, despre acesti nefriciti, care nu stralucesc de nici un fel de lumina, Domnul a spus: “Deci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult?“
Daca tu insuti esti intunecat, atunci toate le vezi in intuneric, te inconjoara un greu intuneric spiritual, pentru ca nu porti lumina duhovniceasca in inima si in mintea ta si crezi ca esti vazator, fiind in realitate intunecat si orb.
Domnul Iisus Hristos le-a spus carturarilor si fariseilor, dupa ce l-a vindecat pe orbul din nastere, ca daca acestia ar fi fost cu adevarat orbi, n-ar fi fost nici o problema, dar pentru ca se considera vazatori, atunci vai lor, pentru ca nu inteleg ca locuiesc in bezna, si se numesc invatatori ai poprului, si se apuca sa-i invete pe oameni. Iata ce inseamna aceste cuvinte ale lui Hristos: “Deci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult?” – Tu esti tot in intuneric, tu insuti esti intunecat si te inconjoara bezna.
Sa tindem cu tot sufletul spre lumina lui Hristos, pentru ca sa nu ne cuprinda intunericul vesnic!“
"Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă." (Mt 5, 15). Acest verset vine să completeze ideea celui de dinainte: "Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă" (Mt. 5, 14). Ucenicii sunt lumina, se referă aici la lumina cunoaşterii pe care aceştia sunt datori să o răspândească în întreaga lume. În ciuda faptului că în momentul predicii apostolii nu erau cunoscuţi încă nici în ţara lor, misiunea ce le fusese încredinţată era de a vesti tuturor neamurilor, din toate cele patru zări, adică întregii lumi. Căci Hristos nu s-a făcut om şi a venit în lume doar pentru localnicii teritoriilor unde a propovăduit, El nu a rostit predicile sale pentru ca la scurt timp după aceasta totul să fie dat uitării. Ci, din contră, pentru ca mesajul adus de El în lume să nu se piardă, a aprins făclie, adică, a instruit câţiva oameni aleşi dintre cei care I-au fost în preajmă pentru ca, punându-I în sfeşnic, adică trimiţându-i la propovăduire să transmită lumina Evangheliei tuturor neamurilor. Acelaşi verset uşor modificat se regăseşte şi la evanghelistul Luca, în cadrul pildei semănătorului: Nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o aşază în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare. (8, 16-17) Al doilea verset constituie o explicare a celui dintâi, respectiv că lumina cunoaşterii, a Evangheliei, nu va putea fi ascunsă, cuvintele lui Dumnezeu fiind menite să se facă cunoscute tuturor oamenilor, căci nimic nu poate sta ascuns la nesfârşit.
Un lucru care se neglijeaza adeseori de catre multi dintre noi, atunci cand ne complacem si ne amagim cu un fel de “minimalism” religios este ca Hristos, Dumnezeul nostru este “Dumnezeu gelos” si ca in calea catre mantuire nu exista jumatati de masura (sau… mai putin de jumatati).
Hristos ne cheama sa fim cu totul ai Lui, să-I daruim tot sufletul nostru, tot trupul si toata viata noastra, sa-L recunoastem ca deplin Domn si Imparat peste noi, intelegand si aplicand adevarul acesta fundamental enuntat de Sf. Ap. Pavel: “noi nu suntem ai nostri” si viata “noastra” a Lui este. Pentru multi “crestini” de astazi este socant sa afle ca viata lor nu este legitim “sa le apartina” si sa faca ceea ce vor cu ea, desigur, poate in limitele “decentei” si “moralei” – foarte relative, de altfel.
La fel si cu trupurile noastre sau cu imbracamintea noastra – “avem dreptul sa facem ce dorim“. Ce sa mai spunem de… indragostirile sau iubirile noastre, despre placerile, “distractiile” si “pasiunile” noastre, de ambitiile si proiectele noastre, de viata noastra de familie, etc. Pentru nimic din toate acestea nu ne trece prin minte ca s-ar cuveni sa-L intrebam ceva pe Dumnezeu. Nu e treaba Lui! Daca pentru noi insesi scopurile vietii noastre sunt indiferente la voia Sa...
