Când inima ti-e stricată, ce folos de restul trupului?

15.11.2018 07:47

Postul moderat şi cumpătat este baza şi capul tuturor virtuţilor. Cum lupţi cu leul şi cu groaznicul şarpe, aşa trebuie să lupţi cu duş­manul în neputinţa trupească şi sărăcia sufletească. Dacă cineva vrea să aibă mintea trează de la gânduri murdare, trebuie să-şi cure­ţe trupul prin post. Este cu neputinţă să fii ortodox, să fii crestin fără a ţine post, fara rugaciune, fara pocaință. Postul este necesar ca şi aerul. Postul, pătrunzând în suflet, omoa­ră păcatul din adâncul lui.

Placuta este ochilor nostrii privelistea marii linistite, rasfrangand pe intinderea ei netulburata lumina scaparatoare a razelor soarelui in plina stralucire. Dar si mai desfatator este sa privesti si sa graiesti despre Biserica cea strans unita dupa vointa lui Dumnezeu, izbavita de tulburari si luminata, in chip tainic, de lumina cea dumnezeiasca, desfacandu-si aripile catre stralucirea de dincolo si intinzandu-si in sus mainile, ochii, simtirea, precum si intreaga ei cugetare.

Dupa ce harul Duhului Sfant mi-a harazit astazi aceasta vedere placuta si a ingaduit ca voi toti sa petreceti impreuna noaptea si ziua in templul lui Dumnezeu, nelipsindu-va voua ravna venirii voastre la El, haideti acum sa ajutam, dand putere pomului tainic, rasadit la cumpana apelor Duhului Sfant, si ca si voi prin rugaciunile voastre de dimineata, și in masura in care ne ingaduie timpul, pe cea din timpul zilei și pe cea de seara. 

Totodată trebuie să le adaugam invataturi și pilde creștine aratand mai lamurit iscusintele prin care vrajmasul mântuirii noastre poate face ca nu numai postul, dar si rugaciunea noastra sa ramana in tot chipul fara de nici un folos. Spune-mi, te rog, ce folos ai de pe urma postului, când posteşti cu trupul, dar te desfrânezi cu ochii? Că desfrânare nu-i numai împreunarea trupurilor, ci şi privirea desfrânată.  “Când unul zideşte, iar altul dărâmă, ce folos au mai mult decât osteneală?” (Isus Sirah 34, 25). Să nu fim dar, şi aici şi acolo, ci numai aic, în cuvântul și biserica lui Hristos să stăm, ca să ne fie de folos venirea aici, ca să nu venim în zadar aici, ca să nu venim fără câştig, nici spre osândă.

 “Când unul zideşte, iar altul dărâmă, ce folos au mai mult decât osteneală?” Chiar de-ar fi mulţi cei ce zidesc şi numai unul cel care dărâmă, uşurinţa dărâmării biruieşte mulţimea mâinilor ziditorilor. Mare-i într-adevăr ruşinea, dar de s-ar mărgini răul numai la ruşine! Deşi nici asta nu-i de îndurat pentru un bărbat liber, ci ruşine, blam şi cea mai mare pagubă pentru un om cu judecată!

Dar răul nu se mărgineşte numai la ruşine, ci atrage şi mare pedeapsă şi mare osândă. Că toţi cei cuprinşi de păcatul desfrânării; nu pentru că fac desfrânare cu femeile de acolo, ci pentru că le privesc cu ochi desfrânaţi. Că şi aceştia sunt cuprinşi de desfrâu! Nu vă voi spune cuvântul meu, ca să nu-mi dispreţuiţi cuvântul, ci vă voi citi Legea dumnezeiască pe care n-o puteţi dispretui.

Ce spune dar Legea cea dumnezeiască? “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrânare. Iar Eu vă spun vouă: Oricine se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”(Matei 5, 27-28). Ai văzut că desfrânarea s-a săvârşit deplin? Ai văzut că păcatul s-a împlinit? Şi ceea ce-i mai cumplit e că cel ce a săvârşit desfrânarea va da socoteală de păcatul său nu în fata unui tribunal omenesc, ci înaintea tribunalului lui Dumnezeu, unde pedepsele sunt veşnice: “Oricine se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”.

