Canonul Sfântului Andrei Criteanul, un dialog sincer și binefăcător cu propria conștiință
Odată cu începutul Sfântului și Marelui Post al Paștilor pornim război, unul nevăzut, în care combatanții vom fi noi, iar inamicii, patimile, păcatele de tot felul, gândurile, tentațiile pătimașe, orgoliul și egoismul ce ne stăpânesc. Frontul se va numi post, iar triumful sperăm să ne aparțină, întruchipat în învierea noastră duhovnicească.
Chiar de la debutul mult așteptatei perioade de pocăință și stăruitoare rugăciune, Biserica ne pune înainte un model complet de luptă în vederea fortificării și biruinței noastre în lupta cu păcatul. Este vorba de Canonul Sfântului Andei Criteanul, rânduit a se citi în cadrul slujbei Pavecerniței Mari în primele patru zile din prima săptămână a Postului Mare, reluat apoi în întregime în cadrul utreniei din joia săptămânii a cincea din cuprinsul aceluiași post.
Acest imn liturgic, impresionant nu doar prin întinderea sa (este cea mai mare cântare din toată tradiția Bisericii răsăritene), ci mai ales prin conținut – fiind o meditație biblică, dar și o stăruitoare rugăciune de pocăință – îl are drept autor pe Sfântul Andrei Ierusalimiteanul sau Criteanul, trăitor în veacurile VII-VIII. Prima numire a sfântului ne amintește de faptul că s-a călugărit la Ierusalim, făcându-și ucenicia în cadrul „Frăției Sfântului Mormânt”, pe când ultima ne indică rangul său de episcop al cetății Gortyna din insula Creta; de pe această înaltă treaptă sacerdotală a slujit Biserica lui Hristos cu toată ființa sa, până ce Domnul l-a chemat către cereștile locașuri.
Nu se poate preciza când și unde autorul nostru și-a scris capodopera. Cercetătorii au emis două ipoteze diferite. Cea mai plauzibilă presupune că Sfântul Andrei a redactat acest Canon la o vârstă înaintată, sub povara anilor și conștient de iminența sfârșitului său, pentru care motiv Canonul a și fost intitulat un adevărat „cântec al lebedei”.
Canonul cel Mare nu constituie singura operă liturgică a imnografului Andrei Criteanul sau Cretanul. Bunăoară, tot el a compus „triodicele” de la Pavecernița din Duminica Floriilor, pe cele de la utrenia din zilele de luni, marți, miercuri și joi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri; canoanele din sâmbăta lui Lazăr, cele de la utrenia Duminicii mironosițelor, imnele de la utrenia sărbătorii Nașterii Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul, precum și la zămislirea Sfintei Ana. Tot Sfântului Andrei i se atribuie unele cântări din slujbele de la Nașterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci, etc.
Canonul Sfântului Andrei nu e „mare” atât prin întindere, ci îndeosebi prin conținut, prin sublimitatea ideilor, prin profunzimea simțămintelor legate de trăirile sufletului omenesc, care, privind la starea de decadență, de însingurare și de îndepărtare față de Dumnezeu, cere cu stăruință Cerescului Tată milă și iertare. Imnul liturgic „radiografiază” lucrarea păcatului în viața omului, arătând că prin păcat se pierde frumusețea curăției din Rai, se pustiește sufletul, se transformă demnitatea omului în ocară. Omul robit de păcat cade, scade și decade, ajungând înstrăinat în relația cu Dumnezeu. Pildele scripturistice oferite cu generozitate de Canon ne pun în față trei categorii de oameni: drepții, ce au urmat calea luminoasă către Cer; păcătoșii care, robiți de patimi, au gustat din amarul înstrăinării și al izolării de lumina Preasfintei Treimi, dar prin pocăință au cunoscut întoarcerea, ajungând la mântuire; păcătoșii care, după cădere, nu au luptat pentru îndreptare, pierzându-se. Canonul strigă cu multă stăruință să urmăm celor dintâi, iar de am căzut în păcat să urmăm pilda celor din a doua categorie, fugind de destinul dramatic al celor din ultima ceată.