Astazi, chiar si printre credinciosii numiti “practicanti”, a ravni si a cauta sa traiesti dupa cuvantul liturgic: “Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam“, fara a aluneca in niciun fel de extremism sau fanatism ingust sectarist, inseamna totusi a-ti asuma automat si eticheta de “habotnic” si a te expune barfelor si deriziunii.
De ce? Pentru ca in acel cuvant liturgic astazi nu mai crede, efectiv, aproape nimeni, el este in cel mai bun caz o frumoasa metafora, un accesoriu estetic care sa ne faca sa ne simtim bine in cadrul “ceremonialului divin”, al “spectacolului” Sfintei Liturghii.
Nu spunem ca nimeni nu izbuteste sa-l implineasca – ceea ce este firesc si de inteles, pentru ca asta este intreaga lupta de toata viata a crestinului; Evanghelia nu se implineste batand din palme si “metanoia” nu se intampla peste noapte, ci prin stradanie continua, prin continue caderi si ridicari – ci ca mai nimeni nici nu incearca, mai nimeni nu mai lupta, pentru ca… mai nimeni nu-l mai in serios. Iar cine-l ia in serios, acela se cheama ca… ori este “facut pentru” manastire, ori este… nebun!
A fi “lumesc” astazi este subînteles ca singura forma posibila de a fi crestin in lume. A nu iubi “lumea” este o “prostie” pe care n-o mai crede nici o babuta, daramite – nu-i asa? – noi, niste crestini tineri, cu studii inalte, plini de viata si moderni, traitori in progresistul secol XXI…
Toata Evanghelia, de fapt, este tratata astazi de catre cei mai multi “crestini” ca pe o poveste din care luam ce ne place, ce ne “satisface”, ce ni se pare ca ne confirma si nu ne obliga nici macar la a ne problematiza mai profund, cu atat mai putin la a ne schimba, poate radical…
… E suficient ca “bifam” prezentele simbolice minimale la slujbele si tainele Bisericii, ca postim, de bucate si ca, eventual, ii platim “tributul” necesar lui Dumnezeu prin “pravila”, ”canon” si prin “faptele bune” ocazionale, facute cu satisfactia de a ne simti buni…
… Ca dam pe rețelele online icoane, iconițe, și fragmente din predici pe care avem pretenția că ne-am facut datoria, dar vai serile, nopțile, orele de rugaciune personală, de comuniune cu Dumnezeu s-au redus ori au disparut, culmea este că în aceasta distanțare socială ne-am distanțat și de viata duhovnicească, ne-am distanțat și am pierdut duhul sfant, harul, am ramas în întuneric.
…Ni se pare arhi-suficient sa facem toate lucrurile acestea formale, departate total de spirit, de smerenie, de umilintă, toți suntem cunoscatori, a toate stiitori și uneori chiar cu mult zel, cu ambitie, cu constiinciozitate, dar departați de har, pentru ca apoi sa ni se para firesc sa fim lasati “în pace“, sa ne traim viata asa cum vrem si cum credem, atata timp – zicem noi – “nu facem rau nimanui“...
… Dumnezeu poate sa ia o pauza si sa ne lase “sa ne bucuram” de nevinovatele distractii si de placerile premise, credem noi, ale acestei vieti, ca doar – ce? – “nu este Dumnezeul nostru Dumnezeul bucuriei“? Ca si cum Dumnezeu poate binecuvanta acea bucurie gaunoasa din care tocmai El lipseste? Ca si cum in afara Lui exista vreo bucurie adevarata si nu e totul desertaciune si minciuna?...
… Dar noi… pe toate stim sa le interpretam si sa le justificam… ca sa nu venim sau, daca am venit totusi de forma, ca sa nu ramanem la Ospat cu El.
