Calea, adevarul și viata
Noi, cei care ne silim să trăim în lumina pe care Mântuitorul Hristos a adus-o în lume prin naşterea Sa, credem cu tărie că viaţa noastră are un sens veşnic, care se împlineşte numai în legătura noastră cu Dumnezeu şi în ascultarea de El. Pentru noi, Mântuitorul Iisus Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). El este Calea pe care mergând, nu vom rătăci niciodată. El este Adevărul care ne face liberi, dacă trăim în adevăr şi nu în minciună. Şi El este Viaţa care ne înnoieşte viaţa noastră de zi de zi, dacă ne rugăm mereu şi ne împărtăşim cât mai des cu Sfintele Taine, adică cu Trupul şi Sângele Domnului, pentru ca să-L avem pe El Însuşi, Hristos - Viaţa în noi.
De credem că Mântuitorul Hristos este Calea sau drumul vieţii noastre, înseamnă că-L avem pe El prieten şi tovarăş de călătorie în toate zilele: „Iisuse-al meu Prieten bun din zorii tinereţii/ Cu tine eu călătoresc pânâ la sfârşitul vieţii”, spune una din cântările „Oastei Domnului”. A călători cu Iisus înseamnă a ne încredinţa în tot momentul voii Lui şi a-L chema mereu în ajutor cu credinţa că El, Domnul, este mereu alături de noi şi ne conduce fiecare pas al vieţii. Desigur, calea credinţei sau calea lui Hristos este o cale strâmtă şi nu întotdeauna uşoară. De aceea Mântuitorul ne îndeamnă zicând: „Siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 13). Cei ce umblă pe calea lui Hristos, aceia se silesc să trăiască după voia lui Dumnezeu, împlinind poruncile Lui, ferindu-se de păcate şi de compania oamenilor care-i trag spre cele rele. „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat... Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea lui va cugeta ziua şi noaptea”, zice Psalmistul David (Psalm 1, 1). Iar Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă: „să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 13-14). Mai cu seamă grija exagerată de trup, de mâncare, de băutură şi de plăceri ne face să părăsim calea lui Hristos şi să umblăm pe căile pierzaniei.
Mântuitorul Hristos este,de asemenea,Adevărul care ne face liberi. Noi nu trăim cu adevărat şi nu ne putem bucura de viaţă decât în măsura în care trăim în Hristos. Iar a trăi în Hristos, înseamnă a trăi după poruncile Lui. „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (Ioan 14, 21). Dacă nu trăim după poruncile lui Hristos, nu putem fi liberi, chiar dacă ni se pare că suntem liberi. Omul se înşeală uşor crezând că este liber dacă face tot ceea ce vrea şi ceea ce îi place. Totuşi, a fi liber nu înseamnă a face tot ceea ce vrei, ci a face întotdeauna binele, împlinind voia lui Dumnezeu. Numai atunci suntem liberi cu adevărat, când facem binele. Când facem răul nu suntem liberi, ci robi ai răului pe care-l săvârşim. Acest adevăr îl recunoaştem uşor dacă inima nu ne este cu totul împietrită. Dacă avem o conştiinţă trează, ea ne mustră de fiecare dată când facem ceva rău: când ne certăm şi trăim în dezbinare, când trăim în desfrâu, minţim sau furăm, când nu ne rugăm şi nu postim, când nu facem bine semenilor noştri.
Mântuitorul Hristos este Viaţa noastră şi viaţa lumii.Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume tocmai pentru ca „lumea să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10, 10). Tot el ne spune că: „Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Aşadar numai în Hristos Care este „Viaţa lumii” putem avea „viaţă din belşug” şi „viaţă veşnică”. Şi numai în Hristos, viaţa noastră se împlineşte pentru că are un sens veşnic. Dacă omul îşi limitează orizontul vieţii numai la lumea aceasta, chiar dacă ar avea tot ceea ce doreşte, totuşi nu poate fi fericit, pentru că sufletul său nemuritor nu se mulţumeşte doar cu bunurile lumii acesteia. Sufletul tinde spre Dumnezeu şi nu se poate odihni decât în El. Şi totuşi, cât de mulţi oameni înăbuşă în ei tinderea sufletului lor spre Dumnezeu şi aleargă numai după bunurile şi plăcerile vieţii acesteia, care sunt atât de înşelătoare! Aceştia zic: „Să mâncăm şi să bem căci viaţa este scurtă. Să profităm de ea cât trăim aici pe pământ pentru că nimeni nu ştie dacă mai este ceva după moarte”. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că aceasta este gândirea celor care iubesc mai mult întunericul decât Lumina pentru că faptele lor sunt rele. „Căci oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească”(Ioan 3, 20).