Printr-o putere creatoare extraordinară, autorul face o trecere binefăcătoare de la starea proprie de analiză și pocăință, la una generalizată, așa încât păcatul nu este prezentat a fi al unui singur om, ci al întregii firii omenești căzute, începând cu Adam şi Eva. Lecturând Canonul cel Mare, ne întâlnim, așadar, nu doar cu pocăința Sfântului Andrei, ci cu a noastră proprie; strigătul „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, rostit după fiecare stihiră al imnului, nu îi aparține numai Sfântului Andrei, ci şi fiecăruia dintre noi. Nu putem să nu evidențiem iscusința muzicală a autorului, care i-a rânduit Canonului linia melodică a glasului al VI-lea, un glas mai trist, o cântare mai „dulce”, arătând prin aceasta că durerea rănii pricinuite de păcat este „oblojită” de dulcea tânguire, imprimându-i astfel canonului un accentuat caracter penitențial.
Canonul pătrunde în cele mai adânci carcere ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Pe lângă faptul că se dau dimensiuni cosmice actului pocăinței - „Ia aminte, cerule și voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu” -, drama consumată în sufletul chinuit de păcat este conștiincios și cu mult rafinament psihologic prezentată. Principalele etape ale acesteia ar fi următoarele: sufletul începe să simtă nimicnicia stării provocată de cădere ca pe o povară de nesuferit („Vremea este a pocăinței, vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului…”); iubirea dumnezeiască, prin glasul propriei conștiințe, cheamă sufletul abia trezit din păcat la ridicare și depășire a deplorabilei stări („vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează de acum nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință”); sufletul conștientizează pericolul în care s-a lăsat târât de păcat („Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău și te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom și ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită”); procesul propriu-zis al pocăinței („Păcătuit-am; greșit-am și am călcat porunca Ta; că întru păcate am fost zămislit și am adăugat rănilor mele rană. Ci Tu mă miluiește, ca un Îndurat, Dumnezeul părinților”): încununarea „luptei celei bune” cu darurile bunătății și milostivirii celei nemărginite ale lui Dumnezeu („Judecătorul meu și cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăși cu îngerii să judeci toată lumea; atunci văzându-mă cu ochiul Tău cel blând să Te milostivești și să mă miluiești, Iisuse pe mine care am greșit mai mult decât toată firea omenească”).
Cunoscând toate acestea, bine ar fi ca în acest post să ne obișnuim cu citirea cât mai deasă din canonul Sfântului Andrei Criteanul, pentru a trăi experiența unei pocăințe sincere, urmată de o grabnică întoarcere la o viață bineplăcută lui Dumnezeu.
Cântarea a 2-a, Irmosul : Ia aminte, Cerule, şi voi grăi; şi voi lăuda pe Hristos, Care a venit din Fecioară cu trup (de două ori). Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă. Ia aminte, cerule, şi voi grăi; pământule, primeşte în urechi glasul celei ce se pocă-ieşte lui Dumnezeu şi-L laudă pe Dânsul. Ia aminte, Dumnezeule, Mântuitorul meu, cu ochiul Tău cel blând, şi primeşte mărturisirea mea cea călduroasă. Mai mult decât toţi oamenii, eu însumi am greşit Ţie; ci Te milostiveşte, Mântuito-rule, ca un Dumnezeu, spre făptura Ta. Viforul răutăţilor m-a cuprins, Milostive Doamne; ci, ca lui Petru, întinde-mi şi mie mâna Ta. Lacrimile desfrânatei, Îndurate, şi eu le vărs înaintea Ta; milostiveşte-Te spre mine, Mântuitorule, cu îndurarea Ta. Întunecatu-mi-am, frumuseţea sufletului cu plăcerile poftelor, şi cu totul toată mintea ţărână mi-am făcut. Ruptu-mi-am acum veşmântul cel dintâi, pe care mi l-ai ţesut mie, Ziditorule, dintru început; şi pentru aceasta zac acum gol. Îmbrăcatu-m-am acum în haină ruptă, pe care mi-a ţesut-o mie şarpele cu sfătuirea, şi mă ruşinez. Căutat-am la frumuseţea pomului, şi mi s-a amăgit mintea; şi acum zac gol şi mă ruşinez. Lucrat-au pe spatele meu toţi mai-marii răutăţilor, lungind asupra mea fărădelegea lor. Pierdutu-mi-am frumuseţea cea întâi-zidită şi podoaba