Legea aceasta nu stârpeşte numai boala, ci şi rădăcina bolii; iar rădăcina desfrânării este pofta desfrânată. De aceea Dumnezeu pedepseşte nu numai desfrânarea, ci şi pofta, mama desfrânării. Aşa fac şi doctorii. Nu vindecă numai bolile, ci şi cauzele bolilor. Când vindecă pe cei bolnavi de ochi, îndepărtează tumoarea cea rea, care-i mai sus de ochi, din tâmplă. Hristos face la fel.Desfrânarea este o boală rea de ochi; nu a ochilor trupului, ci a ochilor sufletului mai întâi. De asta Domnul îndepărtează din suflet tumoarea desfrânării cu frica de Lege; de asta a pedepsit nu numai desfrânarea, ci şi pofta: “…a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”.

Când inima ti-e stricată, ce folos de restul trupului? Ca şi cu plantele şi cu arborii: când vedem că măduva le e putredă, restul e de aruncat. Tot aşa şi cu omul: când inima e pierdută, în zadar e sănătos restul trupului. Când vizitiul a pierit, căzând de pe capră, în zadar mai aleargă caii. Legea aceasta a lui Hristos este grea şi tare împovărătoare, dar are şi mare cunună.

Aşa sunt lucrurile pline de osteneală! Au mare răsplată. Tu însă nu te uita la osteneală, ci gândeşte-te la răsplată. Să faci cum faci cu lucrurile din viata de toate zilele! Dacă te uiţi la osteneala celor ce ai de săvârşit ti se pare greu şi împovărător; dar dacă te uiti la răsplată, treaba ce-ti stă în față este uşoară, lesnicioasă.

Aşa e şi cu cel care face comerţ pe mare. Dacă s-ar uita numai la valuri, niciodată n-ar mai scoate corabia din port; dar, înainte de valuri, se uită la câştig, şi de aceea îndrăzneşte să străbată întinsul oceanului.

Tot aşa şi ostaşul. Dacă s-ar uita la răni, la moarte, n-ar mai îmbrăca niciodată platoşa; dar, înainte de răni, se uită la trofee şi la biruinţă, şi de aceea aleargă pe câmpul de luptă ca şi cum s-ar duce într-o grădină cu flori.

Postul adevarat. De aceea vă rog ca cel puţin cealaltă vreme a postului s-o folosim aşa cum se cuvine, şi în fiecare săptămână, mai curând în fiecare zi, să ne cercetăm pe noi înşine şi să smulgem greşelile din sufletul nostru, si să ne îngrijim şi pentru apariţia izbânzilor, aşa cum ne-a îndemnat profetul David, să ne îndepărtăm de rele şi să ajungem la virtute, fiindcă acesta este postul adevărat. 

Cel care se mânie, să alunge din sufletul său patima care necăjeşte gândul evlavios şi să iubească blândeţea şi bu­nătatea. Cel leneş şi neînfrânat, care este atras continuu de frumuseţile trupului, după ce pune frâu gândurilor sale şi scrie pe lăţimea gândului Legea lui Hristos,Care zice: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui“ (Matei 5, 28), să alunge patima desfrânării şi să dobândească înţelepciunea.

Cel obraznic la limbă, când vorbeşte, să urmeze încă o dată fericitului profet şi să zică: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împotriva buzelor mele” (Psalmul 140,3).

Şi niciodată să nu pronunţe cuvintele neroade şi spuse la întâmplare, ci să-l asculte pe Pavel care zice: „Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice rău­tate“ (Efeseni 4, 31).

Şi încă o dată ne învaţă: „Din gura voastră să nu iasă niciun cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă” (Efeseni 4,29).