Să nu uităm nicio clipă că viaţa pământească este doar o pregătire pentru viaţa cea veşnică, pe care Dumnezeu o dă celor vrednici.
Privind la agitația lumii contemporane, la norii negri abătuţi din ce în ce mai des asupra umanității din pricina modului de percepție și de manifestare a omului modern în raport cu Dumnezeu, Căruia Îi datorează existența, cu mediul înconjurător, cu sinele, dar și cu aproapele său, constatăm că lumea de astăzi ascultă mai mult de ea însăși decât de Cuvântul lui Dumnezeu. Că există semeni care, prin prisma banului și a puterii, căpătând o iluzorie impresie că dețin adevărul și supremația, mai că ar „negocia” cu Atoatestăpânitorul de pe poziții egale, uitându-și și nesocotindu-și fragilitatea ființei, în raport cu Atotputernicia lui Dumnezeu. Îmi vine în minte o cugetare, de fapt o constatare a genialului nostru român, Nicolae Iorga: „Europa este un pământ al crucii şi al culturii”. Câte cruci şi câtă cultură creștină au rămas astăzi în Europa? Oare ar mai spune Iorga acum astfel de vorbe? Mă tem că nu, iar răspunsul îl intuim, căci ne stă la îndemână să aflăm și cauza. Şi totuşi, în pământul românesc există încă multe candele aprinse. Dangătele clopotelor cheamă cu aceeași stăruință poporul la dumnezeiasca Liturghie, pe când sfintele cruci stau la loc de cinste susținând, parcă, bolțile cerești. Dar să nu ne îndulcim prea mult cu aceasta, căci curentul secularist vine ca un tăvălug peste noi. Am simțit-o îndeosebi în ultimii ani când, în mod injust, unii semeni s-au dezlănțuit ca într-o amețitoare cavalcadă asupra valorilor Sfintei Ortodoxii și asupra Bisericii strămoșești, „maica spirituală a neamului nostru românesc”, după cum o numea Eminescu.
În atare situație, ce-i de făcut? Căci lumea are nevoie din ce în ce mai mult de Lumină, de o reîntoarcere la valorile autentic creștine care au călăuzit umanitatea, iată, de peste 2000 de ani. Hristos, Cel Răstignit și Înviat, cu a Sa mântuitoare învățătură, trebuie reașezat în centrul vieții și al preocupărilor noastre. În acest sens, haideți să cugetăm mai îndeaproape la tezaurul de învățătură primit de la Mântuitorul nostru. Astăzi vă propun să zăbovim asupra unuia din cele mai profunde principii rostite de Domnul: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).
Mântuitoare realitate exprimată în puține cuvinte căci, cu adevărat, fără Hristos omul cade, scade și decade într-o viață lipsită de sens, trăind în minciună și moarte spirituală. În cartea Iov aflăm ce se întâmplă cu cel care a pierdut Calea, relația cu Dumnezeu: „Lumina se stinge şi flacăra focului lui nu mai străluceşte. Lumina se întunecă în cortul lui şi candela de deasupra lui se isprăveşte” (Iov 18, 5-6).
Da, Hristos este Viața lumii, deoarece în El viața divină participă la viața lumii, iar existența omenească la cea dumnezeiască; Hristos, în a Sa nemărginită iubire pentru noi, și-a asumat existența noastră amestecată cu durerea și moartea, pentru a ne face părtași vieții Sale veșnice. Încredințați de aceasta, să ne străduim să trăim în lumina adusă de Mântuitorul Hristos în lume prin înomenirea și naşterea Sa, crezând și mărturisind cu toată puterea că existența umană are un sens veşnic, care se împlineşte doar păstrând și cultivând relația noastră cu Dumnezeu și în ascultare de El.
Da!, pentru noi, Hristos reprezintă „Calea, Adevărul şi Viaţa”. El este Calea pe care pășind nu vom rătăci niciodată. El este Adevărul ce ne face liberi, limpezindu-ne orice colț al rațiunii care, de multe ori, caută infinitul în lucruri finite, cu pasiune infinită. Şi El este Viaţa care ne înnoieşte traiul de zi cu zi, dacă ne rugăm mereu şi ne împărtăşim cât mai des cu Sfintele Taine, adică cu Trupul şi Sângele Domnului, pentru ca să-L avem pe El Însuşi, Hristos-Viaţa în noi.
