Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam

21.12.2020 07:59

,,Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și pe frații lui; Iuda a născut pe Fares și pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon; Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe lesei; lesei a născut pe regele David; David a născut pe Solomon, din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa; Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia; Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amos; Amos a născut pe losia; losia a născut pe lehonia și pe frații lui, la strămutarea în Babilon; După strămutarea în Babilon, lehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Ahim; Ahim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Măriei, din care S-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos. Așadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. Iar nașterea lui Iisus Hristos așa a fost: Maria, Mama Sa, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase, în ascuns. Și, cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci Cel zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul prin prorocul, care zice: «lată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu». Și, deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa. Și, fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.(Mt1, 1-25)

Străbatem perioada postului Crăciunului și astăzi îi sărbătorim pe Strămoșii – prooroci, regi, sfinți, păstori mari și mici – care au contribuit la faptul de a ajunge până la noi Iisus Hristos. Sărbătoarea Strămoșilor este una dintre cele mai frumoase sărbători ale anului, fiindcă ne descoperă că Hristos, Care nu avea nevoie de nimic, S-a făcut pe Sine așa fel încât să aibă nevoie de noi, cei nevoiași de toate. Să primească El propria mea inimă, propriul tău glas, înălțarea unui al treilea, precum și cea mai neînsemnată lucrare a fiecăruia dintre noi, încă și lumânarea pe care I-o vom aprinde. Această sărbătoare pregătește sufletele noastre să sărbătorim nu doar nașterea lui Hristos în lume, ci să sărbătorim și nașterea lui Hristos înlăuntrul nostru, venirea lui Hristos în inima noastră printr-o trăire teologică și un cuget bisericesc. Strămoșii dețin un loc important în trupul lui Hristos. Fără aceștia nu putem să fim uniți cu Biserica. Strămoșii ne-au adus așteptarea lui Israel, care a devenit „așteptarea neamurilor” și în continuare, moștenirea noastră. Ni L-au adus pe Hristos, tânjirea inimii noastre, plinirea doririlor noastre, sufletul sufletului nostru, viața și bucuria existenței noastre.

Ziua Nașterii Domnului o vom cânta împreună cu ei: „Veniți să vedem, credincioșilor, unde S-a născut Hristos”. Dar unde S-a născut Hristos? În Betleem? Încă și demonii știu că Hristos cel istoric S-a născut în Betleem. Au proorocit-o veacurile, o mărturisesc sufletele noastre, trăirile noastre fac prezentă Nașterea Domnului. Problema este însă: Cum Dumnezeu Cel mai înainte de veci va fi și pentru noi Dumnezeul nostru Cel ce S-a făcut „prunc tânăr”?.  De aceea Biserica noastră, deși până în secolul 11-12 avea o singură Duminică a Strămoșilor, de atunci a rânduit-o și pe a doua, ca să-i pună în adâncul sufletului nostru și să-i dospească împreună cu noi.

Pentru doua motive cred ca au socotit Sfintii Parinti ca este bine ca astazi, inainte de Craciun, sa fie subliniata umanitatea Mantuitorului Iisus Hristos. Intai, spune Sfantul Apostol Pavel: “Intr-adevar, nu a luat firea ingerilor, ci samanta lui Avraam a luat” (Evr. 2, 16), aratand astfel ca Mesia Hristos nu a fost inger dupa cum in mod gresit credeau unii, dar nici numai Dumnezeu, dupa cum, la fel de gresit, au crezut altii. Nu a voit Dumnezeu sa mantuiasca lumea printr-un inger, caruia foarte lesne i-ar fi putut porunci sa se supuna, cu firea sa nemateriala, tuturor suferintelor pe care viata aceasta pamanteasca. Le-a rezervat Mantuitorului intrupat. Nu a voit, de asemenea, sa mantuiasca lumea nici prin Fiul doar ca Dumnezeu, ci a dorit ca Acesta sa ia asupra Sa firea cea omeneasca, adica sa Se intrupeze. Evanghelia de astazi ne atrage atentia, asadar, ca Iisus Hristos a fost nu numai Dumnezeu, ci si Om. Si pentru aceasta ne arata concret care sunt stramosii Sai: ca provine din neamul lui Avraam, Isaac, Iacov, David, Solomon si ceilalti, de trei ori cate patrusprezece neamuri. De ce atatea? Pentru ca patrusprezece inseamna de doua ori sapte, iar sapte este numar sfant; este simbolul sfinteniei. Si S-a nascut Iisus Hristos pe acest pamant atunci cand de trei ori cate patrusprezece neamuri au „plinit vremea” (Gal. 4, 4). Acesta este unul din motivele pentru care pericopa evanghelica de astazi ne enumara toate aceste neamuri ale Domnului – pentru a ne convinge ca El a fost si Om, si deopotriva ca Om si Dumnezeu a patimit, a suferit batai si ura, a fost rastignit, iar dupa aceea S-a ridicat din morti, inviind tot neamul omenesc. In al doilea rand, evanghelia de astazi vrea sa ne mai spuna si ca Iisus Hristos S-a nascut dintr-un neam anume, asa dupa cum si noi oamenii ne nastem dintr-un anumit neam. Nu ne creeaza Dumnezeu ca pe Adam, fara stramosi, ci fiecare dintre noi ne tragem dintr-un neam anume; avem stramosi, parinti si, la randul nostru avem copii, nepoti si stranepoti.Iata-l asadar pe om ca o za in acest lant al creatiei, caci Dumnezeu nu creeaza suflete din nimic, ci deopotriva din fiinta parintilor si stramosilor lor si din darul Sau. De aceea la un moment dat Dumnezeu, in Vechiul Testament, a spus: “Asculta, Israele: Eu Domnul Dumnezeul tau sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii, pentru vina parintilor ce Ma urasc pe Mine, pana la al treilea si al patrulea neam, si Ma milostivesc pana la al miilea neam catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele” (Ies. 20, 5). Dumnezeu insusi priveste omenirea in aceasta legatura de zale ale unui singur lant, pentru ca El a creat un singur cuplu de oameni, din care ne-am nascut apoi toti.