… Noi fugim de Dumnezeu si, daca suntem sinceri, simtim ca… si El alearga dupa noi… Din cand in cand doar ne mai oprim ca sa-i platim “ce I se cuvine” sau ca sa-I cerem sa ne dea ceva ajutor in problemele noastre…
… Vrem darurile Lui, vrem ajutorul Lui, bineinteles! Avem chiar dreptul, de ce nu? Dar tocmai pe EL nu-L dorim defel!
… Iar El nu pentru altceva ne cheama, nu din alt motiv alearga nebun dupa noi…
… Nu alt Ospat ne-a pregatit decat acela de a-L manca pe El, de a ne hrani din El. Nu doar prin Impartasanie, ci tot timpul, in toata vremea si prin toate mijloacele! Dar nu, pentru noi asta e prea mult, e prea greu, e prea impovarator…
… Suntem credinciosi, zicem noi. Dar credinta noastra este mincinoasa, vai, cât de mincinoasă este cel mai adesea! Pentru ca alegerile noastre, prioritatile noastre ne tradeaza…
… Ceea ce alegi – aceea esti si in aceea crezi! Of Doamne, orice prefera inima noastra uitând de chemarea Lui, tot ceea ce iubim mai mult decat pe El ni se face idol si sminteala, piatra de poticnire in calea spre Imparatie …. Orice “avem“, orice este “al nostru” si nu este impartasit cu Hristos, de orice ne lipim inima si nu dorim sa lepadam, acela ne este Comoara și Bogatia, acela ne este Domn si Imparat adevarat, indiferent de ce am declara si am pretinde sau de ce ne-ar placea sa credem despre noi...
… Fiecare avem “tarina noastra“, “boii nostri” sau “femeia noastra”, zeitați pagane care sunt intotdeauna “mai importante” si din pricina carora ni se pare ca am fi indreptatiti sa fim primiti la Cina si mai tarziu; deocamdata insa…
… deocamdată sa fim lasati sa ne ingrijim de prioritatile noastre, de ceea ce ne pasioneaza, sa ne cultivam idolul in liniste, sa slujim nestingheriti voii proprii.
… De aceea chemarea pe care ne-o face Hristos – cu umilinta, ingenuncheat, batand discret la usa noastra incuiata – ne si agaseaza, ne tulbura, ne enerveaza pentru ca, nu-i asa? ne strica “pacea” si “bucuria” de a face ce vrem noi…
… De aceea, cand vedem un credincios care pare sa ravneasca sa traiasca absolut cu totul duhovniceste, nu ideologic, nu “anti-sistem”, nu “justitiar”, nu atotștiutor, pentru Hristos, cu toate stangaciile si limitele lui, deodata noi, cei atat de linistiti, de buni si de iubitori, asa cum ne inchipuim ca suntem, devenim nervosi, agresivi, bombanitori, nemultumiti, carcotasi, cusurgii… Pentru ca insasi prezenta lui tacuta ne mustra insuportabil, incepem sa-l bârfim, sa-l batjocorim, sa-l scuipam prin cuvinte, sa-i punem etichete si sa radem de el… In duh, ceea ce facem noi atunci asta inseamna: ca si noi il imbracam pe fratele nostru in hlamida rosie, ca ii indesam pe cap coroana de spini si-i punem trestie in mana, iar mai apoi incepem sa jucam “bâza” cu el…
… Pentru ca ceea ce i-am facut fratelui nostru lui Hristos I-am facut! Prin acel frate umil si prost, habotnic si incuiat Hristos Insusi ne batea la usa, ca sa ne cheme la Cina Sa!
Ce chemare mai duioasa, mai sfasietoare poate exista decat chemarea Păstorului care Si-a dat in chinuri Trupul si Sangele Sau pentru noi, Care plange pentru noi si ne cauta cu lacrimi, fara ca noi sa fi facut nimic sa-L meritam? Cu adevarat, vorba Apostolului, “cum vom scapa noi daca fi-vom nepasatori fata de o astfel de mantuire…?“
De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. (Mt. 6 26-33).