În esenţă, din expresia „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” trebuie să înţelegem că prin credinţă şi încredere în cuvântul mântuitor al Fiului lui Dumnezeu, prin strădania fiecăruia dintre noi de a traduce în fapte învățăturile dumnezeiești, iubind și întrajutorând pe semenii aflați în grele încercări, vom reuşi să trecem peste toate provocările efemerei noastre existențe pământești.
De credem că Mântuitorul Hristos este Calea sau drumul vieţii noastre, înseamnă că trebuie să ne lăsăm ghidați de El în fiecare pas pe care-l așezăm pe răbojul anilor, chemându-L necontenit prin rugăciune curată și credință puternică, chiar dacă uneori vom întâmpina poticneli ori suferințe. Însă a umbla pe cale cu Hristos presupune și strădania de a ne dezice de tot ceea ne desparte de Domnul; așa ne îndeamnă Sfântul Pavel, Apostolul: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 13-14).
Urmând lui Hristos, ne asumăm deopotrivă învățăturile și faptele Lui, căci în ele se arată taina iubirii smerite și atotputernice a lui Dumnezeu pentru om, dar și participarea omului la viața veșnică a Sfintei Treimi, fapt învederat de Apostolul neamurilor: „prin Hristos avem și unii și alții apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efeseni2, 6).
Cu Hristos „Calea, Adevărul și Viața” împreună călător prin viața noastră, vom străbate drumul de la întuneric către lumină, de la moarte la viață, de la pământ la cer, iar faptele noastre de iubire, milostenie, iertare și întrajutorare vor fi izvoade ale unei viețuiri autentic creștinești.
Avem nevoie de astfel de repere îndeosebi astăzi, când lumea se zbate în tot felul de păcate ale urii și violenței, dezbinării și setei de putere ori răzbunare. Numai cu Hristos în noi și lângă noi vom reuși să ne răstignim egoismul care ne domină prea des și să adunăm în suflete lumina și iubirea Sa, puterea de a-i ierta pe cei ce ne-au greșit, cultivând curăția și sfințenia vieții.
Hristos – Calea. Identificarea vietii, a existentei proprii cu o cale, cu un drum de strabatut, ceea ce presupune o sarcina de indeplinit, o misiune, asa cum drumul pe care ne aflam trebuie parcurs spre a ajunge la destinatie, e specifica oricarei abordari responsabile a omului. Omul e, la randul sau, o aparitie, un dat in structura mundana care presupune dincolo de o superficialitate parca fireasca, de obisnuinta, de platitudine, de precaritatea existentei dintre nastere si moarte, o aprofundare in perspectiva originii sale si a sensului sau dincolo de moarte.
De la aparenta aruncare, expulzare in lume ca sa folosim o expresie heideggeriana, spectacolul vietii si frumusetea cosmica ne provoaca acea mirare, considerata de cei vechi ca inceput al intrebarilor si o lansare mentala spre temeiurile fiintei, spre a ajunge la constiinta sacralitatii vietii umane.
Dincolo de ceea ce vedem si pipaim, intuim si percepem pe Cel ce este si prin Care sunt toate si traim tensiunea si dorinta irezistibila de a intelege rosturile existentei, de a ajunge la cunoasterea care echilibreaza si statorniceste credinta, de a astampara acea foame de divin nestavilita si de a poseda cheia intelesurilor pentru ca ulterior sa se cladeasca, sa se elaboreze edificiul, lacasul fiintei.
In pelerinajul vietii, ne straduim sa ajungem la acea mare, la acea admirabila intalnire care ne schimba total viata, ne converteste spre autenticitatea existentei, smulgandu-ne alienarii spre a ne redescoperi insasi identitatea proprie.
Pentru fiecare dintre noi, pelerini ai absolutului, intalnirea cea mare este cu Hristos, cu Dumnezeu. Si aceasta poate fi o intalnire spectaculoasa si infricosata ca a Sfantului Pavel cu Hristos pe drumul Damascului sau a atator eroi ai credintei din toate timpurile. Sau poate fi acea intalnire suava si dulce, incepand din frageda copilarie, cand il intalnim pe Iisus in cuvantul mamei sau in rugaciunea cea pura a varstei, pentru oa odata cu constientizarea relatiei indumnezeitoare, in lucrarea de zi cu zi, in chipul aproapelui, in asceza profesionala si in actele liturgice cotidiene, in rugaciune si viata morala, acasa sau in Biserica, mereu sa-L intalnim pe El, sa fim cu El si sub ocrotirea si purtarea Lui de grija.