Du-te cu mintea la inceputul neamului omenesc si vei gasi ca experienta este martora a ceea ce blamam noi. N-am fi primit porunca de a posti daca n-ar fi fost calcata legea primei infranari. Pantecele n-ar fi fost numit vrajmas daca n-ar fi introdus pacatul sub pretextul placerii. 

N-ar fost nevoie de plug, de boi care ara, de brazda, de seminte, de apa de udat, de schimbarea anotimpurilor, de iarna care ingheata totul si de vara care evapora si le usuca pe toate, si de toate greutatile anului daca din pricina desfatarii de o clipa a stramosilor nostri n-am fi fost osanditi la aceste munci.

Dimpotriva, am fi dus o alta viata decat aceasta ce-o vedem, pe care nadajduim sa o dobandim iarasi, cand, prin inviere, ne vom dezbraca de aceasta viata plina de patimi. In aceasta consta binefacerea pogorarii lui Dum­nezeu catre noi, in a ne readuce la vrednicia de altadata; Dumnezeu, prin marea Sa iubire de oa­meni, ne-a impartasit cu ea, dar noi, prin usuratatea noastra, n-am pazit harul.

Postul este icoana a vietii viitoare, imitare a unei vietuiri nestricacioase. Acolo nu sunt nici bauturi,  nici desfatari.

Lasa pe cel dintai om, mergi mai departe si numara pe cei de dupa el! Cine l-a facut pe drep­tul Noe sa aiba urate purtari, sa-si dezgoleasca madularele, pe care legea porunceste sa le aco­perim, fara sa-si dea seama?

Cine a facut pe obraznicul Ham sa rada de betia tatalui sau, ca sa se nasca doua pacate dintr-un singur pacat? O singura betie a lipsit si pe tata de acoperaman­tul cel cuviincios si pe fiu de libertate.

Dar, iarasi, cand ma uit la copiii lui Eli preo­tul si ma gandesc la acea istorie, gasesc o gra­mada de nenorociri, legate unele de altele prin aceeasi cauza: pantecele si nesaturarea. Fiii lui Eli,folosindu-se de preotia tatalui lor pentru pla­ceri si desfatari, au pangarit jertfele si au oferit parga jertfelor pantecelui in locul lui Dumnezeu. 

A urmat apoi desfranarea, sora buna a desfatarii cu mancari. Peste toate acestea a venit judecata lui Dumnezeu, care a adus o osanda aspra si cumplita. Din pricina fiilor lui Eli un popor vrajmas a pornit cu razboi impotriva Ierusalimului. Si, ca sa scurtez povestirea multimii de nenoro­ciri, tinerii desfranati au murit in lupta, patria im­preuna cu cei ce pacatuisera s-a primejduit, chi­votul lui Dumnezeu a fost luat in robie de vraj­masi, iar batranul preot, tatal lor, a murit la auzul atator nenorociri. A fost adus un roi atat de mare de nenorociri peste oras de dragul gatlejului.

Sa postim deci cu totii, dar mai cu seama posteasca familiile preotilor, ca unii ce au in casa un dascal al infranarii si au in camin poruncile cele intelepte. Ar fi intr-adevar absurd ca fiii bancherilor sa se priceapa la socoteli si sa cunoasca valoarea metalelor pretioase, fiii fierarilor sa stie sa umble cu focul si cu nicovala, iar fiii preotilor, rudele sau alti oameni apropiati lor, sa se impo­triveasca scopului pentru care a fost destinat sa traiasca conducatorul si stapanul casei.

S-a vatamat din pricina pantecelui si Isav, fiul mai mare al Iui Isaac. Isav, de meserie, era vanator. Odata, intors acasa, dupa ce facuse cale lunga dupa vanat, a fost cuprins de nestapanita foame fata de mancarea ce a vazut-o la fratele sau si pentru un blid cu linte a vandut fratelui sau dreptul de intai-nascut. 

Din pricina aceasta i s-a furat si binecuvantarea parinteasca. Astfel, putin cate putin, s-a instrainat de virtute si de  Dumnezeu si a pierdut slava patriarhilor. S-a despartit de inrudirea cu Israel, a ajuns barbar si strain, si s-a nascut din el un astfel de popor.

