Căutați mai întâi Imparatia Cerurilor și toate celelalte se vor adăuga

11.08.2019 19:59

Vom vorbi despre Sfânta Evanghelie din Duminica a 8-a după Rusalii, mergând într-un pelerinaj, cu gândul, chiar în locul unde Mântuitorul a savârșit minumea, la "Biserica Inmultirii" Tabgha din Galileea.         

Muntele Fericirilor este locul in care Iisus a tinut predica despre fericiri. Muntele se afla deasupra Tabgha-ei, la 175 metri deasupra marii Galileii, dar la 35 metri sub nivelul Marii Mediterane. Se poate ajunge aici de pe un drum care urca din Tabgha, pe Vered - Hagalil, spre Rosh-Pina si Galileea de Sus.

"Biserica Inmultirii" Tabgha, Israel, Galileea. O ceremonie interconfesională și o Sfântă Liturghie au semnat, duminică, 12 februarie 2017, redeschiderea bisericii înmulțirii pâinilor și peștilor de la Tabgha. Edificiul fusese închis de aproape doi ani din cauza unui incendiu provocat de extremiștii ebraici, în iunie 2015, din ură față de creștinism.

De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atatea semne din cer in alte imprejurari? N-a savarsit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leprosilor, nebunilor, mortilor? In acele randuri minunea era binevenita, potrivita, necesara. Dar semn din cer pizmasilor farisei, iata o fapta necuvenita, lipsita de noima zadarnica! De ce n-a mutat Domnul muntii din loc in loc, ori sa-i arunce in mare? Putea face lucrul acesta, nici nu incape vorba. De ce n-a facut-o? El, care poruncea marii sa se linisteasca si vanturilor sa stea, putea si sa zvarle muntii in mare. Dar avea rost sa faca una ca asta? Nu. Si nici nu a facut. Marea insa trebuia potolita, vantul insa trebuia sa stea pentru ca oamenii se inecau si strigau dupa ajutor.

Numai dracii si pacatosii cer de la Hristos minuni desarte. Vedeti numai ce lucruri absurde pretinde Satana de la Domnul: sa prefaca pietrele in paini in pustietate, sa sara de pe acoperisul Templului! Si vedeti ce vor si pacatosii cei impietriti, fariseii si carturarii, ai caror ochi vazusera atatea minuni savarsite chiar in fata lor de Hristos spre binele oamenilor: un semn! Sa arunce Hristos muntele in mare! Domnul insa n-a implinit nici diavolului, nici pacatosilor cererile lor. Dar niciodata nu a lasat neimplinite minunile spre mantuirea oamenilor.

"Biserica Inmultirii Painilor si a Pestilor", cunoscuta si sub denumirea de "Biserica Inmultirii" este o biserica crestina aflata in oraselul Tabgha - anticul Heptapegon - asezat pe tarmul nord-vestic al Marii Galileii. Biserica cinsteste locul in care Hristos, din iubire pentru poporul ce L-a urmat, a inmultit cele cinci paini si doi pesti.

Tot lucrul Celui Preainalt este binevenit. Nimic din ce face El nu e fara rost sau de prisos. De ce alearga oamenii intr-una fara nici o tinta, de ce fac atatea lucruri care nu-si au rostul? Pentru ca nu stiu care e tinta lor, pentru ca nu stiu care e rostul vietii lor. De ce se incarca oamenii cu atatea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai sa nu nu se poata misca sub povara atator lucruri de care nu au nevoie? Pentru ca nu cunosc singurul lucru care le trebuie. Ca sa adune mintea omului cea imprastiata, ca sa vindece inima omului cea impartita, ca sa stranga laolalta puterile omului cele risipite, Domnul i-a aratat o singura tinta, numai una: imparatia lui Dumnezeu.

Biserica are o structura relativ noua, moderna, insa aceasta este asezata peste vestigiile unor bisericute din secolele IV-V. Aceasta pastreaza inca parti de splendid mozaic crestin, alaturi de piatra pe care, conform traditiei, au fost asezate painile si pestii inmultiti de Hristos.

Inmultirea Painilor si a Pestilor - fundamentare biblica Inmultirea minunata a painilor si a pestilor, alaturi de saturarea a 5.000 de oameni, afara de femei si copii, este descrisa de catre Sfantul Evanghelist Marcu (6, 30-44). Evenimentul a avut loc imediat inainte de mergerea pe mare a lui Hristos.

Vorbind despre acest eveniment, Evanghelistul nu spune urmatoarele:  "Veniti voi insiva de o parte, in loc pustiu, si odihniti-va putin. Caci multi erau care veneau si multi erau care se duceau si nu mai aveau timp nici sa manance. Si au plecat cu corabia spre un loc pustiu, de o parte. Si i-au vazut plecand si multi au inteles si au alergat acolo pe jos de prin toate cetatile si au sosit inaintea lor.  Si iesind din corabie, Iisus a vazut multime mare si I s-a facut mila de ei, caci erau ca niste oi fara pastor, si a inceput sa-i invete multe. Dar facandu-se tarziu, ucenicii Lui, apropiindu-se, I-au zis: Locul e pustiu si ceasul e tarziu; Slobozeste-i, ca mergand prin cetatile si prin satele dimprejur, sa-si cumpere sa manance.

