Cântecul lacrimilor de pocaință
„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce început voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? In aceste seri parcurgem un imn liturgic impresionant nu doar prin întinderea sa, este cea mai mare cântare din toată tradiția Bisericii răsăritene, ci mai ales prin conținut, fiind o meditație biblică, dar și o stăruitoare rugăciune de pocăință, iar cine a fost la slujbele canonului a simțit zdrobirea inimii și bucuria lacrimilor de pocăință.
Mai aveți 2 zile în această săptămâna și una în joia săptamânii a 5-a, nu ratați Canonul cel Mare !
Sfântul Andrei Criteanul s-a nascut la Damasc in jurul anului 660, sub stapanire musulmana, intr-o familie crestina care i-a dat o educatie aleasa. Mai tarziu, el devine monah in „Fratia Sfantului Mormant” de la Ierusalim, fapt pentru care a fost mai tarziu supranumit si „Ierusalimiteanul”. Curand devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar in 685, in calitate de delegat al acestuia, semneaza la Constantinopol actele Sinodului VI Ecumenic, care a condamnat in 681 erezia monotelita (a unei singure vointe in persoana Domnului nostru Iisus Hristos). Monahul Andrei ramane in Constantinopol unde i se incredinteaza conducerea unei importante opere social-filantropice, in special conducerea unui orfelinat si a unei case pentru batrani, lucrare sociala foarte populara pentru Biserica bizantina din acea vreme. In anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, in Creta. De aici a primit si numele de „Cretanul” sau „Criteanul”, pe care i l-a dat traditia bisericeasca.
Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a infiintat manastiri, a dezvoltat lucrarea filantropica a Bisericii, s-a ocupat de educatia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe crestinii care au suferit datorita incursiunilor musulmanilor in insula etc. A fost un bun predicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viata liturgica a Bisericii, a compus o multime de imne liturgice. El este considerat cel dintai autor de canoane liturgice, intre care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat in cartea Triodul si constituie o piesa liturgica deosebit de importanta pentru perioada Postului Sfintelor Pasti. Sfantul Andrei Criteanul a trecut la viata vesnica in anul 740, pe cand se intorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormantul sau se afla nu in Creta, ci in localitatea Eresos din insula Mitilina – Lesbos.
Cea mai importanta latura a activitatii sale ramane insa imnografia, nu atat pentru extensia impresionanta sau varietatea tematica, cat pentru ca Sf. Andrei este cel care a introdus in cultul liturgic canonul, o noua forma de cantare religioasa. Iar expresia desavarsita a acestui nou stil il constituie Canonul de pocainta, cunoscut si sub numele de Canonul cel Mare, nu numai datorita lungimii sale,266 de strofe fata de cele 30 ale unui canon obisnuit, ci si profunzimii continutului sau. Nu se stie cand sau unde a fost compus acest Canon, cercetatorii lansand doua ipoteze. Plecand de la ultima strofa a Canonului, prima ipoteza sustine ca Sf. Andrei l-a compus pe cand se afla in Constantinopol, inainte de a fi hirotonit arhiepiscop sau la putin timp dupa, in urma unei stralucite victorii impotriva arabilor, precum cea din 717. A doua ipoteza sustine insa ca acest Canon a fost scris la batranete, in Gortyna, Constantinopol sau Eresos, orasul in care a si fost inmormantat, constituind un adevarat „cantec al lebedei”. Dovada in acest sens stau numeroase indicii, precum: „macar la batranete nu ma lasa in iad desert”, „macar la sfarsit mantuieste-ma” sau „timpul vietii mele este scurt”. Nu se stie unde a fost citit pentru prima data, dar este plauzibil ca el sa fi patruns in cult in unele biserici din Creta inca din timpul vietii autorului sau, raspandindu-se ulterior. Se crede ca tot Sf. Andrei a ales ca el sa se cante pe glasul al 6-lea, o muzica trista si lina. Acest bogat si frumos canon este deodata meditatie biblica si rugaciune de pocainta.
Şi să ştiţi că această lucrare a pocăinţei se săvârşeşte în taină. Ea trebuie să fie cunoscută de Dumnezeu şi nu de oameni. Sunt mulţi dintre noi cei care se roagă de ochii lumii, mult, pentru a fi lăudaţi de ceilalţi. Sunt alţii cărora le place să le amintească oamenii că postesc, că ajunează chiar. Sunt mulţi care fac anumite fapte bune doar pentru a fi lăudaţi de oameni. Dar nu aceasta este adevărata pocăinţă. Pocăinţa de care vorbeşte autorul acestui preafrumos Canon este o pocăinţă interioară, una trăită în smerenie, în umilință, pentru că umilinţa îi întoarce pe fiii pierduţi la Dumnezeu. Şi această stare o pot avea oamenii şi astăzi, într-o vreme atât de risipită şi de depărtată de Dumnezeu, dacă ne vom reveni în sine, adică dacă ne vom depărta de tot ceea ce este trecător şi inutil, dar pe care noi adeseori le considerăm plăceri şi pe care le căutăm cel mai mult.