mea; şi acum zac gol şi mă ruşinez. Cusutu-mi-a haine de piele păcatul, golindu-mă de haina cea dintâi ţesută de Dumnezeu. Îmbrăcat sunt cu îmbrăcaminte de ruşine, ca şi cu nişte frunze de smochin, spre vădirea patimilor mele celor din bunăvoinţa mea. Îmbrăcatu-m-am urât cu haina împestriţa-tă şi sângerată ruşinos, prin curgerea vieţii celei cu patimi şi iubitoare de desfătări. Pătat-am haina trupului meu, şi am întinat cu totul podoaba cea după chipul şi după asemănarea Ta, Mântuitorule. Căzut-am întru întristarea patimi lor, şi în stricăciunea cea materialnică; şi pentru aceasta acum vrăjmaşul mă necăjeşte. Viaţă iubitoare de cele materiale şi iubitoare de averi alegând eu în loc de sărăcie, Mântuitorule, m-am împresurat acum cu sarcină grea. Împodobitu-mi-am chipul trupului cu îmbrăcămintea de multe feluri a gândurilor ruşinoase şi sunt osândit. Îngrijitu-m-am cu deadinsul numai de podoaba mea cea din afară, nebăgând seama de cortul dinlăuntru, cel după chipul lui Dumnezeu. Făcându-mi urâţenia chip patimi lor mele, prin pofte iubitoare de plăceri, mi-am stricat frumuseţea minţii. Îngropat-am, Mântuitorule, cu patimile frumuseţea chipului celui dintâi; dar ca pe drahmă, oarecând, căutându-mă, aşa mă află. Păcătuit-am ca şi desfrânata şi strig Ţie: Eu însumi am greşit! Primeşte, Mântuitorule, ca mir şi lacrimile mele. Alunecat-am în desfrânare ca David şi m-am umplut de noroi; dar Tu, Mântuitorule, spală-mă şi pe mine cu lacrimile mele. Fii mie milostiv, strig Ţie ca şi vameşul; Mântuitorule, curăţeşte-mă; că nimeni din cei din Adam n-au greşit Ţie, ca mine. Nici lacrimi, nici pocăinţă nu am, nici umilinţă; ci Tu însuţi acestea, Mântuitorule, dăruieşte-mi-le, ca un Dumnezeu. Uşa Ta să nu mi-o închizi atunci, Doamne, Doamne! Ci să o deschizi mie, celui ce mă pocăiesc către Tine. Iubitorule de oameni, Cel ce voieşti ca toţi să se mântuiască, Tu mă cheamă şi mă primeşte ca un bun, pe mine cel ce mă pocăiesc. Ascultă suspinurile sufletului meu, şi primeşte picăturile ochilor mei, Doamne, şi mă mântuieşte. Preacurată Fecioară, Născătoare de Dum-nezeu, ceea ce una eşti prea lăudată, roagă-te îndelung, ca să ne mântuim noi.
Alt canon Irmosul: Vedeţi, vedeţi! că Eu sunt Dumnezeu, Care am plouat mană, şi apă din piatră am izvorât de demult, în pustie, poporului Meu, cu singură dreapta şi cu tăria Mea . Vedeţi, vedeţi! că Eu sunt Dumnezeu; ascultă, suflete al meu, pe Domnul, Cel ce strigă, şi te depărtează de la păcatul cel dintâi; şi te teme, ca de un judecător şi Dumnezeu. Cui te-ai asemănat, mult-păcătosule suflete? Numai lui Cain celui dintâi şi lui Lameh aceluia? Ucigându-ţi cu pietre trupul prin fapte rele, şi omorându-ţi mintea cu pornirile cele nebuneşti. Pe toţi cei mai înainte de lege întrecându-i, o, suflete, lui Set nu te-ai asemănat, nici lui Enos ai urmat, nici lui Enoh cel ce a fost mutat la cer, nici lui Noe; ci te-ai arătat sărac de viaţa drepţilor. Tu însuţi, suflete al meu, ai deschis zăvoarele mâniei Dumnezeului tău, şi ţi-ai înecat trupul, ca şi tot pământul, şi faptele şi viaţa; şi ai rămas afară de corabia cea mântuitoare. Bărbat am ucis spre rană mie, şi tânăr spre vătămare, Lameh plângând a strigat; iar tu nu te cutremuri, o, suflete al meu, întinându-ţi trupul şi mintea pătându-ţi. O, cum am râvnit lui Lameh, celui mai înainte ucigaş! Sufletul ca pe un bărbat, mintea ca pe un tânăr şi trupul ca pe un frate mi-am ucis, ca şi Cain ucigaşul, cu pornirile cele poftitoare de plăceri. Turn ţi-ai închipuit să zideşti, o, suflete, şi întăritură să faci poftelor tale, de n-ar fi oprit Ziditorul voile tale, şi de n-ar fi surpat până la pământ meşteşugirile tale. Plouat-a Domnul oarecând foc din cer, arzând fărădelegea cea înfierbântată a sodomenilor; iar tu ţi-ai a prins focul gheenei întru care va să arzi, o, suflete. Rănitu-m-am, vătămatu-m-am, iată săgeţi-le vrăjmaşului au pătruns sufletul meu şi trupul. Iată, rănile şi bubele şi zdruncină-turile strigă, şi vătămăturile mele cele de voie alese. Cunoaşteţi şi vedeţi că Eu sunt Dumnezeul, Cel ce ispitesc inimile, înfrânez cugetele şi vădesc faptele, ard păcatele, judec pe orfan, pe smerit şi pe sărac.
Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Întins-ai mâinile tale către înduratul Dumnezeu, Marie, afundată întru adâncul răutăţilor, şi ţi-a întins mâna de ajutor cu milostivire, ca şi lui Petru, căutând cu adevărat întoarcerea ta. Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Cu toată osârdia şi cu dragoste ai alergat către Hristos, urând calea cea dintâi a păcatului; şi în pustiile cele neumblate hrănindu-te, şi poruncile Lui cele dumnezeieşti curat săvârşind. Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Să vedem, să vedem, o suflete, iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi a Stăpânului; pentru aceasta, mai înainte de sfârşit să cădem înaintea Lui cu lacrimi, strigând: cu rugăciunile lui Andrei, Mântuitorule, milu-ieşte-ne pe noi.
Slavă..., a Treimii: Treime fără început, nezidită, nedespărţită Unime, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc, şi mă mântuieşte pe mine, cel ce am greşit; a Ta zidire sunt, nu mă trece cu vederea; ci mă iartă şi mă izbăveşte de osânda focului.
Şi acum..., a Născătoarei:Preacurată Stăpână Născătoare de Dumnezeu, nădejdea celor ce aleargă la tine, şi limanul celor înviforaţi, pe Milostivul şi Făcătorul şi Fiul tău, fă-L îndurat, şi mie cu rugăciunile tale. Şi iarăşi se zice, în amândouă stranele, irmosul al doilea: Vedeţi, vedeţi...
” Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă…
Zilele acestea pe care le petrecem sunt zile sfinte; aşa le-au numit Părinţii Bisericii. Şi pentru a înţelege dumneavoastră încă de la început ce mare este diferenţa dintre noi şi cei din alte vremuri, am să vă spun că, îndată ce începea Postul cel Mare, după cum ştim din istorisirile părinţilor din Palestina, foarte mulţi călugări din mănăstirile de pe Valea Iordanului părăseau obştile şi se duceau în pustie. Ştim din istorisirea lui Zosima despre Sf. Maria Egipteanca că părinţii care plecau în pustie luau cu ei două sau trei pâini; alţii se întorceau cu o pâine, alţii cu jumătate, iar alţii cu toate pâinile, pentru că aceştia doreau ca în perioada Sfântului şi Marelui Post al Paştilor să petreacă desprinzându-se de cele lumeşti şi, în nevoinţă aspră, după cum ştim din istorisirile Patericului şi din scrierile filocalice, se cunoşteau pe sine şi se lepădau de sine, adică de tot ceea ce este omenesc şi de tot ceea ce-l depărtează pe om de Dumnezeu.
Şi să ştiţi că această lucrare a pocăinţei se săvârşeşte în taină. Ea trebuie să fie cunoscută de Dumnezeu şi nu de oameni. Sunt mulţi dintre noi cei care se roagă de ochii lumii, mult, pentru a fi lăudaţi de ceilalţi. Sunt alţii cărora le place să le amintească oamenii că postesc, că ajunează chiar. Sunt mulţi care fac anumite fapte bune doar pentru a fi lăudaţi de oameni. Dar nu aceasta este adevărata pocăinţă.