Raspunzand, El le-a zis: Dati-le voi sa manance. Si ei I-au zis: Sa mergem noi sa cumparam paini de doua sute de dinari si sa le dam sa manance? Iar El le-a zis: Cate paini aveti? Duceti-va si vedeti. Si dupa ce au vazut, I-au spus: Cinci paini si doi pesti. Si El le-a poruncit sa-i aseze pe toti cete, cete, pe iarba verde. Si au sezut cete, cete, cate o suta si cate cincizeci. Si luand cele cinci paini si cei doi pesti, privind la cer, a binecuvantat si a frant painile si le-a dat ucenicilor, ca sa le puna inainte, asemenea si cei doi pesti i-a impartit tuturor. Si au mancat toti si s-au saturat. Si au luat douasprezece cosuri pline cu faramituri si cu ce-a ramas din pesti.

 Vedem Piatra pe care Iisus a înmulțit pâinile si peștii. Iar cei ce au mancat painile erau cinci mii de barbati. Si indata a silit pe ucenicii Lui sa intre in corabie si sa mearga inaintea Lui, de cealalta parte, spre Betsaida, pana ce El va slobozi multimea. Iar dupa ce i-a slobozit, S-a dus in munte ca sa Se roage." (Marcu 6, 31-46)

Evanghelia nu mentioneaza locul exact in care a avut loc acest eveniment, rezumandu-se a aminti doar faptul ca a era "un loc retras, pustiu" (Marcu 6, 32) de pe malurile Marii Galileii. Vedem ca Hristos a mers cu ucenicii Sai intr-un loc retras pentru a se odihni, insa multimile "din toate orasele" nu L-au slabit, tinandu-se dupa El tot drumul. Facandu-se seara, iar orasele fiind departe, Hristos a savarsit minunea amintita - cu cinci paini si doi pesti a saturat 5.000 de oameni, afara de femei si copii.

Minunea ne uimeşte şi pe noi prin măreţia şi puterea dumnezeiască arătată cu acest prilej, dar înţelesul ei nu se opreşte numai la lucrarea minunată din afară. Unul din înţele­surile înmulţirii pâinilor ni-I descoperă stihul din Psalmul 33, care se cântă la slujba Litiei după binecuvântarea pâinilor şianume: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de nici un bine.

In repetate rânduri Mântuitorul spusese noroadelor: Nu vă puneti toată grija în cele trecătoare, ce veti mânca sau cu ce vă veti îmbrăca; căutaţi mai întâi împărăţia Cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga. Dacă Dumnezeu are grijă de păsări şi de iarba câmpului, cu atât mai mult are grijă de făptura cea mai aleasă, care este omul? Acum Domnul a voit să arate cu însăşi fapta adevărul acestei învăţături dumnezeieşti. Mulţimea era însetată de dumnezeiescul cuvânt. Era aşa de dornică sa asculte această nouă învăţătură, că uitase şi de foame şi de sete şi de treburile casei şi de oboseală; trecuse trei zile şi tot nu se mai sătura as­cultând.

Domnul se retrăsese la linişte, dar văzând atâta lume, S-a milostivit de ei, că erau ca o turmă fără păstor. Nu a mai aşteptat să fie rugat, nu i-a mai întrebat dacă cred. Prezenţa lor era cea mai puternică mărturie de credinţă şi de dragoste; ci îndată le-a tămăduit bolnavii şi i-a îndestulat pe toţi. Minunea ne arată pe viu că Dumnezeu este Drept şi-Şi ţine făgăduinţa. Celui ce caută cu tot dinadinsul cele ale împărăţiei Cerurilor nu-i lipsesc nici cele pământeşti. Cei ce-L caută pe Domnul nu sunt lipsiţi de nici un bine.

Unii, înţelegând îngust dumnezeiasca învăţătură, văd prin aceasta îndemn la trândăvie şi nelucrare. Că această înţe­legere este greşită ne-o arată însăşi minunea înmulţirii pâinilor. Mântuitorul nu le aduce oamenilor de-a gata pâine din cer, ci foloseşte şi osteneala omului. Mulţimea nu avea altă hrană decât cinci pâini şi doi peşti. Mântuitorul ia puţinul omului şi împlineşte lipsa până la măsura trebuinţei cu îndestulare şi prisosinţă, învăţându-ne ca noi să ne străduim după puterile noastre, dar cu credinţă şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, Care pe cei ce-L caută pe Dânsul nu-i lipsesc de nici un bine. Vieţile Sfinţilor sunt pline de astfel de pilde, care ne arată cum Dumnezeu a înmulţit cu prisosinţă puţinul omului. Voi aduce înainte doar una.