De ce esti mahnit, suflete al meu? Si de ce-n adancul meu ma tulburi? (Ps 41, 5)
„Sufletul meu este mahnit, recunoaste psalmistul, si continua: toate talazurile si valurile Tale au trecut peste mine“, ceea ce explica starea in care se afla. Exista momente cand si sufletul credincios se umple de mâhnire; peste el trec valuri, unul dupa altul, se simte apasat de neintelegere, de nepasarea semenilor, de deznadejde si de esecuri si atunci apare, ca si la David, intrebarea: „De ce umblu eu mahnit, de ce este atat de putina bucurie in viata mea?“
Ne plangem lui Dumnezeu insusi, nu oamenilor, dar orice plangere pe care o indreptam catre Dumnezeu sa se prefaca in cuvant de lauda. Va incepe sa adie asupra noastra Duhul Mangaietor, Care va aduce o alta stare sufleteasca si ni se vor drege strunele sparte si sufletul isi va aduce aminte indata de bunatatea si ajutorul lui Dumnezeu. „Ziua porunci-va Domnul mila Sa; noaptea cantarea Lui va fi cu mine” (Ps. 41,8), pentru ca sa incheie zicand, cu convingere: „Pune-ti nadejdea in Dumnezeu, ca Lui ma voi marturisi, Dumnezeul meu e mantuirea fetei mele“.
Suflete mahnit, ridica-te deasupra multimii grijilor si amaraciunilor tale, uita-te fara frica la acele talazuri, care se ridica uneori in jurul tau, tine minte ca prin ele ti se deschide calea pe care trebuie sa o urmezi si ca deasupra lor straluceste „lumina si adevarul Lui“, care „te vor duce in muntele Sau cel sfant si la locasurile Sale” (Ps. 42, 3). Invata-te sa dai slava si jelania ta va inceta. Nadajduieste, si mahnirea va disparea.
Suflete, care ai fost rascumparat cu scump-sangele lui Hristos, gandeste-te mereu ca Mantuitorul a suferit si a murit pe cruce pentru pacatele tale, ca sfantul Sau sange s-a varsat pentru tine, pentru ca sa te dezlege din legaturile pacatului si sa te izbaveasca de robia carnii. Sa nu incetezi nici macar o singura zi a te ruga in „camara” ta, nu neglija cititul cuvantului lui Dumnezeu. Sufletul tau nu poate trai fara aceasta hrana, asa cum trupul nu se poate lipsi de mancare.
„Staruiti in rugaciune, priveghind in ea cu multumire” (Col. 4, 2). Traieste intr-o permanenta unire cu Hristos, Mantuitorul si Domnul tau. Toate cugetele si straduintele tale indreapta-le in asa fel incat nici cea mai mica umbra sa nu apara, nici macar pentru o clipa, pe chipul lui Hristos din tine.
„Cuvantul lui Hristos sa locuiasca intru voi cu bogatie. Invatati-va si povatuiti-va intre voi cu toata intelepciunea” (Col. 3, 16). Daca aceasta unire s-a intrerupt in urma vreunui pacat, trebuie sa o restabilesti fara zabava, recunoscandu-ti cu sinceritate pacatul, caindu-te cu inima curata.
“Credincios este Dumnezeu prin care ati fost chemati la imparatirea cu Fiul Sau, Iisus Hristos, Domnul nostru” (I Cor. 1,9).
Ţine minte ca Hristos te vede mereu si in acelasi timp iti intelege orice miscare a sufletului tau. El sta mereu de veghe pe drumul pe care te indrepti spre El. De aceea lasa-te pe seama Lui in toate, renunta la tot ce nu este in acord pu invatatura Lui.