De aceea, perioada aceasta de pocăinţă ne îndeamnă pe toţi să ne întoarcem la casa Părintelui Celui bun,să avem şi noi lacrimi de umilinţă, cum au avut cei care I-au greşit lui Dumnezeu şi care, unii dintre ei, s-au întors, căindu-se. Cei care au rămas în starea lor de trufie, de indiferenţă, de depărtare de Dumnezeu, s-au pierdut.Dar cei care s-au smerit şi s-au întors, cei care s-au căit, aşa după cum am auzit şi ieri şi astăzi în exemplele pe care ni le pune înainte acest mare dascăl al pocăinţei, Sfântul Andrei Criteanul, episcopul Cretei, mulţi dintre cei care au fost păcătoşi s-au curăţit şi s-au apropiat de Dumnezeu.
Acest Canon de pocăinţă a fost numit de un mare teolog din Occident “Cântecul lacrimilor“ pentru că fiecare cântare poate fi o lacrimă pe care noi o vărsăm înaintea lui Dumnezeu şi ştim de la Părinţii Bisericii că acest Canon, cântec sau botez al lacrimilor, este cel care spală toate păcatele. Dacă noi am primit o haină luminoasă la Botez, după cum cântă Biserica – Dă-mi mie veşmânt luminos, Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină – şi, dacă n-am păstrat curată această haină, doar prin lacrimile pocăinţei o putem curăţi, o putem spăla pentru a ne întoarce la El. Marele Ioan Gură de Aur, vorbind despre Botezul nostru, spune: “Nu ştii că şi la Botezul tău s-au deschis cerurile? Nu numai atunci când S-a botezat Domnul s-au deschis cerurile, ci şi când te-ai botezat tu. Dar nu ştiu dacă tu ţi-ai păstrat veşmântul strălucitor pe care l-ai primit atunci, la Botez, când cerurile s-au deschis şi ai fost numit fiu iubit, cum a fost numit şi Fiul Celui Preaînalt.“
Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea judecata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata deodata durerea si puterea pocaintei,leac si lumina a invierii sufletului din moartea pacatului.
Rugaciunea vamesului „Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!” devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!” Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: „Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale!” ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: „Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul.”
Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti incat: „toata mintea tarana mi-am facut” . Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface in instrainare de El. Pacatul pe care il descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia privind caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea in Sfanta Scriptura.
Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul se canta pe glasul al 6-lea, muzica trista si lina. Irmosul se canta de doua ori, la inceputul si la sfarsitul cantarii. Rugaciunea „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!” este insotita de metanie mica si de semnul sfintei cruci. Canonul Sfantului Andrei Criteanul se citeste pe fragmente in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti, in zilele de luni, marti, miercuri si joi, la Pavecernita; iar in intregime se citeste joi din saptamana a 5-a a Postului Sfintelor Pasti, la Pavecernita. Este vorba de un canon de pocăință, un lung imn liturgic, alcătuit din cântări bogate, compuse, la rândul lor, din stihiri scurte de pocăință, ritmate de invocația: ‘Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!’, cerere care amintește de rugăciunea vameșului din prima duminică a perioadei Triodului.
Canoanele liturgice au apărut la sfârșitul secolului al VII-lea și începutul secolului al VIII-lea, înlocuind, în mare măsură imnele liturgice, numite Condac. Totuși, între cântarea a 6-a și a 7-a a fiecărui Canon se mai păstrează un Condac urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la început de creștini sirieni elinizați din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical și au un conținut teologic mai accentuat. Canonul liturgic are nouă cântări lungi, formate din multe stihiri scurte, iar acestea nouă intercalau la început cele nouă cântări biblice folosite în viața liturgică răsăriteană:(1)Cântarea lui Moise (Ieșirea 15; 1-19); (2)Noua cântare a lui Moise (Deuteronom 32,1-43); (3)Rugăciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10); (4)Rugăciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3,2-19); (5)Rugăciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20); (6)Rugăciunea lui Iona (Iona 2, 3-10); (7)Rugăciunea celor Trei tineri; Cântarea celor Trei tineri;(8) Cântarea Născătoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) (9)și rugăciunea lui Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul (Luca 1, 68-79).
Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata in Canonul cel Mare in stihul: „Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!” Iar mai tarziu, Biserica a adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-rugaciune adresat lui insusi: „Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!”
Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Domnului si Sfintilor Apostoli arata, in general, legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor. „Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem sa vedem Invierea cea slavita a lui Hristos Dumnezeu, aducând slava si lauda”. Maica Domnului, care a purtat in pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul aratandu-L lumii, impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos arata aici taina insasi a Bisericii in care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu. Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniunii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc taina botezului prin lacrimile pocaintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos. Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca „usile pocaintei” sa devina cale catre „portile Imparatiei cerurilor”. Nici o alta cantare religioasa nu reuseste sa dea atat de magistral expresie pocaintei precum o face Canonul cel Mare.