Matei 1,1: Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Biblia este ca o magazie a harului. Deoarece, aşa cum fiecare găseşte tot ceea ce doreşte în magazia unui om bogat, tot aşa, fiecare suflet găseşte orice este considerat important, în această carte. De ce Matei spune Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam, în timp ce profetul Isaia exclamă: Iar neamul lui cine-l va spune (Is 53,8)? Matei scoate în evidenţă descendenţa Sa fizică, în timp ce Isaia proclamă faptul că descendenţa Sa divină este o taină insondabilă. Trebuie să avem în minte că Evangheliştii sau, mai bine spus, Duhul, Care vorbeşte prin ei, a suferit dureri pentru ca cititorii lor să creadă că Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Datorită a ceea ce ei au scris, nimeni nu s-ar putea îndoi de faptul că El este Dumnezeu prin fiinţă, dincolo de orice schimbare, sau mutare şi că, după planul lui Dumnezeu, a devenit om adevărat. De aceasta, Ioan a putut spune, pe de o parte, La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul (In 1,1). Ioan adaugă imediat: Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi (In 1,14). Prin urmare, Matei a scris în mod corespunzător Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Pe de altă parte, nu este posibil ca El să fie, pur şi simplu numărat, prin naştere naturală, în rândul familiilor, deoarece este scris: Neamul Lui cine-l Va spune? (Is. 53,8).El este dinaintea veacurilor şi de aceeaşi fiinţă cu Tatăl Însuşi, de la începutul veşniciei. Dar, prin această genealogie, El este numărat şi în rândul familiilor umane, după trup. Deoarece, cu adevărat, rămânând Dumnezeu, Hristos a devenit om, fără a înceta să fie Dumnezeu, neschimbat până la sfârşitul veacurilor, aceasta, genealogia cuprinde menţionări ale patriarhilor, a timpurilor şi vicisitudinilor care sunt corespunzătoare istoriei umane. Prin toate acestea, Matei demonstrează faptul că Hristos este părtaş al neamului nostru şi al naturii umane. Altfel, unii ar putea pretinde că a apărut doar în imaginaţie şi în iluzie, nu că ar fi devenit om, cu adevărat. Gândiţi-vă ce s-ar fi putut spune, dacă nimic dintre acestea nu s-ar fi scris? Hristos Domnul nu S-a nascut pe pamant pentru Sine – pentru ca nu avea nevoie sa Se nasca, deoarece Se nascuse deja din veci din Tatal, dupa cum spunem de fiecare data in Crez – ci S-a intrupat pentru stramosii Sai dupa trup: pentru Avraam, Isaac, Iacob etc, mantuind tot neamul pamantesc, cazut prin cel ce a atras asupra lui blestemul. Exista, deci, si fenomenul invers. Copiii poarta in ei vina parintilor lor, dar pot si stopa aceasta perpetuare a pacatelor si a slabiciunilor in cadrul neamului lor. Si, la modul acesta, fiecare dintre noi suntem datori sa ne vindecam propriul arbore genealogic, pentru ca raul sa nu se mai perpetueze in neamul nostru.

Evanghelia de la Matei, este și o mărturisire de credință care începe cu o genealogie a Mântuitorului, în Evangheliei acestei Duminici (Mt1,1-17). O altă genealogie ne-o dă Sfântul Luca (3,3-38). Dacă genealogia mateiană este descendentă, coborând de la Avraam până la Iisus, genealogia lucanică este ascendentă, mergând de la Iisus spre strămoşii Săi după trup. Auzind această înşirare de nume, poate că ne-am întrebat: De ce a socotit necesar evanghelistul să-şi înceapă astfel Evanghelia? Ce ne poate revela această genealogie despre Hristos şi despre mântuirea noastră prin El? Privind însă mai îndea­proape textul mateian, ne dăm seama cât de bogat este răspunsul la aceste întrebări. Căci, într-adevăr, prin a­ceastă genealogie, evan­ghelistul găseşte mijlocul să ne transmită adevăruri fundamentale despre Cel de Care va fi vorba în întreaga sa Evanghelie.

Chiar din primul verset ni se spun câteva lucruri de mare importanţă despre Mântuitorul. Evanghelistul nu numai că-i dă numele, Iisus care înseamnă, etimologic, Domnul (Iahve) Mântuitorul (Mt 1,21b)  ci la acest nume adaugă imediat titlul „Hristos”. „Iisus Hristos”. Scriind o Evanghelie adre­sată în primul rând iudeilor, Sfântul Matei ţine să le spună cititorilor săi, de la bun început, că Iisus este Hristosul, adică Mesia. Iudeii ştiau foarte bine despre cine este vorba. Ei aveau Sfânta Scriptură a Vechiului Tes­tament, care este plină de profeţii mesianice, adică de preziceri insuflate despre trimiterea în lume a lui Mesia-Mântuitorul. Iată precizată din capul locului identitatea Personajului prin excelenţă al Evangheliei!