“Cuvintele Tale mi le-am ascuns in inima, ca nu cumva sa pacatuiesc fata de Tine” (Ps. 118,11). Trecem uneori prin grele incercari si atunci ni se pare ca suntem singuri, ca nimeni nu ne ajuta. Sa ne aducem aminte insa de promisiunile Domnului si ele sunt multe, si toate ne pot servi de sprijin si alinare, „in toate locurile unde vei merge”, spune Domnul.
Cunoscand aceste cuvinte putem spune oare ca suntem vreodata si undeva singuri? Gandul unei asemenea prezente constante a Celui ce se grijeste de noi mai mult decat o mama, care poarta de grija copilului sau, orice teama si orice tulburare ar trebui dispara.
Orice am face, oriunde ne-am duce, pretutindeni si mereu, Domnul va fi cu noi, daca in neputinta noastra Il vom ruga sa ne dea putere din puterea Lui. Ce stare de liniste si de bine ne da sentimentul ca noi, fapturi slabe, neputincioase, netrebnice, privind catre “Incepatorul credintei si savarsitorul Iisus“, putem indeplini tot ceea ce ne-a poruncit El sa facem! Sa rostim deci si noi cu Apostolul: „Pe toate le pot intru Hristos, Cel ce ma intareste“ (Fil. 4, 13).
Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant (Lc 11, 2) Cel mai bun lucru pe care il poate face un om pe pamant este sa faca voia lui Dumnezeu. Nu uneori, nu superficial, nu in sila, cum se mai intampla din cand in cand, ci asa cum se savarseste in ceruri. Primele trei cereri ale Rugaciunii Domnesti se refera direct la Tatal. Numele Tau, imparatia Ta, voia Ta.
Hristos ii invata pe oameni sa-L puna pe Dumnezeu pe primul loc, cel ce I se cuvine. In primul rand cele ceresti, apoi cele pamantesti, in primul rand cele duhovnicesti, apoi cele ale trupului, in primul rand cele ale lui Dumnezeu, apoi cele ale omului. Hristos abate privirile oamenilor, atintite asupra celor inconjuratoare, indreptandu-le spre Tatal si spre toate cele ce tin de El.
In cazul nostru, lucrurile stau altfel. Punem pe primul loc ceea ce este al nostru. Grijile, nevoile, afacerile ne sufoca si nu alergam la Dumnezeu decat atunci cand ajungem in impas, in situatii fara iesire. S-ar putea ca El sa nu-Şi gaseasca loc in niciun fel in inima noastra. De aici rezulta nedreptatea, pacatosenia, lipsa de finalitate a existentei noastre. Hristos recunoaste o singura ordine a lucrurilor pe care o vesteste in aceasta minunata rugaciune: Dumnezeu pe primul loc.
Cand omul va accepta din tot sufletul acest adevar, atunci incepe pentru el o adevarata viata crestina. Cautand mai intai voia lui Dumnezeu si implinind-o, pe masura luminii care i s-a dat, el patrunde in Imparatia lui Dumnezeu si incepe sa cunoasca si sa preaslaveasca numele Celui de la Care vine toata darea cea buna si raspunsul pentru toata nevoia. In sufletul lui apare atunci echilibrul, si atunci voia lui Dumnezeu nu este acceptata cu trista supunere, ci implinita cu deplina energie si cu increderea iubirii devotate.
Sa nu incepeti prin a va fi frica de ceva, pe motiv ca nu sunteti indeajuns de puternici, fiindca “ajunge zilei rautatea ei“. Nu va temeti de ziua de maine, ziua de maine se va ingriji de ale sale.
Celui ce v-a facut astazi sa va bucurati de pace duhovniceasca toate Ii sunt cu putinta. El nu va refuza nici maine aceasta pace. Nu va chinuiti de grija incercarilor prin care s-ar putea sa treceti, atunci cand acestea n-au aparut inca. Nu va lasati rapusi de nicio temere, nu cautati cu orice pret sa va aflati viitorul, sa vi-l ghiciti, alungati cat mai departe de voi orice spaima, cu credinta in Dumnezeu si cu convingerea ca El va va ajuta la nevoie.