Pe la sfârşitul veacului al V-lea, trăia în Palestina cuvio­sul Teodosie cel Mare, care a întemeiat mari obşti călugăreşti, pentru care a şi fost numit „începătorul de obşte.” Fiindcă în acele părţi era multă lume săracă şi lipsită, zilnic veneau la mănăstirea sa mulţime de oameni săraci, goi, flămânzi şi pe toţi, cuviosul Teodosie îi primea cu dragoste şi-i îndestula după trebuinţă. Şi aşa de milostiv era Cuviosul încât se spune că erau zile când trebuia să se servească şi câte o sută de mese pen­tru străinii şi săracii care veneau. Odată însă, fiind foamete mare în acele părţi, a început să ducă lipsă şi mănăstirea Cuvi­osului Teodosie. Era Duminica Floriilor şi lume nenumărată de săraci şi scăpătaţi se adunase la porţile mănăstirii ca să pri­mească obişnuita milostenie. Atunci s-au întristat ucenicii şi au spus Cuviosului că hrana ce o au este cu totul neîndestulătoare pentru cei fără de număr care cereau. Cuviosul Teodosie însă le-a mustrat puţina lor credinţă şi le-a poruncit: „Degrabă să deschideţi porţile ca să intre toţi!Şi intrând săracii şi scăpătaţii au şezut pe rând. Apoi cuviosul a poruncit ucenicilor să pună înaintea lor pâine. Deci au mers ucenicii mâhniţi la cămară ştiind că nu vor afla într-însa nimic şi des­chizând uşa au găsit-o plină de pâine. Că Dumnezeu o umpluse în chip minunat pentru credinţa robului său. Şi au lăudat fraţii pe Dumnezeu pentru o minune ca aceea şi s-a minunat de nădejdea cea mare a Părintelui lor. Aceasta ne arată încă o dată că învăţătura Domnului este vrednică de toată cre­dinţa. Cei ce caută pe Domnul nu se vor lipsi de nici un bine!

Biserica Inmultirii Painilor de-a lungul vremii. Conform traditiei locului, acesta este "locul retras" in care Hristos a mers cu ucenicii si unde a savarsit minunea saturarii celor 5.000 de oameni, insa informatia nu poate fi certificata in intregime.

Istoricul Jerome Murphy O'Connor considera ca locul a fost ales doar datorita legaturii acestuia cu marea si cu obiceiul pelerinilor bizantini care obisnuiau sa se opreasca din drum si sa manance pranzul aici. Prima Biserica a "Saturarii celor 5.000 de oameni" a fost ridicata aici in jurul anului 350. Biserica era relativ mica (15.5 metri - 9.5 metri) si pozitionata putin diferit fata de cele ulterioare ei.

Pelerina Egeria, de origine spaniola, vizitand aceasta biserica in jurul anului 380, spune urmatoarele: "In apropierea marii se afla o pajiste verde cu o multime de palmieri. Intre acestia se afla sapte izvoare - heptapegon - fiecare izvorand puternic.

Acesta este locul in care Hristos a saturat multimile cu cinci paini si doi pesti. Drept marturie, piatra pe care Mantuitorul a asezat painile a fost facuta altar. Pelerinii care vin aici iau cu ei mici bucatele din piatra pentru a le aduce prosperitate." Biserica a fost semnificativ largita in jurul anului 480 - o inscriptie atribuie aceasta lucrare patriarhului Matryrios (478-86) - acum lucrandu-se si splendidul mozaic ce acopera podeaua.

Mozaicurile au fost reparate in cursul secolului al VI-lea. Aceasta biserica a fost distrusa in jurul anului 685. Intregul loc a fost cumparat de catre "Deutsche Verien vom Heilige Lande" fiind excavat in anul 1932. Un invelis protector a fost asezat peste mozaicuri in anul 1936. In anul 1982 vechiul locas a fost inlocuit cu o biserica moderna a "Inmultirii Painilor si a Pestilor". Aceasta este o copie fidela a celei originale si poate si vazuta si astazi.

Biserica Inmultirii Painilor si podoabele acesteia. Sub Sfanta Masa se afla blocul de piatra (1 x 0.6 x 0.14 metri) cinstit ca fiind cel pe care Hristos a asezat painile si pestii. Acesta este posibil sa fie acelasi pe care pelerina Egeria l-a vazut in secolul al IV-lea, insa, bineinteles, pelerinii nu mai au voie sa ciopleasca din acesta bucatele de piatra.

In fata Sfantului Altar se afla un mozaic foarte bine restaurat care infatiseaza doi pesti de o parte si alta a unui cos cu paini. Pe langa cinstea de a fi locul in care Hristos a inmultit painile si pestii, aceasta biserica este foarte apreciata si pentru podeaua acesteia, acoperita cu mozaic apartinand secolului al V-lea. Acesta este cel mai vechi pavaj cu modele din intreaga arta crestina palestiniana - descoperit pana acum.

Mozaicul central acopera cele doua abside si spatiul dintre coloane. Restul bisericii este pavata cu un mozaic mult mai simplu din punct de vedere geometric. Mozaicul central este evident lucrat de un maestru al acestei arte, in intreaga biserica nerepetandu-se vreun model. Noutatea te surprinde la fiecare pas, nefiind folosita o schema fixa sau vreun sablon.