Sfântul Andrei a adunat la un loc fapte vechi si nou-testamentare, de la caderea lui Adam la moartea pe cruce a Mantuitorului si Invierea Sa, toate rememorate cu profunda durere si sentiment de pocainta. Din acest motiv, Canonul este un exemplu de poezie spirituala, in care fiecare fapta este individualizata si personalizata, atribuita siesi si implicit, fiecaruia dintre noi. Fiecare fapt se constituie intr-un impuls amplificat spre redresarea morala, dupa cum arata si ultimele strofe: „Roade vrednice de pocainta nu cere de la mine… Daruieste-mi inima pururea umilita si saracie duhovniceasca, ca sa-Ti aduc acestea ca o jertfa primita, Unule, Mantuitorule“. Actului pocaintei i se dau dimensiuni cosmice: „Ia aminte, cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu“. Dupa ce sufletul constientizeaza starea de pacatosenie in care se afla, i se aduc in fata realitatea iubirii dumnezeiesti, ce doreste intoarcerea pacatosului, si robia in care il taraste pacatul, dar si rasplata pe care o va primi pentru indreptarea sa.
Apoi, Sfântul Andrei evoca diferite personaje biblice: Adam, Eva, Cain si Lameh, Iov, Esau, Iacov, Lia si Rahela, David, Solomon etc., pe care le promoveaza drept pilde de urmat sau le acuza, in functie de faptele lor. Fiecare cântare a Canonului începe cu un Irmos (o strofă dătătoare de ton), se continuă cu stihiri mai scurte și se încheie cu o laudă de preamărire adresată Sfintei Treimi (doxastikon) și o laudă adresată Maicii Domnului (theotokion).
De exemplu Irmos-ul 1: Ajutor şi acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi slăvi pe El; Dumnezeul părintelui meu şi-L voi înălţa pe El, căci cu slavă S-a preaslăvit .Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă. De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşealelor. Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă. Râvnind neascultării lui Adam celui întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, şi de împărăţia cea pururea fiitoare şi de desfătare, pentru păcatele mele. Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău şi te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom şi ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită. În locul Evei celei trupeşti, făcutu-s-a mie Evă înţelegătoare gândul cel cu poftă trupească, arătându-mi cele plăcute, şi gustând pururea din băutura cea amară. După dreptate a fost lepădat Adam din Eden, nepăzind singura Ta poruncă, Mântuitorule. Dar eu, care am călcat totdeauna cuvintele Tale cele dătătoare de viaţă, ce voi pătimi?
Covârşind eu de bunăvoie uciderea lui Cain, m-am făcut cu ştiinţă ucigaş al sufletului, umplându-mi trupul de viermi, şi războindu-mă împotriva lui, cu faptele mele cele rele. Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptăţii lui Abel. Daruri bineprimite nu Ţi-am adus Ţie niciodată, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără prihană. Precum Cain aşa şi noi, ticălosule suflete, am adus fapte murdare Făcătorului tuturor şi jertfă vrednică de mustrare şi viaţă ne-trebnică; pentru acestea ne-am şi osândit împreună. Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase şi suflare şi viaţă; dar, o! Făcătorul meu, Mântuitorul meu şi Judecă-torul meu, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc. Mărturisesc Ţie, Mântuitorule, păcatele pe care le-am făcut, şi rănile sufletului şi ale trupului meu, care tâlhăreşte le-au pus înlăuntrul meu gândurile cele ucigătoare.
De am şi greşit, Mântuitorule, dar ştiu că eşti iubitor de oameni; baţi cu milă şi Te milostiveşti fierbinte; pe cel ce plânge îl vezi, şi alergi ca un părinte, chemând pe cel rătăcit. Pe mine cel lepădat înaintea uşilor Tale, Mântuitorule, măcar la bătrâneţe nu mă lăsa în iad, deşert, ci, mai înainte de sfârşit, ca un iubitor de oameni, dă-mi iertare greşealelor. Eu sunt cel căzut între tâlhari, în gându-rile mele; cu totul sunt rănit acum de ele şi plin de bube; dar Tu însuţi venind de faţă, Hristoase Mântuitorule, vindecă-mă. Preotul, văzându-mă mai înainte, a trecut de mine, şi levitul, văzându-mă gol în nenorocire, nu m-a băgat în seamă; iar Tu, Iisuse, Cel ce ai răsărit din Maria, venind de faţă, miluieşte-mă.
Mielule al lui Dumnezeu, Cel ce ai ridicat păcatele tuturor, ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un milostiv, dă-mi lacrimi de umilinţă. Vremea este a pocăinţei, iar eu vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un îndurat, dă-mi iertare de greşealele. Să nu mă urăşti, Mântuitorule, să nu mă lepezi de la Faţa Ta; ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un milostiv, dă-mi iertare de greşealele. Greşealele mele cele de voie şi cele fără de voie, Mântuitorule, cele vădite şi cele ascunse, cele ştiute şi cele neştiute, toate iertându-le, ca un Dumnezeu, milostiveşte-Te şi mă mântuieşte.