Dar Evanghelistul merge şi mai departe. El adaugă că Iisus Hristos este „fiul lui David, fiul lui Avraam”. Adeseori în Vechiul Testament Mesia este desem­nat ca „fiul lui David”, ca Unul care avea să fie Ur­maşul prin excelenţă al ma­relui rege israelit, Cel în care, de fapt, se vor împlini pro­orociile despre binecu­vântarea familiei davidice. Relaţia lui Mesia cu David, strămoşul Său după trup, este atât de mult accentuată în cărţile profetice, încât uneori Mesia este numit, pur şi simplu, „David” (aşa în Ier 30,9; Iez 34,24; 37,24). Numindu-L pe Iisus „fiul lui David”, evanghelistul afir­mă, de fapt, că în El se împlinesc toate aceste profeţii. De adăugat că genealogia urmează linia urmaşilor lui David prin Solomon, care au fost regi, până la desfiinţarea regatului prin cucerirea babiloneană (în anul 586).

De trei ori câte paisprezece (cifra lui David). Aceeaşi idee o relevă evanghelistul şi într-un alt mod. Genealogia mateiană este împărţită în trei perioade, corespunzătoare, de altfel, unor etape destul de clar delimitate ale istoriei poporului ales. Numai că Sfântul Matei ţine să prezinte o simetrie perfectă a celor trei perioade: „Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la stră­mutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri” (17). Privind însă mai îndeaproape, ne dăm seama că Sfântul Matei şi-a dat silinţa să facă să-i iasă această simetrie. Într-adevăr, din lista sa lipsesc destule nume, căci adeseori se sare de la strămoş la strănepot. Astfel, de pildă, între Fares şi Naason sunt date numai patru nume intermediare (3-4); or, este vorba de întreaga perioadă dintre epoca patriarhilor (Fares este fiul lui Iuda) şi Exod, adică de nu mai puţin de 430 de ani (Ieş 12,40; Gal 3,17).  Între Salmon şi Iesei se dau numai două nume intermediare (5), când este vorba, de fapt, de o perioadă de cel puţin 300 de ani. Din cartea a IV-a a Regilor, ştim că între Ioram şi Ozia (8) au mai fost trei generaţii, reprezentate prin Ohozia, Ioas şi Amasia, dar care nu apar în genealogia mateiană. Apoi, Iehonia este socotit de două ori, o dată la sfârşitul listei a doua (11) şi încă o dată la începutul listei a treia (12). În sfârşit, între Zorobabel şi Iacov, tatăl dreptului Iosif, Matei dă numai 8 nume intermediare, în timp ce Luca dă, pentru aceeaşi perioadă, 17 nume. Este limpede că Sfântul Matei n-a fost deloc preocupat de a ne da o listă completă a ascendenţilor Mântuitorului. Genealogia mateiană prezintă numeroase lacune, care se explică prin cadrul mnemonic şi simbolic pe care caută să-l evidenţieze această Evanghelie. „Cadrul mnemonic”: Evanghelia, care avea să fie folosită în Biserica primară ca un fel de manual de cateheză, foloseşte tehnici care să faciliteze memorarea. Astfel de tehnici apar în mod curent la rabinii iudei, pe vremea aceea învăţătura făcându-se mai ales prin metoda memorării, cei mai buni învăţăcei fiind aceia care puteau reţine cât mai multe texte şi cât mai exact cu putinţă. „Cadrul simbolic”: în intenţia Sfântului Matei, de trei ori câte paisprezece neamuri nu implică nicidecum o exactitate matematică, ci un simbolism destul de uşor de descifrat. În­tr‑adevăr, numărul paisprezece este numărul lui David. Se ştie că literele ebraice (ca, de altfel, şi cele greceşti şi, în parte, şi cele latine) sunt folosite şi pentru notarea cifrelor: alef este 1;  beth este 2;  ghimel este 3; dalet este 4; he este 5; vav este 6 etc. Bazaţi pe această dublă folosire a caracterelor alfabetului, cei vechi practicau gematria, care constă în calcularea valorii numerice a unui cuvânt sau nume şi căutarea unei semnificaţii simbolice a numărului astfel obţinut. Or, prin gematrie, numele David este egal cu cifra 14. Într-adevăr, deoarece ebraica foloseşte o scriere consonantică, adică nu se scriu şi vocalele, ci numai consoanele şi semivocalele, David se scrie cu trei litere: dalet + vav + dalet, iar dând acestor trei litere valoarea lor numerică obţinem: 4 + 6 + 4 = 14. Astfel, 14 înseamnă, simbolic, David. Vorbind de trei serii de câte 14 neamuri, Sfântul Matei subliniază, de fapt, o dată mai mult, că Iisus este „Fiul lui David”, adică Mesia.

A doua identificare prin strămoşi o veste nu mai puţin grăitoare. Numindu-L pe Iisus „fiul lui Avraam”, Sfântul Matei afirmă că El este nu numai unul din fiii lui Avraam, adică un israelit oarecare, ci că El este Urmaşul făgăduit lui Avraam, Cel întru Care se vor binecuvânta toate neamurile, în sensul interpretării dată textului vechitestamentar (din Fac 12,7; cf. 22,18) de către Sfântul Apostol Pavel, interpretare care se bazează pe faptul că în acest text pentru „seminţia” („sămânţa”) lui Avraam este folosit singularul: „Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi Urmaşului său. Nu zice: „şi urmaşilor”, ca de mai mulţi, ci ca de unul singur: „şi Urmaşului tău”, care este Hristos” (Gal 3,16).