Aceasta boala a adus si pe poporul Vechiului Testament la calcarea sfintelor si dumnezeiestilor legi. In timp ce Moise era in munte pentru a primi legea fagaduita, iudeii s-au indepartat de felul lor de viata, s-au dedat la imbuibari cu mancare si bautura si la jocuri; pe nesimtite, alunecand si calcand in picioare viata cea ordonata, au fost atrasi de diavol la necredinta. 

De aici deci facerea vitelului de aur, inchinarea la diavol, participarea lui Aaron la intinaciune, stricarea legii, sfara­marea placilor legii, suirea lui Moise a doua oara pe munte. Intr-un cuvant, toate acelea pe care le deplange istoria isi au inceput si pricina in man­carea nemasurata.

Vreau sa va mai dau si un alt exemplu, petre­cut in timpurile de mai tarziu, dar de aceeasi pu­tere in ce priveste fapta. Imparatul Saul era pe campul de lupta si conducea batalia cu multa grija. Saul a oprit pe popor ca sa manance vreun fel de mancare in acea zi si a pecetluit cu jura­mant hotararea lui; pedeapsa neascultarii porun­cii era moartea. Toata ostirea a primit cu supu­nere porunca lui; numai fiul imparatului, Iona­tan, trecand pe langa o stupina, biruit de pofta de miere, si-a infipt varful sceptrului in faguri si a gustat din miere. Era aproape sa fie omorat daca tot poporul nu s-ar fi impotrivit pornirii tatalui lui si imparatului, care era hotarat sa prefaca amenintarea in fapta.

Pe langa exemplele spuse mai sus se mai pot aduna din Scriptura nenumarate altele, din care sa se vada lamurit ce bunatati savarseste infranarea, si dimpotriva, cate nenorociri aduce im­buibarea nestapanita cu bauturi si mancari.

Toată Sfânta Scriptură, toată istoria Bisericii sunt pline de nenumărate pilde ce dovedesc marea putere a pocăinţei. Un oarecare tâlhar, povesteşte Paladie în Lavsaicon, a fost prins la locul faptei şi dus în Arsinoe, cetate din Tebaida. După multe cazne, l-au osândit la tăierea capului. In vreme ce mergea, păzit de ostaşi, la locul unde săvârşise fărădelegea, aflat la şase stadii depărtare de cetate, era urmat de un monah necunoscut, care dorea să privească la moartea lui.

Tâlharul, văzându-l pe monah că merge în urma lui, i-a zis: „Avvo! Oare nu ai chilie şi rucodelie?” Monahul a răspuns: „Am”-La care tâlharul: „Şi atunci de ce nu stai în chilia ta să plângi pentru păcatele tale?” Monahul a răspuns din nou: „Frate! Sunt foarte leneş; sufletul meu nu are umilinţă: drept aceea, am venit să văd cum vei muri. Poate că această privelişte va deştepta în mine umilinţa”. Atunci i-a zis tâlharul: „Avvo! Şezi, pentru Dumnezeu, în chilia ta, binecuvântează şi laudă pe Mântuitorul Hristos: de când S-a înomenit şi a murit El pentru noi, păcătoşii, omul nu mai moare”.

Iată şi o altă istorisire, tot atât de umilicioasă şi plină de învăţăminte. In apropierea unei oarecare cetăţi trăia un zăvorât care avea de la Dumnezeu darul străvederii. In acea cetate se afla o curvă ştiută de toată lumea. Odată, zăvorâtul a văzut o cale de lumină, întinsă de la mănăstirea de femei aflată în cetate până la cer, pe care mergea un suflet cu bucurie mare, călăuzit de îngeri, şi se apropia de porţile cereşti. El l-a trimis pe ucenicul său în mănăstirea de femei să afle cine răposase acolo. Intorcându-se, ucenicul a adus ştirea că în mănăstire nu a răposat nimeni, ci murise fulgerător înaintea porţilor mănăstirii cunoscuta curvă, care venise acolo din cetate.