Din tinereţe, Mântuitorule, poruncile Tale le-am lepădat, şi mi-am trecut toată viaţa cu pofte, neîngrijindu-mă şi lenevindu-mă; pentru aceasta strig Ţie, Mântuitorule: măcar la sfârşit mântuieşte-mă. Bogăţia sufletului cheltuind-o întru păcate, pustiu sunt de virtuţi creştineşti şi, flămânzind, strig: Părinte al îndurărilor, apucând înainte, miluieşte-mă. Înaintea Ta cad, Iisuse;greşit-am Ţie, milostiveşte-Te spre mine; ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un îndurat, dă-mi lacrimi de umilinţă. Să nu intri cu mine la judecată, vădind faptele mele, cercetând cuvintele şi îndreptând pornirile; ci cu îndurările Tale, trecând cu vederea răutăţile mele, mântuieşte-mă, Atotputernice. Cuvioasă maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Tu-mi dă har luminător, din osârdia ta cea dumnezeiască de sus, ca să scap de întunericul patimilor; şi să laud din inimă faptele vieţii tale cele frumoase, Marie. Plecându-Te dumnezeieştilor legi ale lui Hristos, la Dânsul ai venit, lăsând pornirile desfătărilor cele neoprite, şi toată virtutea, ca pe una singură, cu multă cucernicie ai săvârşit-o. Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Cu rugăciunile tale, Andrei, scapă-ne de patimile cele fără de cinste şi te rugăm să ne arăţi părtaşi acum împărăţiei lui Hristos, pe noi cei ce te lăudăm pe tine, strălucite, cu credinţă şi cu dragoste.
Slavă…, a Treimii:Treime, Fiinţă preaînaltă, Căreia ne închinăm întru o Unime, ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca o milostivă, dă-mi lacrimi de umilinţă. Şi acum…, a Născătoarei: Născătoare de Dumnezeu, nădejdea şi ajutătoarea celor ce te laudă pe tine, ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca o stăpână curată, mă primeşte pe mine cel ce mă pocăiesc. Şi iarăşi se cântă în amândouă stranele irmosul: Ajutor şi acoperitor…
Canonul Sfântului Andrei nu e „mare” atât prin întindere, ci îndeosebi prin conținut, prin sublimitatea ideilor, prin profunzimea simțămintelor legate de trăirile sufletului omenesc, care, privind la starea de decadență, de însingurare și de îndepărtare față de Dumnezeu, cere cu stăruință Cerescului Tată milă și iertare. Imnul liturgic „radiografiază” lucrarea păcatului în viața omului, arătând că prin păcat se pierde frumusețea curăției din Rai, se pustiește sufletul, se transformă demnitatea omului în ocară. Omul robit de păcat cade, scade și decade, ajungând înstrăinat în relația cu Dumnezeu.
Pildele scripturistice oferite cu generozitate de Canon ne pun în față trei categorii de oameni: drepții, ce au urmat calea luminoasă către Cer; păcătoșii care, robiți de patimi, au gustat din amarul înstrăinării și al izolării de lumina Preasfintei Treimi, dar prin pocăință au cunoscut întoarcerea, ajungând la mântuire; păcătoșii care, după cădere, nu au luptat pentru îndreptare, pierzându-se. Canonul strigă cu multă stăruință să urmăm celor dintâi, iar de am căzut în păcat să urmăm pilda celor din a doua categorie, fugind de destinul dramatic al celor din ultima ceată.Printr-o putere creatoare extraordinară, autorul face o trecere binefăcătoare de la starea proprie de analiză și pocăință, la una generalizată, așa încât păcatul nu este prezentat a fi al unui singur om, ci al întregii firii omenești căzute, începând cu Adam şi Eva.
Lecturând Canonul cel Mare, ne întâlnim, așadar, nu doar cu pocăința Sfântului Andrei, ci cu a noastră proprie; strigătul „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, rostit după fiecare stihiră al imnului, nu îi aparține numai Sfântului Andrei, ci şi fiecăruia dintre noi. Nu putem să nu evidențiem iscusința muzicală a autorului, care i-a rânduit Canonului linia melodică a glasului al VI-lea, un glas mai trist, o cântare mai „dulce”, arătând prin aceasta că durerea rănii pricinuite de păcat este „oblojită” de dulcea tânguire, imprimându-i astfel canonului un accentuat caracter penitențial. Canonul pătrunde în cele mai adânci ascunzători ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Pe lângă faptul că se dau dimensiuni cosmice actului pocăinței – „Ia aminte, cerule și voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu” -, drama consumată în sufletul chinuit de păcat este conștiincios și cu mult rafinament psihologic prezentată.