Incredintati-va Domnului intru totul, cu nestirbita credinta, cu convingerea ca, daca va fi sa va incerce, va va da si puterea de a face fata incercarii. Domnul „implineste toate trebuintele noastre, dupa bogatia Sa, cu slava” (Fil 4, 19).
Infatisati-va Domnului cu toate ale voastre; daca ati pus mana pe coarnele plugului, nu va mai uitati inapoi, nu va incurcati in amanunte, aveti taria ca, dupa ce ati capatat incredere in El, sa asteptati in liniste, cu deplina speranta si deplina supunere, sa se faca voia Lui.
Nu uitati ca vi se da putere sa va purtati crucea astazi, nu maine.
Un om care cazuse intr-o adanca deznadejde, spunandu-i altuia grijile sale, l-a intrebat: „De ce mi-o fi oare atat de ingrozitor de greu?” „Pentru ca, i-a raspuns acela, ai adaugat grijii de ziua de azi si grija zilei de maine. O porti si pe aceasta pe umerii tai, desi ea il revenea numai lui Dumnezeu“
In timpul nostru, oamenii nu mai „merg”, ci „alearga” in toate directiile, de aceasta goana molipsindu-se pana si cei mai calmi dintre noi. Se pare ca nimeni n-a patruns talcul cuvintelor: „linistea si nadejdea este cetatea voastra“. Un singur pas facut catre aceasta cetate a nadejdii iti aduce mai mult folos decat o suta de pasi facuti pe drumul desertaciunilor si samavolniciei omenesti.
Există şi griji mântuitoare, griji care te ridică, te angajează în viaţa sfântă, grija de a-ţi împlini datoriile pe care le ai prin situaţia în care te găseşti. De exemplu, cineva care are familie, grija de copii, de a-i creşte, de a-i educa frumos şi bine, grija de a le da o înzestrare spirituală care să-i păzească de necazurile vieţii, pentru că necazurile vieţii vin de pe urma păcatelor. Ceea ce vrea Dumnezeu cu noi este ca în fiecare zi să trăim o viață frumoasă şi liniştită, o viaţa din care să lipsească îngrijorarea pentru lucruri pământeşti, dar în care să se facă vădită grija de a-I sluji lui Dumnezeu şi de a-I face voia Lui. Şi în felul acesta omul este angajat spre bine şi nu este asuprit de rău.
Când omul se convinge de zadarnicia multora dintre faptele sale, din cauza dezamagirii si a sfarselii sufletesti inceteaza sa se mai grabeasca. Ii va spunea aceasta si Păstorului, Care, cand isi scoate oile afara, „merge inaintea lor si oile il urmeaza” (In 10,4) si nu le lasa sa rataceasca.
Omul se va tine aproape de Conducatorul ceresc, mergand cu pas sigur, egal, constant, fara a-L slabi din ochi. Va invata ca nu este de ajuns sa-ti alegi un drum, ci trebuie si sa-l urmezi. Nu vor exista opriri, nu va fi nicio graba, va fi numai ascultare si roadele pe care le va aduce aceasta.
Domnul ne invata sa ne rugam pentru toata lumea, nu doar pentru noi. Aceasta rugaciune nu exprima doar deplina supunere, ci si dorinta noastra sincera, arzatoare, de a dori binele intregii umanitati.
Trebuie sa renuntam la propriile noastre intentii si tendinte, sa ne patrundem intrutotul de „interesele” Domnului, de sensul profund al vointei Sale, al Imparatiei Sale. Ca raspuns la rugaciunile sfintilor lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor poate veni, se poate „inscauna” si in aceasta lume cladita pe rau.
Ne rugam „vina imparatia Ta” pe pamant, dar sa ne rugam sa vina mai intai in noi insine, pentru ca Iisus Hristos Domnul, El si nimeni altul, sa imparateasca in toata fiinta noastra.