Mozaicul infatiseaza pasari si plante, intre acestea, un loc deosebit fiind ocupat de catre floarea de lotus, infatisate cu forma de clopot. Aceasta floare, nefiind specifica zonei, ne arata influentele peisajelor nilotice, populare la acea vreme in arta elenistica si romana.In orice caz, cea mai mare parte a imaginilor infatiseaza flora si fauna specifica Galileii.

Minutiozitatea cu care au fost lucrate mozaicurile permite ochiului sa identifice fiecare specie de floare si animal. In noua biserica sunt incadrate si pastrate si cateva parti din biserica bizantina a secolului al V-lea - parti ale intrarii in atrium, pietre din pavajul de bazalt al atriumului si parti dintr-o friza aflata in absida.  Temelia bisericii originale din secolul al IV-lea poate fi vazuta sub sticla protectoare care o acopera. In curtea bisericii sunt pastrate si alte piese de bazalt ale vechilor biserici, alaturi de o fantana.

Evanghelia, citita în Biserica Îmnulțirii pâinillor și peștilor, din Tabcha ne infatiseaza o astfel de minune: inmultirea painii in pustie. Dar nu o pustie fara suflare de om, nu o pustie cu doar Satana; ci o pustie cu peste zece mii de oameni flamanzi (pentru ca se spune ca erau cinci mii de barbati, fara a mai socoti femeile si copiii).

Istoria Bisericii ne-a aratat de mii de ori ca nici un pustnic, nici un rugator, nici un de minuni facator n-a izbutit sa se ascunda de lume. Multi intreaba, fara temei: ce face un sihastru in pustie? Nu-i mai bine sa traiasca un calugar aproape de oameni, in slujba lor? Dar cum sa arda o candela neaprinsa! Monahul duce cu sine in singuratate o candela in sufletul sau, fara lumina.

Acolo, in pustie, candela se aprinde prin rugaciune, post si lucrare. Iar daca se aprinde, lumina ei se vede in lumea intreaga, si lumea vine dupa ea si o afla, chiar de s-ar ascunde in desertul ars de nisip, pe crestele muntilor sau in pesteri nepatrunse. Departe de a fi nefolositor, monahul e de mai mare ajutor oamenilor decat oricine altcineva. Iar Mantuitorul arata limpede lucrul acesta in imprejurarea de fata. In pustia unde Se adancise, multimile veneau dupa Dansul.

Temeiul evanghelic: În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de dânşii şi a tămăduit pe toţi bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, s-au apropiat de Dânsul ucenicii Săi şi I-au zis: locul acesta este pustiu şi iată e târziu; deci dă drumul mulţimilor, ca să se ducă în sate să-şi cumpere de mâncare. Iisus însă le-a răspuns: nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Dar ei I-au spus: nu avem aici decât numai cinci pâini şi doi peşti.

Faptul ca Hristos a impartit multimilor paine si peste, precum si numarul painilor, al pestilor si al cosurilor ramase, toate au un talc anume, un inteles tainic. Inainte de moartea Sa, Domnul a numit painea pe care o binecuvantase: Trupul Sau. Aici nu o numeste astfel prin cuvinte, ci inchipuie lucrul acesta prin numarul painilor. Cinci paini pentru cele cinci simturi, iar cele cinci simturi inchipuie intreg trupul. Pestele e semnul vietii. in primele veacuri ale Bisericii se zugravea pestele ca semn al lui Hristos, simbol ce se poate vedea inca in vechile catacombe si adaposturi crestine. Hristos da asadar oamenilor spre mancare Trupul Sau si viata Sa.

De ce pestii sunt doi? Pentru ca Domnul S-a dat si Se da pe Sine in jertfa atat in vremea vietii Sale pamantesti cat si, dupa inviere, in Biserica pana astazi. Si ce inseamna faptul ca a frant painea El Insusi? Inseamna ca Se jertfeste de bunavoie pentru mantuirea oamenilor. Si de ce le da Apostolilor painea si pestele, ca ei sa dea mai de parte multimilor? Pentru ca ei aveau sa-L duca pe Hristos in toata lumea, ei aveau sa-L dea noroadelor spre mancare a vietii. Ce inseamna cele douasprezece cosuri de paine ramase? Inseamna rodul imbelsugat al stradaniei apostolice. Recolta stransa de Apostoli va fi neasemuit mai mare deci samanta semanata, dupa cum fiecare cos cuprindea mai multa paine decat cele cinci paini mancate de multimile flamande care s-au saturat.

Aceste taine sunt adanci, sunt de nepatruns; cine sa cuteze a le scruta adancimile? Cine, in veacul acesta muritor, va cuteza sa patrunda adancurile acestor taine? Fie de ajuns aflarea lor de cei pentru care citirea si auzirea Evangheliei este o incantare. Din dulceata Evangheliei ingerii beau pe saturate. Iar omul cu cat mai mult citeste, cu cat mai mult se apleaca in rugaciune asupra Evangheliei, ci cat mai mult isi indreapta dupa ea viata lui, cu atat i se va deschide aceste inmiresmate adancimi incantatoare. Slava fie pentru aceasta Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor.