Principalele etape ale acesteia ar fi următoarele: sufletul începe să simtă nimicnicia stării provocată de cădere ca pe o povară de nesuferit („Vremea este a pocăinței, vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului”); iubirea dumnezeiască, prin glasul propriei conștiințe, cheamă sufletul abia trezit din păcat la ridicare și depășire a deplorabilei stări („vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează de acum nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință”); sufletul conștientizează pericolul în care s-a lăsat târât de păcat („Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău și te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom și ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită”); procesul propriu-zis al pocăinței („Păcătuit-am; greșit-am și am călcat porunca Ta; că întru păcate am fost zămislit și am adăugat rănilor mele rană. Ci Tu mă miluiește, ca un Îndurat, Dumnezeul părinților”); încununarea „luptei celei bune” cu darurile bunătății și milostivirii celei nemărginite ale lui Dumnezeu („Judecătorul meu și cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăși cu îngerii să judeci toată lumea; atunci văzându-mă cu ochiul Tău cel blând să Te milostivești și să mă miluiești, Iisuse pe mine care am greșit mai mult decât toată firea omenească”).
Cunoscând toate acestea, bine ar fi ca în acest post să ne obișnuim cu citirea cât mai deasă din canonul Sfântului Andrei Criteanul, pentru a trăi experiența unei pocăințe sincere, urmată de o grabnică întoarcere la o viață bineplăcută lui Dumnezeu, de exemplu Cântarea a 2-a, Irmosul : Ia aminte, Cerule, şi voi grăi; şi voi lăuda pe Hristos, Care a venit din Fecioară cu trup. Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă. Ia aminte, cerule, şi voi grăi; pământule, primeşte în urechi glasul celei ce se pocă-ieşte lui Dumnezeu şi-L laudă pe Dânsul. Ia aminte, Dumnezeule, Mântuitorul meu, cu ochiul Tău cel blând, şi primeşte mărturisirea mea cea călduroasă. Mai mult decât toţi oamenii, eu însumi am greşit Ţie; ci Te milostiveşte, Mântuito-rule, ca un Dumnezeu, spre făptura Ta. Viforul răutăţilor m-a cuprins, Milostive Doamne; ci, ca lui Petru, întinde-mi şi mie mâna Ta. Lacrimile desfrânatei, Îndurate, şi eu le vărs înaintea Ta; milostiveşte-Te spre mine, Mântuitorule, cu îndurarea Ta. Întunecatu-mi-am, frumuseţea sufletului cu plăcerile poftelor, şi cu totul toată mintea ţărână mi-am făcut. Ruptu-mi-am acum veşmântul cel dintâi, pe care mi l-ai ţesut mie, Ziditorule, dintru început; şi pentru aceasta zac acum gol. Îmbrăcatu-m-am acum în haină ruptă, pe care mi-a ţesut-o mie şarpele cu sfătuirea, şi mă ruşinez. Căutat-am la frumuseţea pomului, şi mi s-a amăgit mintea; şi acum zac gol şi mă ruşinez. Lucrat-au pe spatele meu toţi mai-marii răutăţilor, lungind asupra mea fărădelegea lor. Pierdutu-mi-am frumuseţea cea întâi-zidită şi podoaba mea; şi acum zac gol şi mă ruşinez. Cusutu-mi-a haine de piele păcatul, golindu-mă de haina cea dintâi ţesută de Dumnezeu. Îmbrăcat sunt cu îmbrăcaminte de ruşine, ca şi cu nişte frunze de smochin, spre vădirea patimilor mele celor din bunăvoinţa mea. Îmbrăcatu-m-am urât cu haina împestriţa-tă şi sângerată ruşinos, prin curgerea vieţii celei cu patimi şi iubitoare de desfătări. Pătat-am haina trupului meu, şi am întinat cu totul podoaba cea după chipul şi după asemănarea Ta, Mântuitorule. Căzut-am întru întristarea patimi lor, şi în stricăciunea cea materialnică; şi pentru aceasta acum vrăjmaşul mă necăjeşte. Viaţă iubitoare de cele materiale şi iubitoare de averi alegând eu în loc de sărăcie, Mântuitorule, m-am împresurat acum cu sarcină grea. Împodobitu-mi-am chipul trupului cu îmbrăcămintea de multe feluri a gândurilor ruşinoase şi sunt osândit. Îngrijitu-m-am cu deadinsul numai de podoaba mea cea din afară, nebăgând seama de cortul dinlăuntru, cel după chipul lui Dumnezeu. Făcându-mi urâţenia chip patimi lor mele, prin pofte iubitoare de plăceri, mi-am stricat frumuseţea minţii.