Fagaduindu-I deplina ascultare, Ii aducem la picioare viata noastra, slujirea noastra, indatoririle noastre. Daca nu-i vom da lui Hristos „toata viata noastra”, daca nu I ne vom supune in toate, fara intoarcere, nu ne vom putea ruga zicand: „Vina imparatia Ta“.
Sa fim integri, sa nu slujim in acelasi timp lui Dumnezeu si lui Mamona. Altminteri, Domnul nu ne va asculta rugaciunea, nu ne va primi jumatatile de inima. Avem nevoie de credință
Dacă ne-am întâlni măcar o dată cu Dumnezeu și am gusta din El, cu siguranţă n-am prețui altceva mai mult, am vedea că El e Totul. Or, Domnul zice: „Oricine bea din apa aceasta (pământească) va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică ,, Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată.” (In 4,13-14; 6, 35). „Oare, ce-i rămâne omului din toată munca lui şi din grija inimii lui cu care s-a trudit sub soare?” (Eccl 2, 22) –se întreabă împăratul Solomon, iar Apostolul ne răspunde: „Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi.”(I Pt. 5, 7). În toate minumile și vindecarile Iisus vorbea de credință.
Ce este credinţa! Sunt unele lucruri, pe care le simţim, dar nu putem să le exprimăm. Simţi, de pildă, că există aer, vezi că el clatină frunzele; dar cine a văzut aerul? Simţi electricitatea, atingi o sârmă şi te scutură, dar foarte bine nici ştiinţa nu poate să explice ce este electricitatea. Stai pe pământ şi simţi cutremurul, dar cauzele cele mai profunde ale cutremurului n-a putut nimeni să le identifice. Lumea aceasta are taine. Una din marile taine este şi credinţa. Ce este credinţa? Este curent, aer, electricitate, cutremur? Este ceva mult superior.
Ce este credinţa! Dacă vrei să simţi credinţa, ascultă ce spune Biserica noastră la Heruvic: „Toată grija cea lumească să o lepădăm...". Vrei să simţi ce este credinţa, să vezi lumina cea cerească? Izgoneşte din mintea ta orice gând pământesc. Din mintea ta fă-ţi aripi şi zboară. Zboară dincolo de lună, dincolo de soare, dincolo de stele, dincolo de galaxii. Dar oricât vei zbura, undeva te vei opri. Acolo deci unde se opresc rachetele, astronomia, ştiinţa, logica, acolo, atunci, este nevoie de altfel de aripi - aripile credinţei. Credinţa vine şi te ia şi te înalţă sus, foarte sus, şi acolo auzi: „Osana întru cei de sus...", asculţi cântările îngerilor şi ale arhanghelilor precum Sfântul Spiridon, vezi un tron deasupra căruia şade însuşi Dumnezeu. Aceasta este credinţa, îţi arată lucruri, pe care nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiinţifice nu poţi să le vezi.
Prin credinţă omul îşi dă seama că în afară de această lume materială există şi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, o lume superioară, spiritual, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare. Îşi dă seama că există Dumnezeu, „Creatorul celor văzute şi celor nevăzute". Și totul devine har.
Prin credinţă omul simte şi că există un Părinte iubitor. O vrăbiuţă - zice Evanghelia - o furnică, o frunză din copac nu cade jos pe pământ fără voia Sa. „La voi însă şi perii capului toţi sunt număraţi" (Mt 10, 29-30). Ce vrea să spună asta? Toate detaliile vieţii noastre Domnul le cunoaşte. Prin credinţă acceptăm că Dumnezeu este un soare, o „Dumnezeire în trei Sori", trei sori, dar un singur soare: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. „Slavă sfintei şi celei de-o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi". „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh...".
Ce măreţii sunt acestea! Fie ca în mintea și chiar în inima fiecăruia să răsune cântarea heruvimică din cadrul Sfintei Liturghii: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim, Şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem, Toată grija cea lumească să o lepădăm Ca pe Împăratul tuturor, să primim, Pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti.” Amin (postat pe fb de ioan monahul)