 ,,Atunci El a zis: aduceţi-le aici la Mine. După aceea a poruncit oamenilor să şadă pe iarbă şi, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenici Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor,,

Sub Sfanta Masa se afla blocul de piatra (1 x 0.6 x 0.14 metri) cinstit ca fiind cel pe care Hristos a asezat painile si pestii. Acesta este posibil sa fie acelasi pe care pelerina Egeria l-a vazut in secolul al IV-lea, insa, bineinteles, pelerinii nu mai au voie sa ciopleasca din acesta bucatele de piatra. In fata Sfantului Altar se afla un mozaic foarte bine restaurat care infatiseaza doi pesti de o parte si alta a unui coș cu pâini.

Pe langa cinstea de a fi locul in care Hristos a înmulțit painile si pestii, aceasta biserica este foarte apreciata si pentru podeaua acesteia, acoperita cu mozaic apartinand secolului al V-lea. Acesta este cel mai vechi pavaj cu modele din intreaga arta crestina palestiniana - descoperit pana acum.

Mozaicul central acopera cele doua abside si spatiul dintre coloane. Restul bisericii este pavata cu un mozaic mult mai simplu din punct de vedere geometric. Mozaicul central este evident lucrat de un maestru al acestei arte, in intreaga biserica nerepetandu-se vreun model. Noutatea te surprinde la fiecare pas, nefiind folosita o schema fixa sau vreun sablon.

Mozaicul infatiseaza pasari si plante, intre acestea, un loc deosebit fiind ocupat de catre floarea de lotus, infatisate cu forma de clopot. Aceasta floare, nefiind specifica zonei, ne arata influentele peisajelor nilotice, populare la acea vreme in arta elenistica si romana.

In orice caz, cea mai mare parte a imaginilor infatiseaza flora si fauna specifica Galileii. Minutiozitatea cu care au fost lucrate mozaicurile permite ochiului sa identifice fiecare specie de floare si animal. In noua biserica sunt incadrate si pastrate si cateva parti din biserica bizantina a secolului al V-lea - parti ale intrarii in atrium, pietre din pavajul de bazalt al atriumului si parti dintr-o friza aflata in absida. 

In curtea bisericii sunt pastrate si alte piese de bazalt ale vechilor biserici, alaturi de o fantana.

La fel ca Mantuitorul Hristos, marii Batrani au resimtit mereu o singuratate si o suferinta coplesitoare pentru ca, in ciuda aparentelor entuziasmante la care se opreau ceilalti, ei aveau viziunea adevarului launtric al lucrurilor, stiau cat de slab si de superficial este omul in credinta lui si ca nu se pot increde in el, oricate rauri de popor le-ar trece pragul zi si noapte, oricate fluvii de evlavie formala s-ar revarsa spre ei. Cam toti duhovnicii din ultimele generatii s-au plans si se plang ca multi ii cauta, si mai multi le cinstesc numele, ii venereaza chiar, dar putini ii inteleg, iar din putinii care-i inteleg in duhul lor, si mai putini ii si asculta si ii urmeaza cu sinceritate intru Hristos.

De ce se intampla aceasta? Din motivul dezvaluit de Insusi Dumnezeu-Omul:Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat.

Lucrati nu pentru mancarea cea pieritoare, ci pentru mancarea ce ramane spre viata vesnica si pe care o va da voua Fiul Omului, caci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatal.

Omul asadar cauta numai “painea”, adica numai cele pamantesti, vrea sa-si rezolve cat mai bine problemele din aceasta lume, sa aiba succes si confort in aceasta viata, sa scape de necazuri, de nedreptati, de constrangeri si privatiuni. De aceea au dat buzna multimile la Iisus, fiindca, asa cum intelegem din acelasi capitol de la Ioan, voiau sa-L sileasca sa le fie lor rege, acel rege terestru care sa le rezolve “problema painii” si care sa-i si elibereze de sub jugul romanilor. Hristos fugea de ei si de slava lor, ascunzandu-Se in munti si ei nu-L intelegeau de ce e asa “salbatic”; le-a predicat saracia si plansul, le-a binevestit fericirea celor smeriti si blanzi, iar ei tot pentru placerea si intaietatea in aceasta lume alergau; le-a propovaduit lor porunca iubirii si le-a fagaduit Legea cea noua, a Duhului, dar ei tot nu stiau “ai carui Duh” sunt, pana acolo incat si ucenicii Sai scoteau sabia sau voiau sa se pogoare foc din cer peste vrajmasi; a intrat in Ierusalim calare pe manzul asinei si iarasi n-au inteles nimic, ba chiar, in cateva zile, L-au si dat sa fie rastignit, preferandu-l pe zelotul Baraba… care, vezi bine, macar facea ceva concret pentru neamul lor, luptand cu stapanitorii romani!