Cinci femei. O comparaţie chiar superficială cu multele liste genealogice din cărţile Vechiului Testament evidenţiază o importantă trăsătură specifică genealogiei mateiene: anume faptul că în ea apar şi femei. Iar aceste femei nu sunt menţionate deloc la întâmplare. Tamar (v. 3) a ţinut să aibă un moştenitor de la Iuda; l-a obţinut prin înşelăciune (Fac 38). Rahav (v. 5a) nu numai că era de neam canaanit, ci era şi o femeie desfrânată (Ios 2,1; 6,22-23). Rut (v. 5b) nu era nici ea de neam israelit; era o moabiteancă, pe care însă Biblia o laudă pentru fidelitatea ei faţă de soacra sa, după moartea soţului ei, ceea ce înseamnă, implicit, fidelitate faţă de poporul lui Dumnezeu (Rut 1,15-17). Iar „femeia lui Urie” (v. 6), adică Batşeba, care se pare că n-a fost cu totul nevinovată pentru păcatul pe care David l-a săvârşit din cauza ei, era, probabil, de neam hitit (heteu), ca şi primul ei soţ, Urie (II Regi 11,3). Menţionându-le pe aceste patru femei în linia genealogică a lui Iisus, Sfântul Matei relevă adevărul că Fiul lui Dumnezeu a venit pentru toţi oamenii, nu numai pentru evrei şi că, de asemenea, El a venit nu numai pentru cei drepţi, ci şi pentru cei păcătoşi.

A cincea femeie menţionată în genealogia de la Matei este Sfânta Fecioară Maria. O menţiune care nu e făcută oricum. Redând genealogia dreptului Iosif, când ajunge la menţionarea acestuia, evanghelistul îl prezintă ca „logodnicul Mariei” (v. 16a). Şi încă de aici ţine să precizeze că din ea s-a născut Iisus. Într-adevăr, în originalul grecesc al Evangheliei, este utilizat pronumele relativ „care” la genul feminin, deci cu referire la Maria, care tocmai a fost menţionată, iar nu la Iosif: „… logodnicul Mariei, din care (ex es, la feminin, iar nu ex ou, la masculin) s-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos” (v. 16b). Acelaşi lucru îl va spune evanghelistul în mod explicit puţin mai jos, când va preciza că Iosif n-a avut nici un rol la zămislirea Mântuitorului, ci că Fecioara Maria „s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (v. 18).

Dreptul Iosif și adevăratul Tată al lui Iisus. Iosif nu este decât tatăl adoptiv al Mântuitorului. Dumnezeu îi porunceşte lui Iosif s-o ia pe Maria şi să-i dea Pruncului numele Iisus (v. 20-21). În acest fel, Iosif asigură legitimitate naşterii Pruncului. Dar adevăratul Tată al lui Iisus este Dumnezeu; El S-a zămislit în pântecele Fecioarei prin „umbrirea” puterii Celui Preaînalt (Lc 1,35). Dacă Iisus nu este fiul lui Iosif, ce rost mai are genealogia? Pentru a înţelege rostul ei, trebuie să ştim că la evrei filiaţia legală are aceeaşi valoare în ce priveşte consecinţele pentru moştenitor ca şi filiaţia naturală. Chiar dacă nu este fiul natural al dreptului Iosif, o dată ce poartă numele lui, Iisus moşteneşte prerogativele familiei davidice, din care se trage Iosif. De altfel, după o veche tradiţie – despre care mărturisesc încă Sfântul Ignatie Teoforul (Epistola către Efeseni, XVIII, în vol.: Scrierile Părinţilor apostolici, trad. de Pr. D. Fecioru, PSB, 1, Bucureşti 1989, p. 163) şi Sfântul Iustin Martirul (Dialogul cu iudeul Trifon, C, trad. de Pr. prof. Olimp N. Căciulă, în vol. : Apologeţi de limbă greacă, PSB, 2, Bucureşti, 1980, p. 210) – Sfânta Fecioară Maria era şi ea din neamul lui David. Căci se ştie că, în conformitate cu prescripţia din Num 36, 6-12, o fiică unică la părinţi trebuia să-şi ia soţ dintre rude. La logodirea Fecioarei Maria cu dreptul Iosif s-a ţinut seama, desigur, şi de această prescripţie.

Biblos geneseos. Iisus Hristos, noul Adam și Fiul lui Dumnezeu. Deşi, cum am spus, genealogia lui Iosif nu este, de fapt, genealogia naturală a lui Iisus, totuşi în fruntea acestei genealogii evanghelistul pune ca titlu cuvintele „Cartea neamului lui Iisus Hristos”. De fapt, dacă traducem ad litteram expresia originală, este „Cartea naşterii (biblos geneseos) lui Iisus Hristos”. Titlul este preluat din Fac 5,1, unde apare în fruntea genealogiei lui Adam: „Iată acum cartea neamului (în Septuaginta: „cartea naşterii”, biblos geneseos, ca şi în Mt 1,1)…”. Am putea spune că, preluând acest titlu din Fac 1,5, Sfântul Matei Îl prezintă pe Mântuitorul ca pe noul Adam (sau ca pe „Adam Cel de pe urmă”, pentru a folosi exprimarea Sfântului Apostol Pavel, în I Cor 15,45); ca şi Adam, Hristos stă în fruntea unei genealogii. Şi totuşi, Hristos nu are urmaşi după trup; El este feciorelnic. Punându-L însă în fruntea unei genealogii, într-un text în care e vorba de inaugurarea prin El a unui alt fel de naştere, a naşterii de la Duhul Sfânt (Mt 1,18), evanghelistul sugerează că precum Adam stă la începutul vechii umanităţi, tot astfel Mântuitorul stă la începutul unei noi umanităţi, dar că descendenţa Sa nu mai ţine de ordinea firii, ci ţine de ordinea supranaturală a naşterii de la Duhul Sfânt; că, spre deosebire de urmaşii primului Adam, urmaşii noului Adam sunt născuţi din Dumnezeu (cf. In 1,13). Și genealogia de la Matei ne spune mai mult decât că Iisus, făcându-Se Om, S-a înscris pe linia descendenţei avraamice şi davidice. Da, El S-a făcut Om adevărat! Da, El a luat firea noastră, aşa căzută cum era ea, căci în genealogia lui Iisus au intrat şi păcătoşi, bărbaţi şi femei ! Da, El S-a făcut fiul lui Avraam şi, de fapt, fratele tuturor oamenilor, căci între înaintaşii Săi sunt nu numai israeliţi! Dar Sfântul Matei ne spune mai mult decât atât: anume că Iisus, identificat de contemporani ca „fiul lui Iosif” (Lc 4,22.), este Fiul lui Dumnezeu întrupat din Fecioară şi că, prin naşterea de la Duhul Sfânt, El inaugurează „neamul” creştinilor.