Pocăinţa de care vorbeşte autorul acestui preafrumos Canon este o pocăinţă interioară, una trăită în smerenie, în umilință, pentru că umilinţa îi întoarce pe fiii pierduţi la Dumnezeu.
Şi această stare o pot avea oamenii şi astăzi, într-o vreme atât de risipită şi de depărtată de Dumnezeu, dacă ne vom reveni în sine, adică dacă ne vom depărta de tot ceea ce este trecător şi inutil, dar pe care noi adeseori le considerăm plăceri şi pe care le căutăm cel mai mult.
De aceea, perioada aceasta de pocăinţă ne îndeamnă pe toţi să ne întoarcem la casa Părintelui Celui bun,să avem şi noi lacrimi de umilinţă, cum au avut cei care I-au greşit lui Dumnezeu şi care, unii dintre ei, s-au întors, căindu-se. Cei care au rămas în starea lor de trufie, de indiferenţă, de depărtare de Dumnezeu, s-au pierdut.Dar cei care s-au smerit şi s-au întors, cei care s-au căit, aşa după cum am auzit şi ieri şi astăzi în exemplele pe care ni le pune înainte acest mare dascăl al pocăinţei, Sfântul Andrei Criteanul, episcopul Cretei, mulţi dintre cei care au fost păcătoşi s-au curăţit şi s-au apropiat de Dumnezeu.
Acest Canon de pocăinţă a fost numit de un mare teolog din Occident “Cântecul lacrimilor“ pentru că fiecare cântare poate fi o lacrimă pe care noi o vărsăm înaintea lui Dumnezeu şi ştim de la Părinţii Bisericii că acest Canon, cântec sau botez al lacrimilor, este cel care spală toate păcatele. Dacă noi am primit o haină luminoasă la Botez, după cum cântă Biserica – Dă-mi mie veşmânt luminos, Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină – şi, dacă n-am păstrat curată această haină, doar prin lacrimile pocăinţei o putem curăţi, o putem spăla pentru a ne întoarce la El.
Marele Ioan Gură de Aur, vorbind despre Botezul nostru, spune:
“Nu ştii că şi la Botezul tău s-au deschis cerurile? Nu numai atunci când S-a botezat Domnul s-au deschis cerurile, ci şi când te-ai botezat tu. Dar nu ştiu dacă tu ţi-ai păstrat veşmântul strălucitor pe care l-ai primit atunci, la Botez, când cerurile s-au deschis şi ai fost numit fiu iubit, cum a fost numit şi Fiul Celui Preaînalt.“
Dar noi, dreptmăritori creştini, nu mai ţinem la acest mare privilegiu, de a fi şi noi fii iubiţi,cum a fost Fiul lui Dumnezeu, Cel făcut Om din iubire faţă de oameni.
De aceea perioada în care ne aflăm ne îndeamnă la pocăinţă, la tăcere, la rugăciune, la lacrimi – cine le poate avea, pentru că o lacrimă sau mai multe lacrimi curăţă păcatele noastre. Indiferenţa şi rămânerea departe de Dumnezeu ne depărtează de El. De aceea, Sf. Andrei Criteanul ne îndeamnă să ne rugăm iară şi iară. Şi am citit un părinte la Mănăstirea Neamţ care citea în fiecare săptămână acest Canon. Cât îl vedeţi dumneavoastră de amplu, că noi îl citim în patru zile, cele 250 de strofe ale lui, un părinte minunat şi smerit îl citea în fiecare săptămână, ştiind că acest Canon, citit cu umilinţă, din toată inima, aduce curăţire de păcate.
Şi aş vrea să vă mai adaug un gând pe lângă mulţimea exemplelor pe care ni le pune înainte autorul acestui prea frumos şi profund Canon de pocăinţă, un gând al Sfântului Efrem Sirul, poet creştin şi om cuvios, cu viaţă sfântă, care ne spune, între altele, în rugăciunea cu care călătorim noi pe tot parcursul Postului Mare, să ne curăţim de păcate. Şi aminteşte mai multe neputinţe şi păcate pe care le întâlnim noi în viaţa noastră: “Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deşert nu mi-l da mie”.