Tocmai de aceea, in contrast, Antihrist va fi cautat, cerut cu insistenta si va fi pana la capat adorat de mase: pentru ca le va fi lor “regele” visat, regele caruia sa-i predea toata libertatea, dar care, sa le asigure in schimb, painea si circul mult dorite… Acela va fi regele care va savarsi “minunea” pe care Hristos a refuzat-o: de a preface pietrele in paini!

Si din viata “religioasa”, precum arata adesea si Cuviosul Seraphim Rose, omul firesc doreste sa ia, cu precadere, partea cea mai facila si mai exterioara, iar Hristos, daca se poate, sa i se faca lui, sluga, sponsor si chezas al unei fericiri pamantesti. Sau, intr-un chip mai subtil, sa faca din Dumnezeu un nume de fala si un prilej de autosatisfacere a eului si a vointei lor de legitimare a propriilor patimi, adesea foarte ascunse si propriilor ochi.

Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor! In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate.

Cum se spunea si altadata, primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele putand merge pana la expunerea la cele mai grosolane inselari diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra. Printr-un astfel de proces ia nastere si ceea ce se cheama “ideologizarea” credintei, transformarea ortodoxiei in ortodoxism, adica in ceva injugat la cele ale lumii acesteia care se termina cu mormantul. Asa ceva se intampla atunci cand Dumnezeu si toate cele sfinte sunt dez-duhovnicite, de-vitalizate, de-personalizate si folosite numai ca referinte abstracte intemeietoare, atunci cand Dumnezeu, Biserica, Sfintii sau duhovnicii devin numai niste “efigii” cultivate ritualistic, niste “mituri” legitimante, niste “etichete” sau “insigne” sacre pe care ni le lipim de frunte sau ni le agatam in pieipt ca sa (ne) amagim ca “avem binecuvantarea” Lor si ca sa ne putem afirma, sub acoperirea lor, propriile agende, omenesti.

Cine este Dumnezeu pentru noi, de fapt? Aceasta este intrebarea pe care ne-o provoaca o astfel de Evanghelie.Hristos a inmultit painile, ca sa ne invete sa ravnim dincolo de “paine”, dincolo de orizontul acestei lumi, ca sa intelegem religia dincolo de ideologie, ca adevarata viata in Duh, ca sa-L gustam REAL si sa vedem ca El este Painea Vietii, Care ne va da si noua viata vesnica din belsug. Hristos ne-a invatat sa-L iubim nu prin vorbe mari, ci ascultandu-i si implinindu-I Cuvantul; ne-a invatat sa-L urmam pe El in Duh si-n Adevar, ca acolo unde este El, sa fim si noi!

Iar daca Hristos pe Cruce a fost rastignit, sa nu ne inchipuim ca putem sa fugim, prin mijloace omenesti, de aceeasi Cruce, sa nu cautam sa ne agatam cu orice pret si cu disperare de aceasta viata si de aceasta lume, ca si cum aici ar fi intregul nostru sens. Sa ne amintim ca “cine va voi sa-si scape viata, o va pierde” si ca “Nu este sluga mai mare decat Stapanul ei”.

Doamne, da-ne noua intotdeauna painea aceasta  (Ioan 6, 34) Aceasta a fost o adevarata rugaciune. Una de care avem nevoie in fiecare zi. Dar cei ce se rugasera asa Mantuitorului nu-si dadeau seama ce cer. Asa ni se intampla adesea si noua. Cele pe care ni le dorim si le cerem, de cele mai multe ori, prin vointa Domnului, nu ne sunt date. Poate ca El ne pregateste un dar duhovnicesc bogat, iar noi tanjim dupa bunuri pamantesti, materiale. Din mila lui Dumnezeu avem un mijlocitor, Duhul Sfant, Care ne “preia” si transmite cererile, iar atunci cand acesta sunt nepotrivite, irationale, nu primim ceea ce am cerut in rugaciunile noastre, ci uneori ni se da ceva mai bun.

Avraam a cautat toata viata un pamant la care nu a ajuns niciodata. A primit in schimb ceva mult mai bun: sporirea credintei, iar cugetele si nazuintele lui au inceput sa se indrepte spre comori duhovnicesti, singurele adevarate.

Asa ni se intampla si noua. De multe ori nu primim ceea ce cerem Domnului si ramanem dezamagiti in visele noastre. In schimb, ni se da cu prisosinta harul pe care nu l-am avut si poate nu ne-am gandit sa-l avem niciodata. Inaintand pe spinoasa cale a vietii, alergam uneori dupa naluca unei fericiri irealizabile, dar Domnul ne poarta, pas cu pas,  pe trepte nevazute, spre unica, adevarata fericire vesnica“.

Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi. (Matei 6,11)

“Sa ne obisnuim, fratilor, sa venim la Domnul in fieca­re zi, pentru fiecare nevoie, pas cu pas, sa nu ne gandim la ceea ce ar putea sa fie maine, “i-ajunge zilei rautatea ei” (Matei 6, 34). Preocupandu-ne de ceea ce ar putea sa ni se intample in viitor, ne irosim fara rost fortele, care ne-au fost date pentru un timp si un scop anume. Ingrijindu-ne de zi­ua de maine, saracul care duce lipsa de paine nu-si va ameliora nicicum situatia astazi. Domnul vrea sa ne bizuim pe El, sa primim din mainile Lui ceea ce ne da zilnic, sa nu ne facem griji pentru viitor. Sa-L rugam sa ne dea in fiecare zi painea rabdarii, a supunerii, a uitarii de sine si sa incercam sa amanam grijile care ne apasa pana in clipa cand ne vom infatisa Domnului, rugandu-L sa le „rezolve” dupa cum va crede de cuviinta. Cu siguranta ca Domnul nu ne va lasa flamanzi.

Ne va da hrana in fiecare zi — hrana duhovniceasca —, ne va trimite o raza de lumina cereasca pentru a ne sustine, ne va da cu­vant de mangaiere si incurajare, in clipa cand osteniti, sleiti de putere, vom veni inaintea Lui cu deplina credinta, vom veni ca niste copii care se supun Parintelui lor ceresc.

Copi­lul traieste in prezent, nu-l preocupa viitorul, nu se ingrijes­te de el. Asemenea si noi, incredintandu-ne pe noi insine si toate ale noastre Tatalui ceresc, sa ne adresam Lui in fieca­re zi, fara a-I pune la indoiala milostivirea si faptul ca vom primi ajutor la vreme“.

La privegherile dinspre duminici şi sărbători, slujba Ve­cerniei se încheie cu rânduiala binecuvântării pâinilor. Pe o masă în mijlocul bisericii se află 5 pâinişoare, pe care preotul le binecuvântează cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, care ai binecuvântat cele cinci pâini în pustie şi ai săturat cu ele cinci mii de bărbaţi…” Numărul de cinci al artoselor, ca şi cele cinci prescuri de la Sfânta Liturghie şi rugăciunea rostită pen­tru sfinţirea lor, ne aduc aminte de minunea înmulţirii pâinilor, săvârşită de Mântuitorul în pustiul Palestinei, pe care noi pelerinii am auzit-o în Sfânta Evanghelie citiă astăzi, chiar în acest locaș.

Era în vremea când Irod ucisese pe Sfântul Ioan Boteză­torul. Mântuitorul, auzind de aceasta, S-a retras în pustie să se roage, învăţându-ne că întotdeauna, dar mai ales în vreme de încercare, să alergăm cu rugăciune stăruitoare către Dumnezeu. Nu s-a putut, însă, tăinui de oameni, pentru că o mare mulţi­me s-a luat după Dânsul. Văzându-i, Mântuitorului I s-a făcut milă de ei, că erau ca o turmă fără de păstor, şi le-a vindecat pe toţi bolnavii lor. Fără îndoială că vor fi fost mulţi bolnavi la o mulţime de zece mii de oameni şi mulţi din cei vindecaţi vor fi fost bolnavi de boli grele: orbi, muţi, paralitici, leproşi, ş.a. Sfinţii Evanghelişti însă le trec cu vederea pe toate şi se opresc numai la minunea înmulţirii pâinilor, pe care o pomenesc toţi cei patru, pentru marea ei însemnătate. Se cuvine de aceea ca şi noi să stăruim mai îndeaproape asupra ei.

De obicei Mântuitorul făcea minunile la arătare. Aşa a vindecat pe orbii de la drumul Ierihonului, aşa a înviat pe Lazăr. Minunea înmulţirii pâinilor însă o face mai ferit, pe neobservate. Mai întâi pregăteşte pe Apostoli: „De unde să cumpărăm pâine pentru atâta lume? întreabă Domnul pe Filip, pentru a-l încerca, pentru că El ştia ce are să facă” (Ioan 6, 6); iar Andrei aduce vestea că este un copil care are cinci pâini şi doi peşti. Pe urmă rânduieşte mulţimea în cete de câte 50 şi 100 de oameni. Nimănui nu-i trecea prin minte ce avea să se întâmple. Inchipuiţi-vă o întindere mare de loc, o poiană mare în care se află mai bine de o sută de cete de câte cincizeci sau o sută de oameni, în total cam la zece mii de inşi – de fapt, nu­mai bărbaţi ca la cinci mii. In mijloc se află Domnul cu ucenicii şi băieţaşul având în traistă pâinile şi peştii. Domnul ridică ochii spre cer, face o rugăciune tainică şi binecuvântează pâinile şi peştii; ia apoi una şi o rupe în două-trei bucăţi şi le dă ucenicilor, care la rândul lor fac acelaşi lucru, fiecare mer­gând la câte o ceată şi împărţind bucata primită; apoi vin iarăşi la Domnul, iau alte bucăţi şi le împart altor cete. Şi frânge Domnul cele cinci pâini şi cei doi peşti şi frâng şi ucenicii bu­căţile primite şi frâng şi frâng mereu, dar pâinile şi peştii nu se mai termină până când toate cetele au luat cât le-au trebuit. Ba au mai rămas şi 12 coşuri de resturi! La început oamenii au mâncat cu poftă, că erau flămânzi după trei zile de foame şi oboseală, dar mai apoi şi-au dat seama de marea minune. Se vor fi mirat şi apostolii văzând că nu se mai termină bucăţile din mâinile lor, dar în mintea mulţimii a fost un singur gând: „Acesta este proorocul care trebuie să vie în lume.” Şi Domnul ştiind că voiau să-L facă împărat, a fugit singur în pustie.