Genealogia din Luca 3 afirmă în mod explicit divinitatea Mântuitorului. În primul rând, ca şi Matei, Sfântul Luca arată că numai „se socotea” că Iisus este fiul lui Iosif (Lc 3,23). Cititorii săi ştiu deja, evanghelistul a spus-o încă în primul capitol, că Iisus S-a născut în chip supranatural şi că Tatăl Său este, de fapt, Dumnezeu (Lc 1,35). Pe de altă parte, în genealogia sa ascendentă, Sfântul Luca nu se opreşte la Avraam. Căci Evanghelia de la Luca nu a fost adresată în primul rând iudeilor, ci păgânilor. Pentru cititorii păgâni ai Evangheliei era mai puţin relevant faptul că Iisus este fiul lui Avraam. Sfântul Luca arată că Iisus este fiul lui Adam. Că, adică, El este, prin Adam, frate cu toţi oamenii. Şi că, deci, El a venit pentru mântuirea tuturor fraţilor Săi, adică a tuturor urmaşilor lui Adam. Dar lui Luca nici această afirmaţie nu i se pare suficientă. El trece chiar şi de Adam, căci zice: „… fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (38). Iisus este, în ultimă instanţă, Fiul lui Dumnezeu. Şi poate nu e lipsit de semnificaţie faptul că lista de nume din genealogia Evangheliei a treia cuprinde, de la Iisus la Dumnezeu, exact 77 nume. Problema armonizării celor două genealogii. Date fiind diferenţele evidente dintre cele două genealogii, s-a pus încă din vechime problema armonizării lor. Au fost propuse două soluţii: ca Matei ar da genealogia dreptului Iosif, în timp ce Luca pe a Sfintei Fecioare. Acest sistem nu numai că rezolvă dificultatea, ci o suprimă. Căci, după această interpretare, nu mai e vorba de genealogia aceluiaşi personaj, ci de genealogia a două personaje diferite. Iosif ar fi coborât din David prin Solomon, iar Sfânta Fecioară ar fi coborât tot din David, prin alt fiu al său, Natan. În sprijinul acestei interpretări se aduc ca temeiuri: că Lc 3,23 ar trebui tradus astfel: „Iisus…fiind, precum se socotea, fiul lui Iosif, (era de fapt) al lui Eli, al lui Matat…”;  și că Eli, de la Eliachim, este echivalent ca sens cu Ioachim (cele două nume cuprinzând fiecare o prescurtare a unui nume al lui Dumnezeu, Elohim şi, respectiv, Iahve). Ambele genealogii sunt ale dreptului Iosif, dar Matei dă strămoşii naturali, iar Luca pe cei legali. Astfel, contradicţia dintre cele două genealogii este numai „părută”, ca să folosim  expresia lui Eusebiu Ele au, amândouă, o valoare istorică. Totodată însă, aşa cum am arătat, ele au o mare valoare teologică, relevându-ne adevăruri fundamentale despre Mântuitorul născut în Betleem.

Proorociile vechi-testamentare vorbesc si ele despre nasterea din fecioara a lui Mesia. „Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu si vor chema numele Lui Emanuel, care se talcuieste: Cu noi este Dumnezeu.” (Matei 1,23) Prin urmare, exista o iconomie dumnezeiasca diacronica, care face ca lucrurile sa fie intr-o oarecare consecventa. Proorociile si fagaduintele, timpul fagaduintelor, pe de o parte, consecvent cu timpul implinirilor, pe de alta parte. Proorocul Isaia prooroceste ca Mesia Se va naste din fecioara si iata ca Se naste din fecioara. Lucrul acesta este esential pentru calitatea umana a Mantuitorului Hristos, ca Se naste nu din concupiscenta, nu prin zamislire naturala, ci se naste pe cale supranaturala, tainica, misterioasa, cum ne spune Sfantul Evanghelist Matei, prin zamislire de la Duhul Sfant. El nu ne da prea multe amanunte despre nastere si nici despre zamislire. Mai multe amanunte ne da Sfantul Evanghelist Luca, si despre una, relatand evenimentul Bunavestirii, si despre cealalta cu pastorii, cu ingerii. El vrea sa spuna un singur lucru, anume ca tot ceea ce se intampla la Nasterea lui Hristos este de la Dumnezeu. Zamislirea si nasterea se desfasoara sub imediata si nemijlocita interventie dumnezeiasca. De aceea este prezent si amintit Duhul Sfant, de aceea este prezent si ingerul care gestioneaza absolut totul. I se arata lui Iosif, il incredinteaza, ca nu cumva sa faca gesturi necugetate…

În fruntea textelor mesianice ale Vechiului Testament stau celebrele cuvinte pronunţate de către Dumnezeu ca pedeapsă a protopărinţilor noştri: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3, 15). Acest text este numit de Sfinții Părinți Întâia veste bună, precum şi Protoevanghelia Vechiului Testament.