V-aţi pus vreodată întrebarea ce este grăirea în deşert? Cât de mult vorbim noi în deşert? Adică cât de mult vorbim fără să preţuim cuvintele şi cât de puţin ne rugăm? Şi constatăm, dacă suntem sinceri, mai ales în această perioadă, cum s-au inversat lucrurile şi rolurile. În urmă cu multe veacuri, marii Părinţi ai Bisericii şi creştinii adevăraţi se rugau mult şi tăceau, adică nu vorbeau fără folos. Noi vorbim mult şi ne rugăm foarte puţin sau nu ne mai rugăm deloc. De multe ori, şi în biserică stând, vorbim, şi la Liturghie, şi la alte slujbe, şi preţuim mai mult prietenia cu cel de alături decât prietenia cu Dumnezeu. Vorbirea aceasta în deşert aduce multă tulburare între oameni. Cât de mulţi vecini nu-şi iubesc vecinii, cât de mulţi fraţi nu-şi iubesc fraţii şi chiar copiii îşi vorbesc de rău părinţii. Nu mai vorbim de colegi care se bat la şcoală încă din primele clase şi, de multe ori, profesorii şi cei care ar trebui să-i educe, acoperă astfel de fapte. De aceea, vorbirea în deşert trebuie înlăturată din viaţa creştinilor adevăraţi. Mai bine să vorbim cu folos doar câteva cuvinte, decât de dimineaţa până seara, vorbind pe alţii de rău, văzând întotdeauna defectele altora şi niciodată observând sau admiţând că și noi am avea păcate, chiar mai multe decât cei pe care-i discutăm şi-i vorbim pe la colţuri.
De aceea, perioada Sfântului şi marelui Post este o perioadă care ne îndeamnă la mai multă rugăciune, la faptă bună şi la tăcere. Cei care tac înţeleg mai mult decât cei care vorbesc fără rost, pentru că sunt mulţi dintre noi care vorbesc uşor, acuzând pe alţii, dar n-au învăţat încă cuvintele rugăciunilor şi taina care-i apropie de Dumnezeu.
Apoi, în perioada Postului, să sporim viaţa noastră cu faptele pocăinţei, cu lacrimi, dacă putem, cu post, cât putem, nu pentru a fi lăudaţi de oameni şi nu pentru a ne lăuda altora, dacă am reuşit să postim, chiar ajunând, câteva ore sau mai multe ore, ci privind la cel de alături, la cel care are mai puţin decât noi sau care are nevoie ca un vecin sau un cunoscut să-i deschidă uşa, pentru că nimeni nu-i mai calcă pragul. Sunt lucruri simple, pe care noi va trebui să le punem în aplicare, adică să ni le însuşim şi să le împlinim pentru a ne apropia de Dumnezeu.
Şi vă amintiţi ce spun profeţii Vechiului Testament de la care au luat şi marii Părinţi ai Bisericii: Ştiţi voi care este postul ce-Mi place Mie? Rupeţi legăturile nedreptăţii. Primiţi în casă pe orfani şi pe văduvă.Împărţiţi pâinea voastră cu cei care nu au şi paharul cu apă cu cei care nu au. Dacă aveţi prieteni cu nume bun, nu le stricaţi numele. Acesta este postul cel adevărat. Nu doar că mâncăm fasole câteva zile şi ne şi considerăm deasupra altora, nepreţuind darurile lor.
Perioada în care ne aflăm ne cheamă la o privire interioară înaintea întâmpinării marii sărbători al Învierii Domnului. Şi cei care vin la biserică ştiu că în tezaurul nostru de cult este o cântare care spune: “Să ne curăţim simţirile, ca să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumină a Învierii”. Dacă nu ne curăţim simţirile, adică înlăuntrul nostru, şi dacă inima noastră este încă împătimită şi gânduri necuviincioase şi fapte necuviincioase îi dau târcoale, înseamnă că Postul Sfintelor Paşti trece degeaba. De aceea cu toţii trebuie să ne gândim mai mult la ceea ce trebuie să facem pentru a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu, ceea ce trebuie să împlinim, omeneşte vorbind, în această perioadă ca să urcăm o treaptă, două sau, cei care pot, mai multe până la cele 33 de trepte de care vorbesc Părinţii Bisericii şi, mai ales, un alt dascăl al pocăinţei, Sf. Ioan Scărarul.
Cu rugăciunile tuturor celor care ne-au îndemnat să ne pocăim, să ne ajute Domnul să ne schimbăm viaţa, apropiindu-ne de El, Care este bucuria noastră, Căruia să-I închinăm întreaga noastră viaţa. Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)