Fără îndoială, atunci în pustie, şi apostolii, şi mulţimile s-au minunat cum cinci pâini şi doi peşti au putut sătura atâta gloată. Mântuitorul le-a răsplătit îndată dragostea pentru învă­ţătura Sa; însă scopul principal cu care El făcuse minunea era mult mai înalt decât saturarea cu pâine. Domnul Însuşi ne spune acest lucru, când văzând că mulţimile Îl căutau cu sârg, le zice:

Mă căutaţi pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi sătu­rat; ci lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne în viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul Omului” (Ioan 6, 26-27).

Care este această mâncare nepieri­toare? Nu este alta decât Sfânta Împărtăşanie, despre care Mântuitorul avea să înveţe îndată pe evrei, pentru prima dată, in sinagoga din Capernaum: Eu sunt Pâinea vieţii, care se coboară din Cer şi cel ce vine la Mine nu va flămânzi nicioda­tă (Ioan 6, 35).

Iudeii nu vor putea înţelege îndată taina acestei învăţă­turi; se vor sminti şi poticni. Minunea înmulţirii pâinilor însă era o icoană, o pregătire pentru înţelegerea învăţăturii despre Pâinea Vieţii. Omul nu trăieşte numai cu pâine. Alături de foamea trupească, ce se poate potoli cu hrană materială, omul suferă de o altă foame mai adâncă, foamea de viaţa veşnică. Oare nu de această foame erau cuprinse gloatele când se ţineau după Domnul uitând de cealaltă foame şi de toate trebuinţele trupului? Pentru această foame Domnul ne-a dat altă pâine, Pâinea cea cerească a Însuşi Sfântului Său Trup, Pâinea Vieţii, pe care de atunci necontenit o împarte prin mâinile ucenicilor Săi, a preoţilor Bisericii; o împarte zilnic, la fiecare Sfântă Li­turghie şi niciodată nu se mai sfârşeşte, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.

Minunea înmulţiri pâinilor este pentru noi izvor nesecat de învăţături dumnezeieşti. Să ţinem minte măcar pe acestea:Să avem totdeauna încredere neîmpuţinată în ajutorul Domnului, în orice împrejurări, cât de grele. Apostolii, la început, erau îngrijoraţi cum vor putea hrăni atâta mulţime, dar pe urmă, văzând că pâinea ajunge pentru toţi, îngrijorarea li s-a schimbat în bucurie. Nu în priceperea şi vrednicia noastră, ci în milostivirea şi atotputernicia lui Dumnezeu să ne încredem totdeauna şi niciodată nu vom greşi;

Mântuitorul în pustie aşază pe oameni cete, cete, face rugăciune înainte de săvârşirea minunii şi pe urmă porunceşte să se strângă toate rămăşiţele, învăţându-ne ca toate să le facem cu bună rânduială, cu rugăciune către Dumnezeu şi cu bună şi creştinească chibzuinţă;

Minunea ne mai învaţă apoi că cine îşi pune toată nă­dejdea în Dumnezeu, străduindu-se din răsputeri pentru cele sufleteşti, nu va duce lipsă nici de cele trupeşti;pe lângă pâinea trupească, Dumnezeu ne-a dat şi o pâine cerească – Sfânta Împărtăşanie -, de care Pâine mereu se cuvine să fim flămânzi şi să o căutăm, căci aceasta este arvună a Vieţii veşnice, după cuvântul Domnului, Care zice: Cine mă­nâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică (Ioan 6, 54).

Cum să ne apropiem de această Pâine, tot minunea de astăzi ne învaţă. Mai întâi trebuie să ieşim în „pustie”, căci acolo găsim pe Domnul. Pustia este desprinderea de toate griji­le lumeşti; lepădarea de toată grija cea lumească la care ne îndeamnă cântarea de la Sfânta Liturghie; adică grija de fami­lie, de avere, de trup. Aşa trebuie să ne pregătim de Sfânta Împărtăşanie.

Apoi să căutăm pe Domnul cu mare dor, cu foame şi cu sete, ca mulţimile acelea care urmau pe Domnul. Şi Domnul, văzând foamea şi setea noastră, se va milostivi de noi, ne va tămădui toată boala şi toată neputinţa trupească; ne va dărui cu îmbelşugare saţiul cel mântuitor de suflet şi ne va învrednici să ne împărtăşim şi mai adevărat de Pâinea nemuririi în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)