Căzând în nedumerire, zăvorâtul a început să se roage lui Dumnezeu ca El să îi lămurească vedenia. „Intocmai”, a fost răspunsul primit de sfântul bătrân. „Ai văzut sufletul fostei curve urcând la cer. Ea a luat hotărârea nestrămutată de a se pocăi şi îndrepta, şi a mers la mănăstire cu hotărârea de a intra în ea. Faptul că a murit înaintea porţilor mănăstirii, neapucând să-şi împlinească hotărârea, a fost din rânduială dumnezeiască. Dumnezeu însă a primit hotărârea ei drept faptă”.

In aceste două istorisiri vedem împlinirea cu lucrul a făgăduinţelor Evangheliei. Şi câte asemenea întâmplări nu ne înfăţişează însăşi Evanghelia! Vameşul, care era împovărat cu păcate, a venit în templul lui Dumnezeu, şi pentru smerenia şi pocăinţa sa a ieşit din templu îndreptăţit. Alt vameş, Zaheu, îndată ce a luat hotărârea de a se îndrepta a şi fost numit fiu al lui Avraam: asupra lui a ieşit hotărâre de la Dumnezeu: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia (Lc. 19, 9). Curva ce a căzut la picioarele Mântuitorului şi a schimbat dragostea de păcat pe dragostea de Dumnezeu, a auzit: Iartă-se păcatele ei cele multe, că mult a iubit (Lc. 7, 47). Tâlharul răstignit de-a dreapta Dumnezeu-Omului a primit mântuirea în ultimele clipe ale înviforatei sale vieţi. Numai cel ce s-a smerit, numai cel ce s-a văzut pe sine vrednic de osândă, că ochii lui sufleteşti s-au deschis şi L-a recunoscut în cel răstignit pe Dumnezeu-Omul; cunoscându-L, L-a mărturisit; îndată ce L-a mărturisit, a şi primit făgăduinţa veşnicei fericiri. Iată o întâmplare care se potriveşte pe deplin cu evanghelica învăţătură! 

Îndeobște citim ori auzim vorbindu-se despre pocăință cu precădere în timpul posturilor, dar dacă ținem seamă de spusele Sfântului Simeon Noul Teolog, cu acest gând și dorință curată de pocăință ar trebui să ne începem fiecare zi a vremelnicei noastre existențe pământene: „Cel ce după Botez s-a întinat pe sine însuşi prin fapte nelalocul lor şi fărădelegi, transformându-şi nebuneşte templul trupului său, casa lui Dumnezeu, în casă a plăcerilor, patimilor şi demonilor, acela are nevoie de pocăinţă pentru a se întoarce la vrednicia dumnezeiască pe care a pierdut-o”. Vasăzică rolul pocăinţei, după Botez, este acela de a-l întoarce pe creştin de la păcatele şi patimile în care a căzut sau recăzut şi să fie din nou curăţit şi înveşmântat în harurile de la începuturile vieţii creştineşti. Prin pocăinţă, omul nu dobândeşte din nou harurile primite la Botez, căci ele nu au fost risipite, ci pur şi simplu îngropate în țărâna sufletului său. Printr-o pocăinţă plină de lacrimi, omul, asemenea norilor de ploaie, dă apă pământului sufletului său pentru a scoate din adânc roadele primite prin Taina Sfântului Botez şi a le face lucrătoare în vederea dobândirii mântuirii.

Fiind condiţia esențială pentru mântuirea omului căzut în păcate după Botez, pocăinţa, după Sfinţii Părinţi, este cea dintâi şi cea mai mare lucrare duhovnicească, mai presus de orice virtute, căreia omul trebuie să i se dedice cu totul şi înainte de orice altceva, căci în ea se cuprinde toată partea lui de trudă pe care se cuvine să o împlinească pentru a se mântui. Fiind întrebat de un ucenic ce trebuie să facă pentru a se mântui, Sfântul Pimen i-a răspuns: „Când Dumnezeu ne va certa, de ce trebuie să ne temem? Şi i-a zis lui fratele: de păcatele noastre. Deci i-a zis bătrânul: să intrăm dar în chilia noastră şi să ne aducem aminte de păcatele noastre şi Domnul ne va ajuta nouă în toate”.