Îngropat-am, Mântuitorule, cu patimile frumuseţea chipului celui dintâi; dar ca pe drahmă, oarecând, căutându-mă, aşa mă află. Păcătuit-am ca şi desfrânata şi strig Ţie: Eu însumi am greşit! Primeşte, Mântuitorule, ca mir şi lacrimile mele. Alunecat-am în desfrânare ca David şi m-am umplut de noroi; dar Tu, Mântuitorule, spală-mă şi pe mine cu lacrimile mele. Fii mie milostiv, strig Ţie ca şi vameşul; Mântuitorule, curăţeşte-mă; că nimeni din cei din Adam n-au greşit Ţie, ca mine. Nici lacrimi, nici pocăinţă nu am, nici umilinţă; ci Tu însuţi acestea, Mântuitorule, dăruieşte-mi-le, ca un Dumnezeu. Uşa Ta să nu mi-o închizi atunci, Doamne, Doamne! Ci să o deschizi mie, celui ce mă pocăiesc către Tine. Iubitorule de oameni, Cel ce voieşti ca toţi să se mântuiască, Tu mă cheamă şi mă primeşte ca un bun, pe mine cel ce mă pocăiesc. Ascultă suspinurile sufletului meu, şi primeşte picăturile ochilor mei, Doamne, şi mă mântuieşte. Preacurată Fecioară, Născătoare de Dum-nezeu, ceea ce una eşti prea lăudată, roagă-te îndelung, ca să ne mântuim noi.
Sau alt canon Irmosul: Vedeţi, vedeţi! că Eu sunt Dumnezeu, Care am plouat mană, şi apă din piatră am izvorât de demult, în pustie, poporului Meu, cu singură dreapta şi cu tăria Mea . Vedeţi, vedeţi! că Eu sunt Dumnezeu; ascultă, suflete al meu, pe Domnul, Cel ce strigă, şi te depărtează de la păcatul cel dintâi; şi te teme, ca de un judecător şi Dumnezeu. Cui te-ai asemănat, mult-păcătosule suflete? Numai lui Cain celui dintâi şi lui Lameh aceluia? Ucigându-ţi cu pietre trupul prin fapte rele, şi omorându-ţi mintea cu pornirile cele nebuneşti. Pe toţi cei mai înainte de lege întrecându-i, o, suflete, lui Set nu te-ai asemănat, nici lui Enos ai urmat, nici lui Enoh cel ce a fost mutat la cer, nici lui Noe; ci te-ai arătat sărac de viaţa drepţilor. Tu însuţi, suflete al meu, ai deschis zăvoarele mâniei Dumnezeului tău, şi ţi-ai înecat trupul, ca şi tot pământul, şi faptele şi viaţa; şi ai rămas afară de corabia cea mântuitoare. Bărbat am ucis spre rană mie, şi tânăr spre vătămare, Lameh plângând a strigat; iar tu nu te cutremuri, o, suflete al meu, întinându-ţi trupul şi mintea pătându-ţi.
O, cum am râvnit lui Lameh, celui mai înainte ucigaş! Sufletul ca pe un bărbat, mintea ca pe un tânăr şi trupul ca pe un frate mi-am ucis, ca şi Cain ucigaşul, cu pornirile cele poftitoare de plăceri. Turn ţi-ai închipuit să zideşti, o, suflete, şi întăritură să faci poftelor tale, de n-ar fi oprit Ziditorul voile tale, şi de n-ar fi surpat până la pământ meşteşugirile tale. Plouat-a Domnul oarecând foc din cer, arzând fărădelegea cea înfierbântată a sodomenilor; iar tu ţi-ai a prins focul gheenei întru care va să arzi, o, suflete. Rănitu-m-am, vătămatu-m-am, iată săgeţi-le vrăjmaşului au pătruns sufletul meu şi trupul. Iată, rănile şi bubele şi zdruncină-turile strigă, şi vătămăturile mele cele de voie alese. Cunoaşteţi şi vedeţi că Eu sunt Dumnezeul, Cel ce ispitesc inimile, înfrânez cugetele şi vădesc faptele, ard păcatele, judec pe orfan, pe smerit şi pe sărac.
Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Întins-ai mâinile tale către înduratul Dumnezeu, Marie, afundată întru adâncul răutăţilor, şi ţi-a întins mâna de ajutor cu milostivire, ca şi lui Petru, căutând cu adevărat întoarcerea ta. Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Cu toată osârdia şi cu dragoste ai alergat către Hristos, urând calea cea dintâi a păcatului; şi în pustiile cele neumblate hrănindu-te, şi poruncile Lui cele dumnezeieşti curat săvârşind. Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Să vedem, să vedem, o suflete, iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi a Stăpânului; pentru aceasta, mai înainte de sfârşit să cădem înaintea Lui cu lacrimi, strigând: cu rugăciunile lui Andrei, Mântuitorule, milu-ieşte-ne pe noi. Treime fără început, nezidită, nedespărţită Unime, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc, şi mă mântuieşte pe mine, cel ce am greşit; a Ta zidire sunt, nu mă trece cu vederea; ci mă iartă şi mă izbăveşte de osânda focului. Preacurată Stăpână Născătoare de Dumnezeu, nădejdea celor ce aleargă la tine, şi limanul celor înviforaţi, pe Milostivul şi Făcătorul şi Fiul tău, fă-L îndurat, şi mie cu rugăciunile tale.