Din comentariile Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Fericitului Augustin, ale lui Procopie din Gaza, ale lui Teodoret reiese că tradiţia vede în şarpe un instrument al răului. Semnificative sunt spusele Fericitului Augustin: „ceea ce se zice despre şarpe se referă la acela care a lucrat prin şarpe”. Şarpele care a sedus pe om nu-i decât un „porte parole - adică vorbitor, purtător de cuvânt”. Fericitul Augustin continuă: „Lucrând prin fiara aceea vicleană, a înşelat-o pe femeie cu sfatul; n-a silit-o, nici n-a forţat-o, ci prin sfatul cel pierzător a prefăcut în faptă înşelăciunea”. Că în spatele şarpelui este, de fapt, diavolul se vede din faptul că el dispare din scenă şi apare abia după săvârşirea păcatului, când Eva îl acuză de a o fi amăgit.

Creat după chipul lui Dumnezeu cel iubitor şi nemuritor, omul era chemat să devină nemuritor dacă Îl iubeşte pe Dumnezeu – Izvorul şi Dăruitorul vieţii veşnice. Însă, fiind ispitit de Satana, care luase forma şarpelui, omul a voit să fie ca Dumnezeu, dar despărţit de Dumnezeu, prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: „Dar de ce se cheamă Hristos sămânţa femeii? Apostolii spun că Hristos din sămânța femeii S-a născut. Pentru ce? Pentru că El nu este sămânță de bărbat după trup. Căci zice dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în Cuvânt teologic la întruparea lui Dumnezeu şi în Capetele Cunoștinţei: „Sufletul Mântuitorului în persoana ipostasului s-a luat de la Duhul Sfânt, iar trupul din sângele Preasfintei și Preacuratei Fecioare Maria”. A doua parte a textului profetic cuprinde locul în care apare verbul şuf, care are mai multe sensuri: a sfărâma, a înţepa, a urmări. Aici verbul exprimă la modul simbolic faptul că, pe de o parte, şarpele poate muşca numai partea inferioară a corpului omenesc, picioarele, muşcătură care nu e totdeauna mortală, iar pe de altă parte, sfărâmarea capului indică nimicirea totală a şarpelui (vrăjmaşului).

Binecuvântarea lui Noe „A zis: «Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie fraţilor săi! Apoi a zis: Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i fie rob! Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie slugă».” (Fac. 9, 25-27)

Privind genealogia umană a lui Mesia Cel făgăduit, Dumnezeu ni-L prezintă ca urmaş al lui Avraam în Care se vor binecuvânta toate neamurile. Făgăduințele făcute lui Avraam: prima făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam atunci când îl cheamă din localitatea Haran: „După aceea a zis Domnul către Avram: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Fac. 12, 1-3); a doua făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam după teofania de la stejarul Mamvri, atunci când Dumnezeu se hotărăște să nu ascundă de Avraam ceea ce urma să facă în Sodoma și Gomora (Facere 18, 18); urmașul Mesia: a treia făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam prin încercărea credinței sale de a-l jertfi pe Isaac pe muntele Moria: de vreme ce ai făcut aceasta şi n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine, de aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi; și se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu (Fac. 22: 17, 18).

Urmaş al lui Isaac. El, Hristos, este urmaş şi al lui Isaac, fiul lui Avraam, căruia Dumnezeu îi spune la fel: „Voi înmulţi pe urmaşii tăi ca stelele cerului şi voi da urmaşilor tăi toate ţinuturile acestea; şi se vor binecuvânta întru urmaşii tăi toate popoarele pământului.” (Fac.26, 4). Sfântul Evanghelist Matei prezintă genealogia Naşterii după trup a lui Iisus în chipul cel mai detailat în primul capitol al Evangheliei sale începând astfel: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” Apoi culminează, zicând: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt.” (Mt 1, 18). În acelaşi timp, Mesia este în continuarea genealogiei Sale şi urmaş al lui Iacov, fiul lui Isaac „Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui..”. Luca (3, 24-38) prezintă la fel genealogia naşterii după trup a lui Iisus, dar de la sfârşit, de la Maria, mama lui Iisus, din care S-a născut, prin zămislire de la Duhul Sfânt (Mt 1,18). Luca porneşte spre început, ajungând la Avraam, mergând chiar mai departe în rădăcinile genealogiei lui Iisus, încheind astfel: „fiul lui Enoh, fiul lui Set, fiul lui Adam, Fiul lui Dumnezeu" Iacob, părintele celor 12 neamuri ale lui Israel, între care s-a împărţit Canaanul după întoarcerea lor din Egipt, când era pe patul de moarte, a chemat la sine pe Iuda, fiul său mai mare şi binecuvântându-l i-a spus: „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele" (Fac 49,10) Mântuitorul e numit, aşadar, Împăciuitorul, Shilo, adică Acela care va împăca pe om cu Dumnezeu. În altă parte, la Betel, atunci când Iacov, de frica fratelui său Esau, fuge în Mesopotamia; pe drum, într-o noapte, visează o scară ce leagă pământul de cer, iar Dumnezeu, arătându-i-Se în capul scării, îi promite că pământul pe care doarme i-l va da lui și urmașilor săi: „Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pământulu” (Facerea 28, 14). Vrăjitorul păgân Valaam, solicitat de regele moabiţilor Balaac ca să blesteme poporul Israel cu care era în război, în loc să blesteme, de la Duhul Sfânt el l-a binecuvântat şi a profeţit astfel: „Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi.” (Num. 24,17). Din seminţia lui Iuda Iacov a avut 12 copiii, din care se trag cele 12 seminţii sau triburi ale poporului Israel, iar continuarea genealogiei naşterii lui Hristos îl prezintă venind din seminţia lui Iuda, unul din fiii lui Iacov, după Scriptura care zice: „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele şi de El vor asculta neamurile” (Fac 49,10). Iar în genealogia de la Luca este confirmată naşterea lui Iisus din seminţia lui Iuda (Lc 3, 33).