In solitudinea noastra, in incercarile si bucuriile vietii il avem pe El mereu cu noi, avem nevoie de El si I ne adresam in rugaciunile noastre, pentru ca "rugaciunea e mijlocul existentei umane prin excelenta a lui Dumnezeu" (Pr. D. Staniloae). De aceea, cu orice act al nostru adaugam o piatra la templul propriu in care salasluieste Duhul lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 19), anticipand si mijlocind aratarea slavei imparatiei vesnice a lui Dumnezeu.
Hristos – Adevarul. Adevarul este cuvantul pe care il rostim fiecare dintre noi si a cunoaste adevarul este o dorinta mai puternica decat toate. Stim ca in imparatia adevarului exista mai multe adevaruri care, uneori, unele aparent s-ar contrazice, dar ratiunea umana, depasind logica clasica bivalenta si apeland la paradox si la acel "survol al spiritului" (R. Ruyer), le impaca si le intelege in profunzimea lor, in intrepatrunderea lor. Deasupra tuturor sta Adevarul cel vesnic, Dumnezeu, revelat in Hristos si prin Hristos Care este Adevarul.
De aceea, Hristos este si pentru ratiunea umana iscoditoare "piatra cea din capul unghiului", iar teologia crestina a imbinat, armonios si exemplar conceptia biblica, am putea spune personalista si vitalista, cu speculatia greaca abstracta concentrind si canalizand gandirea spre Dumnezeu, Treimea de Persoane, intr-o structura a existentei convergente spre divin, cauza si scopul intregii creatii. Hristos, in viziunea crestina, este Logosul, este Ratiunea, iar intregul Cosmos e, la randul sau, de o rationalitate diversa si complexa, reflectand Ratiunea suprema si convergand spre ea in virtutea tendintei generalizate a fapturii de a se uni intim cu Creatorul ei.
Dionisie Areopagitul, Sfantul Maxim Marturisitorul sau Sfantul Ioan Damaschin dau expresie graitoare acestei viziuni magnifice, teologice si soteriologice, care plaseaza pe om in insusi nucleul existentei, in Dumnezeu, pentru ca "a Lui faptura suntem" si "in El traim, ne miscam si suntem" (Faptele Apostolilor 17, 28), dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel. Pentru crestin, adevarul este Hristos.
La intrebarea lui Pilat, adresata lui Hristos: "Ce este adevarul", intrebare a fiecaruia dintre noi, crestinul stie ca adevarul este Hristos, Logosul divin prin Care toate s-au facut si in Care toate se lamuresc in intimitatea structurii lor si "oricine este din adevar asculta glasul Meu" (loan 18, 37). Intreaga ordine din ierarhia existentei isi dovedeste prin cercetare si gandire rationalitatea ei in structura unitara a lumii, proiectand dincolo de ea "transcendentul care pogoara", aducand lumina in labirintul vietii.
Adevarul absolut este o necesitate logica pentru gandire si viata pentru ca dincolo de diversitatea posibilitatii realului de a se manifesta polivalent exista unitatea, exista Unicul, Alfa si Omega, unitatea tuturor celor particulare in Dumnezeu Care se reveleaza in tot ceea ce exista. Astfel, intregul cosmos si umanitatea e o neincetata epifanie a divinului, potolind setea de cunoastere a omului si aducandu-i viziunea celesta, Lumina din Lumina-Dumnezeu. Hristos, asadar, Se impune cunoasterii umane ca Adevar suprem, ca Logosul etern ce da consistenta si valoare intregii realitati, atinsa si miscata in intimitatea fiintei ei de tensiunea spre absolut.
Hristos – Viata. Daca vrem sa definim viata, cred ca cel mai bine ar fi sa apelam la cuvintele lui Augustin referitoare la timp: "Daca ma intrebi nu stiu ce este, dar daca nu ma intrebi stiu". Dincolo de concepte, viata este inexhaustiva, in manifestarea ei si este un dar pe care il primim si pe care il constientizam in jertfa de zi cu zi a existentei.
Conceptia biblica prezinta pe Dumnezeu ca viata si ca izvor al vietii oamenilor, atat pe prima pagina a Cartii Sfinte ca de altfel si in Noul Testament, unde Logosul pe langa amprenta rationalitatii ce o implica termenul detine si viata: "Intru El era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1, 4).