La Canonul inițial al Sf. Andrei Criteanul, mai precis la cântările a 3-a, a 4-a, a 8-a și a 9-a, au fost adăugate de timpuriu câteva canoane mai mici, formate din trei cântări (trei ode), compuse de ‘Teodor’ și ‘Iosif’, adică Sf. Teodor Studitul (+ 826) și Iosif de Sicilia (+ 886). În secolele XI-XII, un canon de două stihiri pentru o Cântare a fost adăugat în cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea în care Duminica a V-a din Postul Sf. Paști a fost închinată pomenirii Sf. Maria Egipteanca. Apoi a fost adăugată la sfârșitul fiecărei cântări o stihiră de cerere către Sf. Andrei Criteanul însuși. După sinaxar se cântă sau recită 16 stihiri, toate intercalate între Fericiri.
Canonul cel Mare, reflexie a nevoii de pocăinţă. Profesorul Olivier Clement de la Institutul „Sfântul Serghie“ din Paris spunea despre Canonul Sfântului Andrei că „descrie nestatornicia şi fragilitatea vieţii noastre, în timpul căreia nu reuşim să facem nimic, dar şi lipsa de consistenţă a timpului, pentru că timpul trece ca un vis, iar viaţa se scurtează; omul este cuprins de repulsie şi disperare în faţa faptelor săvârşite, a tulburărilor şi grijilor care-l cuprind atunci când vrea să evite meditaţia asupra propriei efemerităţi… Părinţii pustiei scriu despre unul din cele mai mari păcate, uitarea de Dumnezeu, adică a propriei persoane şi a tainei celuilalt, care este adevărul lucrurilor; aceasta este asemenea visării cu ochii deschişi, plină de lucruri goale care risipesc sufletul“. Profesorul de teologie liturgică al Universităţii „Sfântul Tihon“ din Moscova, M. S. Krasoviţkaia, spune despre Canonul cel Mare că reprezintă „o minune a imnografiei bisericeşti, un text de o forţă şi frumuseţe ieşite din comun. Cuvintele sunt uimitoare: avem în canon şi antropologie creştină şi ascetică: trupul trebuie să participe la pocăinţă, ca parte integrantă a fiinţei omului. Canonul este o convorbire a celui care se pocăieşte cu propriul lui suflet şi aceasta încă de la primele cuvinte, apogeul atingându-se la Condacul cântat după cântarea a şasea: «Suflete al meu!»“.
O particularitate a Canonului cel Mare constă în utilizarea largă a imaginilor şi persoanelor biblice, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Prin aceste exemple sufletul este atenţionat să-şi amintească de oamenii drepţi care i-au bineplăcut lui Dumnezeu şi să le urmeze pilda, chiar dacă până atunci a făcut contrariul. Pătruns de un sentiment profund de pocăinţă, Canonul Sfântului Andrei corespunde pe deplin spiritului Postului Mare. În canon sunt prezentate şi evenimente din istoria vetero şi neotestamentară, începând de la căderea protopărintelui Adam şi până la Înălţarea Domnului Hristos. Sfântul Andrei aplică într-un mod cu totul personal fiecare eveniment biblic relatat unei stări a sufletului păcătos, influenţându-l spre îndreptare şi sfinţire.
În săptămâna a cincea din post, la Denia specială se citeşte şi viaţa Sfintei Maria Egipteanca, a cărei pomenire se face pe 30 martie şi în a cincea duminică din Postul Sfintelor Paşti. Aceasta a constituit, prin pocăinţa arătată, unul din cele mai grăitoare exemple ale înnoirii sufletului omului păcătos. Citirea Canonului Sfântului Andrei Criteanul a atras întotdeauna un mare număr de credincioşi. Canonul este lung, corul cântă lin, iar preoţii intonează foarte impunător troparele. Toate acestea îi fac pe creştinii ortodocşi să nu observe trecerea timpului, concentrându-se asupra problemelor duhovniceşti pe care le trezeşte acest minunat canon în sufletul lor.
Întregul Canon este un apel la suflet să se trezească la realitatea duhovnicească şi să trăiască în curăţie. Domnul a venit să-i cheme pe cei păcătoşi, nu pe cei drepţi la pocăinţă. Forţa şi sinceritatea pocăinţei nu sunt legate de adâncimea căderii spirituale. Dimpotrivă, forţa pocăinţei, capacitatea de a vedea necurăţia din adâncul sufletului şi de a o scoate cu bărbăţie la lumină reprezintă tot atâtea semne de înălţime a spiritului care mărturiseşte faptul că omul a început şi continuă lupta duhovnicească. De aceea perioada în care ne aflăm ne îndeamnă la pocăinţă, la tăcere, la rugăciune, la lacrimi – cine le poate avea, pentru că o lacrimă sau mai multe lacrimi curăţă păcatele noastre. Indiferenţa şi rămânerea departe de Dumnezeu ne depărtează de El. De aceea, Sf. Andrei Criteanul ne îndeamnă să ne rugăm iară şi iară. Şi am citit un părinte la Mănăstirea Neamţ care citea în fiecare săptămână acest Canon. Cât îl vedeţi dumneavoastră de amplu, că noi îl citim în patru zile, cele 250 de strofe ale lui, un părinte minunat şi smerit îl citea în fiecare săptămână, ştiind că acest Canon, citit cu umilinţă, din toată inima, aduce curăţire de păcate.