Moise, cel ales de Dumnezeu ca să conducă pe poporul iudeu la întoarcerea din Egipt şi în conştiinţa căruia făgăduinţa făcută de Dumnezeu protopărinţilor şi reînnoită era mereu vie, profeţeşte poporului venirea Mântuitorului astfel: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, asemenea mie, îţi va ridica ţie Domnul Dumnezeul tău dintre fraţii tăi, pe Acela să-L ascultaţi." (Deut18, 15).

Urmaş pe tronul lui David. Isaia vorbeşte din partea lui Dumnezeu poporului, zicând: „Cuvânt va trimite Domnul peste Iacov şi El se va pogorî peste Israel” (Is 9,7). Iar in Evanghelia vestirii naşterii lui Iisus din partea îngerului, Mariei i se vesteste din nou pe Domnul ca urmaş pe tronul lui David: „Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” (Luca 1, 30-32).

Regele David a proorocit în psalmii pe care i-a scris despre multe momente din viaţa Mântuitorului. Profeții mesianice în Cartea Psalmilor:psalmi direct mesianici: 2,15,21,44,71,109, etc.;și psalmi indirect sau tipic mesianici: 8,33,39,68, 117,etc. care se referă la David sau alt rege, chiar la bărbatul cel drept în general, dar prefigurează pe Hristos și împărăția Lui.

Nașterea din veci: Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta marginile pământului. Le vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei zdrobi! (Ps 2,6-9), originea divină a regelui mesianic Fiul Meu ești Tu...este confirmată și în Faptele Apostolilor 13, 33, precum și în Evrei 1, 5 ;„Zis-a Domnul către mine: Tu eşti Fiul meu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenire şi marginile pământului în stăpânirea Ta.” (Ps 11); când va veni Împăratul mesianic va aduce pacea, prin virtuțile sale alese de conducător iubitor de adevăr, blând și drept; Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate toiagul împărăţiei Tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi (Ps 44, 8-9) – versetele sunt redate ca adresate Fiului în Epistola către Evrei (1, 8-9); Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată (Ps 44, 11) – Hristos este mirele Bisericii; Mesia, ca împărat și preot: Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale (Ps 109,1) arată egalitatea și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, deoarece Fiul este numit Domn, ca și Tatăl, și stă de-a dreapta Tatălui (Ev 1,3;13); Hristos Însuși amintește acest verset vrând să arate existența Sa înaintea lui David, al cărui fiu este (Mt 22,44, Mc 12,36, Lc 20, 42); Toiagul puterii Tale ţi-l va trimite Domnul din Sion, zicând: Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi. Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut (Ps 109,2-3) – nașterea din veci din Tatăl; Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec (Ps 109,4); arhieria veșnică a Mântuitorului Hristos, așa cum afirmă și apostolul Pavel (Ev 5,6;7,17); Melchisedec, rege al Salemului (melek=rege, salem=pace), preot veșnic al lui Dumnezeu, fără început și sfârșit, conform Epistolei către Evrei; Piatra din capul unghiului: Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului (Ps 117, 22); Cei trei magi de la răsărit, închinarea magilor și aducerea de daruri: „Împăraţii Tarsisului şi insulele daruri vor aduce, împăraţii arabilor şi ai reginei Saba prinoase vor aduce. Şi se vor închina lui toţi împăraţii pământului, toate neamurile vor sluji lui.” (Ps 71,10).

În genealogia Mantuitorului se inscrie nu numai un neam, adica El are inaintasi din toate neamurile!

Pentru iudei avea sa fie o mare, inexplicabila si neplacuta surpriza, faptul de a descoperi in arborele genealogic a lui Mesia reprezentanti ai altor neamuri si, mai mult decat atat, personaje condamnabile din punct de vedere moral. Pot fi multe motivele pentru care Dumnezeu ingaduie insinuarea acestor eroi negativi in genealogia celui mai important personaj dat de poporul ales, Mesia. Inainte de orice, aceasta are menirea de a confirma asumarea de catre Fiul lui Dumnezeu prin intruparea firii umane reale, a fapturii in starea ei concreta, care include in mod obligatoriu caderea si pacatul. De altfel, aceasta este ratiunea insasi a intruparii, eliberarea omului din robia pacatului si a mortii. Intre motive se numara, cu siguranta, sanctionarea cea mai dura a trufiei poporului ales dar si a infidelitatilor repetate ale acestui popor in relatia cu Dumnezeul sau. Imaginea si pozitia privilegiata, in care investise atat de mult poporul ales, sunt rau şifonate prin aceste neasteptate descoperiri. Este si o lectie in limbaj dumnezeiesc, ce anticipeaza cutremuratoarea lectie a rastignirii Fiului lui Dumnezeu de catre acelasi popor ales. Dumnezeu recupereaza pozitiv cele mai mari caderi ale poporului Sau. Incestul lui Iuda, adulterul regelui David – personaje grele in genealogie – devin semne ale deschiderii universale a iconomiei dumnezeiesti si porti de intrare a neamurilor in genealogia Fiului lui Dumnezeu.