Părinții filocalici se întrec în a ne convinge că pocăința este cea mai mare, cea mai înaltă dintre virtuți. Oare nu știau că, totuși, dragostea este cea mai mare? Bineînțeles că nu au omis aceasta, dar au stăruit să ne atenționeze că virtutea dragostei este mai înaltă decât a căinţei, însă condiţia noastră pământească nu ne îngăduie să realizăm dragostea în toată curățenia şi plenitudinea, cum nici o altă virtute. Privind critic la starea noastră duhovnicească, realizăm că dragostea sau altă virtute a noastră n-a atins un maximum. Acest fapt creează o nemulţumire faţă de ce am făcut, care este inima căinţei. Căinţa este ipostaza de judecător al conştiinţei nu numai peste păcatele noastre, ci şi peste virtuţile noastre, întrucât totdeauna le realizăm în formă nedesăvârşită. Ei nu-i scapă nimic, nu absolvă nimic, nu acoperă nimic. Așadar, orice păcat, orice neplenitudine în virtute sunt supuse judecății interioare sau căinţei. În acest sens Sfinții Părinți îi acordau căinței statutul de a fi culmea virtuților, suportul şi însoţitoarea tuturor celorlalte virtuţi creştine. Ea este mama, temelia sau rădăcina lor, dar şi sora lor, care le ajută să crească și să se desăvârşească. Zidirea duhovnicească a omului se sprijină, se înalţă pe punctele de rezistenţă ale pocăinţei. Conştiinţa imperfecţiunilor şi păcatelor noastre ne întreţine vioiciunea sufletească către o viaţă mai înaltă din punct de vedere duhovnicesc.

Pocăinţa mai este şi o adâncă şi vie simţire lăuntrică prin care omul îşi recunoaşte fiecare din păcatele sale sau, mai general, starea sa păcătoasă, se leapădă de ea şi cere iertare de la Dumnezeu, chemându-L apoi în ajutor ca pe viitor să nu mai păcătuiască. Începutul pocăinţei este, aşadar, recunoaşterea păcatelor, căci a-ţi recunoaşte păcatele este condiţia indispensabilă pentru a le părăsi. Recunoscându-şi păcatele sale, prin pocăinţă, omul Îi cere iertare lui Dumnezeu exprimându-și jinduirea de a se uni din nou cu El. Departe de a fi o simplă constatare a păcatului, pocăinţa se manifestă, deci, ca o depăşire a lui. Prin ea omul se dezice de trecutul său păcătos şi năzuieşte cu toată forţa sa spre cele care-i sunt puse înainte, spre măsura omului nou şi desăvârşit spre care a fost chemat prin creaţie.

Cel ce crede în Mine, a grăit Domnul, de va şi muri, viu va fi (In. 11, 25). El a vestit despre sine făţiş şi limpede: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. 9, 13).

Să nu credeţi că deosebit de fericiţi au fost acei păcătoşi care au trăit în vre­mea petrecerii Mântuitorului pe pământ: fericiţi au fost cei ce s-au folosit de mărturisirea păcatelor şi de pocăinţă;

dimpotrivă, cei ce au lepădat atotputer­nica doctorie a pocăinţei şi au rămas în păcate, au pierit în urma nepocăirii lor, în urma împietririi lor.

Nimic şi nimeni nu ne împiedică să dobândim şi noi acum fericirea păcătoşilor care s-au pocăit înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. El le-a spus despre Sine celor ce cred în El: Iată, Eu cu voi sunt în toa­te zilele, până la sfârşitul veacului. Amin (postat pe fb de ioan monahul)