Şi aş vrea să vă mai adaug un gând pe lângă mulţimea exemplelor pe care ni le pune înainte autorul acestui prea frumos şi profund Canon de pocăinţă, un gând al Sfântului Efrem Sirul, poet creştin şi om cuvios, cu viaţă sfântă, care ne spune, între altele, în rugăciunea cu care călătorim noi pe tot parcursul Postului Mare, să ne curăţim de păcate. Şi aminteşte mai multe neputinţe şi păcate pe care le întâlnim noi în viaţa noastră: “Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. V-aţi pus vreodată întrebarea ce este grăirea în deşert? Cât de mult vorbim noi în deşert? Adică cât de mult vorbim fără să preţuim cuvintele şi cât de puţin ne rugăm? Şi constatăm, dacă suntem sinceri, mai ales în această perioadă, cum s-au inversat lucrurile şi rolurile. În urmă cu multe veacuri, marii Părinţi ai Bisericii şi creştinii adevăraţi se rugau mult şi tăceau, adică nu vorbeau fără folos. Noi vorbim mult şi ne rugăm foarte puţin sau nu ne mai rugăm deloc. De multe ori, şi în biserică stând, vorbim, şi la Liturghie, şi la alte slujbe, şi preţuim mai mult prietenia cu cel de alături decât prietenia cu Dumnezeu. Vorbirea aceasta în deşert aduce multă tulburare între oameni. Cât de mulţi vecini nu-şi iubesc vecinii, cât de mulţi fraţi nu-şi iubesc fraţii şi chiar copiii îşi vorbesc de rău părinţii. De aceea, vorbirea în deşert trebuie înlăturată din viaţa creştinilor adevăraţi. Mai bine să vorbim cu folos doar câteva cuvinte, decât de dimineaţa până seara, vorbind pe alţii de rău, văzând întotdeauna defectele altora şi niciodată observând sau admiţând că și noi am avea păcate, chiar mai multe decât cei pe care-i discutăm şi-i vorbim pe la colţuri. De aceea, perioada Sfântului şi marelui Post este o perioadă care ne îndeamnă la mai multă rugăciune, la faptă bună şi la tăcere. Cei care tac înţeleg mai mult decât cei care vorbesc fără rost, pentru că sunt mulţi dintre noi care vorbesc uşor, acuzând pe alţii, dar n-au învăţat încă cuvintele rugăciunilor şi taina care-i apropie de Dumnezeu.
Apoi, în perioada Postului, să sporim viaţa noastră cu faptele pocăinţei, cu lacrimi, dacă putem, cu post, cât putem, nu pentru a fi lăudaţi de oameni şi nu pentru a ne lăuda altora, dacă am reuşit să postim, chiar ajunând, câteva ore sau mai multe ore, ci privind la cel de alături, la cel care are mai puţin decât noi sau care are nevoie ca un vecin sau un cunoscut să-i deschidă uşa, pentru că nimeni nu-i mai calcă pragul. Sunt lucruri simple, pe care noi va trebui să le punem în aplicare, adică să ni le însuşim şi să le împlinim pentru a ne apropia de Dumnezeu. Şi vă amintiţi ce spun profeţii Vechiului Testament de la care au luat şi marii Părinţi ai Bisericii: Ştiţi voi care este postul ce-Mi place Mie? Rupeţi legăturile nedreptăţii. Primiţi în casă pe orfani şi pe văduvă. Împărţiţi pâinea voastră cu cei care nu au şi paharul cu apă cu cei care nu au. Dacă aveţi prieteni cu nume bun, nu le stricaţi numele. Acesta este postul cel adevărat. Nu doar că mâncăm fasole câteva zile şi ne şi considerăm deasupra altora, nepreţuind darurile lor.
Perioada în care ne aflăm ne cheamă la o privire interioară înaintea întâmpinării marii sărbători al Învierii Domnului. Şi cei care vin la biserică ştiu că în tezaurul nostru de cult este o cântare care spune: “Să ne curăţim simţirile, ca să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumină a Învierii”. Dacă nu ne curăţim simţirile, adică înlăuntrul nostru, şi dacă inima noastră este încă împătimită şi gânduri necuviincioase şi fapte necuviincioase îi dau târcoale, înseamnă că Postul Sfintelor Paşti trece degeaba. De aceea cu toţii trebuie să ne gândim mai mult la ceea ce trebuie să facem pentru a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu, ceea ce trebuie să împlinim, omeneşte vorbind, în această perioadă ca să urcăm o treaptă, două sau, cei care pot, mai multe până la cele 33 de trepte de care vorbesc Părinţii Bisericii şi, mai ales, un alt dascăl al pocăinţei, Sfântul Ioan Scărarul.
Cu rugăciunile tuturor celor care ne-au îndemnat să ne pocăim, să ne ajute Domnul să ne schimbăm viaţa, apropiindu-ne de El, Care este bucuria noastră, Căruia să-I închinăm întreaga noastră viaţa. Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)