O alegere nu neaparat de sange, ci de duh.Si are o privire retrospectiva. Chiar si genealogia, pe care Sfantul Evanghelist Matei o face pana la Avraam, este recuperata in erminia Sfantului Apostol Pavel, in dimensiunea ei universala, prin interpretarea care il considera pe Avraam parinte nu numai al iudeilor, ci al tuturor celor credinciosi. Avraam a primit mostenirea nu pentru lege, ci pentru faptul ca a fost credincios, L-a crezut pe Dumnezeu, I s-a incredintat atunci cand a fost chemat din pamantul parintilor sai, atunci cand a primit fagaduinta ca sotia sa varstnica ii va naste un fiu, atunci cand a fost solicitat sa-si sacrifice propriul si unicul fiu, pe Isaac… Credinta il face pe Avraam parinte al tuturor celor credinciosi, al poporului celor credinciosi. Daca ar fi sa se imparta lumea in doua, atunci am avea de o parte poporul lui Dumnezeu, adica poporul celor credinciosi in Dumnezeu, si poporul necredinciosilor. Asadar, poporul ales este, in cele din urma, poporul format din cei credinciosi. De aceea Avraam este, in erminia Sfantului Pavel, si apoi in erminia ulterioara a Bisericii, parintele celor care cred, parintele tuturor credinciosilor (Rom. 4,12). Hristos Dumnezeu alege sa vina in lumea noastra, a oamenilor, intr-un mod neconventional. Este vorba despre o fecioara care era logodita, nu era casatorita. Putin socant modul acesta pentru mentalitatea omeneasca! De ce face Dumnezeu acest gest scandalos?

Și stim sigur din istorie este ca Dumnezeu preintampina de fiecare data tendinta omului de a absolutiza lucrurile, situatiile ce tin de lumea creata, pentru ca nu cumva, absolutizand lucrurile lumesti si pamantesti, sa le confunde cu realitatea ultima si sa se aseze intr-o suficienta de sine care-l exclude pe Dumnezeu din calcule. Maniera in care, uneori, sunt exceptate, eludate sau suspendate institutiile umane consacrate, legile care functioneaza in lume, chiar si cele date de Dumnezeu Insusi, tine de aceasta pedagogie dumnezeiasca. Singura realitate absoluta este Dumnezeu, lumea creata este relativa, contingenta, dependenta si omul trebuie sa evite ispita si amagirea suficientei acestei lumi si a sa. Aceasta amagire este intretinuta de absolutizarea binelui lumesc, a institutiilor si a conventiilor omenesti bune, indatinate. Institutia familiei este o astfel de institutie, pe care, iata, Dumnezeu o excepteaza. Alta ratiune, cea mai importanta, de fapt, din cele pe care le putem noi patrunde, ar fi aceea conform careia, zamislirea si nasterea Fiului lui Dumnezeu Insusi, nu se putea desfasura in chip natural. Ele se intampla intr-un chip exceptional, minunat. Familia este cadrul in care se zamislesc si se nasc copii in chip natural. Nasterea din fecioara, lucru asupra caruia insista aproape exclusiv Sf. Ev. Matei, confirma acest mod minunat, dincolo de granitele firii, in care se zamisleste si se naste Fiul lui Dumnezeu.

Se spune despre Vespasian, imparatul Romei ca, prin anii 70 d.H., a adunat intr-o zi senatul si a facut sfat cautand un nume mai potrivit pentru zeitatea lor suprema. Si, luand senatorii cuvantul pe rand, unul a sustinut ca numele zeului lor ar trebui sa exprime numaidecat puterea si stapanirea, pentru ca prin putere, prin vitejie si victorii marete romanii au facut atat de intins imperiul lor. Altul, luand cuvantul, a spus: Nu, zeul nostru suprem trebuie sa poarte insemnele bogatiei si bunastarii, avand in vedere faimoasele drumuri pe care le-au construit romanii, apeductele, amfiteatrele si celelalte cladiri grandioase, ramase celebre pana astazi. Altul a zis: Nu, ci zeitatea noastra suprema ar trebui sa se distinga prin intelepciune si cultura, pentru cultura creata de Imperiul Roman. A fost insa si o voce care a aratat ca mai presus decat puterea ori bogatia, mai mare decat intelepciunea si cultura, si mai pretios decat orice dar de pe acest pamant este unul care le intrece pe toate: iubirea. Si a argumentat:Daca vom hotari ca zeitatea noastra suprema sa poarte expresia puterii, nu toti oamenii vor fi puternici. Daca vom face pe zeul nostru simbol al bogatiei, nu toti oamenii vor fi bogati. Asemenea, daca ar fi intruchiparea culturii, nu toti vor avea cultura. Insa, daca vom face din zeitatea noastra suprema zeul iubirii, cunoastem cu totii prea bine ca nimeni niciodata, in lumea aceasta, nu va putea trai fara iubire…

Ce intelept cuvant! Dumnezeul nostru, al crestinilor, oare cum se numeste? Va amintiti cuvantul „Apostolului iubirii” – Sfantul Evanghelist Ioan – , care spune ca „Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, caci Dumnezeu este iubire“? (I In. 4,8). Este lucru invederat, potrivit invataturii noastre de credinta ca, fara iubire fata de Dumnezeu, fara iubirea Lui fata de noi si fara iubirea noastra intreolalta si “bunavoire”, cum cantau ingerii la nasterea lui Hristos, nu ar putea trai nimeni. De aceea, este cazul ca la Craciun, mai mult ca oricand, sa ne aducem aminte de cuvintele acestea: “Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara...” (In. 3, 16),