Viata este in Dumnezeu si viata oamenilor si a tuturor fapturilor este un dar al lui Dumnezeu pe care il jertfim prin insasi suflarea noastra, laudand astfel pe Domnul, unindu-ne cu El si intemeind constient relatia iubitoare cu El ca o permanenta recunostinta, ca o Euharistie intr-un inteles mai larg al cuvantului.
In Hristos Mantuitorul, viata nu mai sfarseste in moarte, ei moartea devine jertfa suprema prin care trecem la viata vesnica prin inviere: "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si din belsug sa aiba" (Ioan 10, 10).
In iubire, relatie interpersonala al carei temei este iubirea dintre Persoanele treimice, Dumnezeu insusi fiind iubire (I loan 4, 8), sesizam cel mai bine continutul, valoarea si frumusetea vietii, energia ei transfiguratoare si puterea ei de a ne inalta moral si spiritual spre a ajunge la lumina, la Lumina care este Dumnezeu. Noutatea adusa lumii prin Hristos este tocmai iubirea.
De aceea crestinismul e cunoscut si ca religia iubirii, iar mesajul hristic cu ponderea lui soteoriologica si deschiderea spre vesnicie in comuniunea cu Dumnezeu are drept chintesenta doar cuvintele sublime : "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, si cu tot cugetul tau" si "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si proorocii" (Matei 22, 37-40).
Verticalitate si orizontalitate indicand ideea Crucii si desemnand iubirea ca o daruire si o jertfa permanenta, iata in ce consta profunzimea si sublimitatea vietii-dar al lui Dumnezeu si convergenta spre vesnicie si lumina imparatiei veacului viitor. Iubirea umanizeaza si indumnezeieste pentru ca Dumnezeu ne-a creat din iubire si din iubire a trimis pe Fiul Sau Unul-Nascut sa ne izbaveasca din pacat si moarte, spre a ne face fii ai imparatiei, daruindu-ne infierea si indumnezeirea cea dupa har, conceptul fundamental al antropologiei ortodoxe.
De aceea iubirea alunga tenebrele si aduce lumina, purifica de patimi si rele si instaureaza in om viata virtuoasa, predispune la neincetata daruire jertfelnica si ne inalta la rugaeiunea curata care ne uneste cu Dumnezeu si ne faoe sa vedem in fiecare om o faptura a lui Dumnezeu, un dar al Sau care imi este oferit spre propria-mi desavarsire morala si spirituala. Iubirea lui Dumnezeu creaza un spatiu al transparentei ce inlatura barierele, creaza in frumusetea diversitatii o unitate armonioasa, aducind prin vibratia iubirii un spor spiritual ce apropie de Dumnezeu si ni-L face cat mai familiar in experienta vietii. Dupa cum spune Dionisie Areopagitul, "iubirea dumnezeiasca este extatica ; ea nu permite celor ce se iubesc sa fie ai lor insisi, ci ai celor pe care ii iubesc. De aici vine ca marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiasca si de puterea ei extatica a rostit acele cuvinte inspirate de Dumnezeu : "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 3, 20).
De la iubirea naturii, a frumusetii ei, ducandu-ne cu gandul la atitudinea monahala care imbratiseaza intreaga faptura cu dragoste, de la relatiile de iubire intre oameni pana la acele stralucitoare si inegalabile experiente mistice ale celor alesi, iubirea este acel fior sacru care ne cuprinde si care strabate duritatea si intunecimea firii cazute pentru a-i da autenticitatea vietuirii dupa Dumnezeu, Care e iubire.
Rationalitatea rece si lucida e incalzita de flacara iubirii care creaza comuniunea si uneste toate pentru ca "Dumnezeu sa fie toate in toti" (I Corinteni 15, 28) si lumina Sa sa inunde totul spre a da la tot ceea ce este bun si frumos valoare eterna. De aceea, asa cum spunea si Sfantul Pavel in imnul iubirii (I Corinteni 13), "iubirea e mai mare ca toate. / Ea e focul, ea e si raza, / Ea devine nor de lumina, / Ea se preface in soare /. Deci fiind foc, incalzeste sufletul meu, / Si aprinde inima mea / Si naste in ea dorinta / Si iubirea Facatorului" (Sfantul Simeon Noul Teolog). Acesta este sensul vietii revelat de Hristos si la care suntem chemati mereu spre desavarsirea noastra, spre innoirea lumii, spre a face din intreaga existenta lacasul lui Dumnezeu care a inceput prin Pogorarea Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli sub chipul limbilor de foc la ziua Cincizecimii.Amin (postat pe fb de ioan monahul)