Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?

23.03.2020 07:34

Cea de-a treia duminica din Postul Mare este inchinata de Biserica Sfintei Cruci. Lecturile de la Sfanta Liturghie din aceasta duminica sunt Evrei 4, 14-16; 5, 1-6 (Apostolul):

Fraţilor, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la vreme potrivită. Pentru că orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru păcate. Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta ci, dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron. Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Acela Care a grăit către El: «Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut», iar în alt loc se zice: «Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec».

 Și Marcu 8, 34-38; 9,1 (Evanghelia):

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

La Utrenie, Sfanta Cruce este scoasa in procesiune din sfantul altar in mijlocul bisericii, unde este asezata spre inchinare. La Sfanta Liturghie, Trisaghionul („Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fara-de-Moarte miluieste-ne!”) este inlocuit cu imnul „Crucii Tale ne inchinam Stapane si sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim!”.

Facem popas la Mănăstirea ortodoxă „Sfânta Cruce”, situată în partea de vest a Ierusalimului. Protosinghelul Ierotei, egumenul mănăstirii, ne prezintă un scurt istoric. Sfinția sa ne spune că Mănăstirea Sfânta Cruce este una din cele mai vechi așezări monahale din Țara Sfântă, fiind zidită de Sfinții Împărați Constantin și Elena, în anul 326, odată cu aflarea Sfintei Cruci. În anul 614 mănăstirea a fost distrusă de perși. Din prima biserică se mai văd câteva ziduri și fragmente de mozaicuri de mare frumusețe iconografică și artistică. În secolul VII mănăstirea a fost rezidită și înconjurată cu ziduri de cetate. În secolul XII, după prima cruciadă, este din nou reînnoită și pictată. Incinta, destul de mică, este o adevărată cetate medievală fortificată cu ziduri înalte până la 12 metri, cu turnuri de apărare și porți de acces mici. Biserica este împodobită cu frescă din secolul XII de o rară frumusețe. În pronaos este pictată, într-un registru întreg, „Istoria Sfintei Cruci”, despre care egumenul mănăstirii ne relatează următoarele:

„Avraam a dat nepotului său, Lot, un pom mic, cu trei mlădițe ieșite din aceeași tulpină – una de cedru, alta de chiparos și alta de pevg, cu poruncă să-l planteze și să-l ude până se va face copac mare. Cele trei mlădițe sunt simbolul Sfintei Treimi. Iar tulpina din care ies toate arată unitatea după ființă a dumnezeirii. Lot s-a silit să ude pomul în fiecare zi, deși uneori satana îi făcea ispită să nu-l ude, ca să se usuce. Cu timpul, pomul a ajuns copac mare. Pe timpul lui Solomon, copacul a fost tăiat ca să fie folosit la templu. Dar trunchiul lui nu se potrivea nicăieri și oriunde îl așeza, cădea jos. Apoi l-a așezat drept bancă în pridvorul templului, pentru odihna bătrânilor. Mai târziu a fost aruncat în lacul Siloam din apropiere, ca un lemn netrebnic. Iar când Domnul a fost condamnat la moarte pe cruce, iudeii au căutat să-i facă crucea din lemnul cel mai tare și mai greu. Deci, aflând trunchiul acesta în apa Siloam, l-au luat de acolo, au făcut o cruce mare și au pus-o pe umerii lui Hristos. Pe această cruce a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii!”.

Cinstirea Crucii Mantuitorului marcheaza injumataţirea Postului Mare, perioada care conduce catre praznuirea Patimilor si Invierii lui Hristos. De aceea, atat duminica aceasta, cat si intreaga saptamana care o urmeaza, sunt centrate pe inchinarea si contemplarea lemnului de viaţa facator al Crucii lui Hristos. Biserica a rânduit pomenirea Sfintei Cruci – pentru a le aminti credincioşilor de Pătimirile Mântuitorului, dar și pentru a-i încuraja să înainteze pe treptele desăvârşirii. Specificul cântărilor închinate Crucii în a treia duminică se răsfrânge și asupra zilelor următoare, aceastea fiind numite adesea „zile purtătoare de Cruce”. Săptămâna a patra din Postul Mare este o periodă specială,  pentru ca pe 26 martie este Bunăvestirea și atunci vom retrai vestea minunată a venirii Domnului printre noi, dar și pentru că, cinstind Crucea, din punct de vedere liturgic, prin faptul că troparele și stihirile de la Vecernie şi Utrenie nu tratează doar învăţătura ascetică și penitențială, ci sunt combinate cu tematica Sfintei Cruci și a Pătimirii Domnului nostru Iisus Hristos: „Tăria postului este dumnezeiasca Cruce, ajutătoare celor ce priveghează, întărire celor ce postesc, apărătoare celor ce li se face război. Acesteia, adunându-ne noi credincioşii, să ne închinăm ei cu dragoste, bucurându-ne” „În această a patra săptămână a Postului Mare, adu-ţi aminte de înfricoşatele, dar adevăratele cuvinte al Mântuitorului tău despre inima pe care nu o călăuzeşte Dumnezeu şi de toate cele ce se ies din această inimă. Aminteşte-ţi şi înfricoşează-te, amintindu-ţi! Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-i în rugăciune: «Tată, în mâinile Tale îmi predau inima. Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gândurile bune, şi viaţa, şi credincioşia, şi sfânta dragoste, şi mărturisirea cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfântului Tău nume. Amin»”.

Scotand din adancul altarului, de pe sfanta masa, de viata Facatoarea Cruce a Domnului si infatisand-o credinciosilor spre inchinare si saru­tare, ce urmareste Sfanta Biserica? Urmareste ca fiii ei, care strabat arena Postului luptandu-se cu multpatimasul lor trup si cu diavolul, și cu toate incercarile prin care trecem acum, privind la Cruce si inchipuindu-si viu patimirile Domnului nostru Iisus Hristos, pe care le-a rabdat in Preacuratul Sau Trup pentru a noastra mantuire, sa se intareasca astfel in lupta cu propriul trup, cu patimile si cu poftele lui, si sa nu le para rau sa il rastigneasca, ci sa se lupte barbateste cu potrivnicul care se razboieste cu noi prin ispitele de tot felul de încercari cumplite. Uitati-va, Domnul pare sa ne spuna de pe Cruce: „Eu am rabdat atatea pentru voi cu Preacuratul Meu Trup, pe care l-am luat pentru a voastra mantuire si care nu a fost atins de nici un pacat, iar voi va veti da in laturi sa rastigniti in trupul vostru feluritele patimi si pofte? Nu veti indura putina amaraciune a postului? Nu veti rabda pentru o vreme lipsirea de dulceti ca sa va imblanziti trupul, care cu cat il indulcesti si il saturi mai mult, cu atat se indraceste mai rau? Nu veti rabda sagetile de foc ale vrajmasului, desi Eu i-am ingaduit sa strapunga Trupul Meu cel Dumnezeiesc cu sageti da tot felul?“ Iata in ce scop se scoate acum Crucea spre inchinare si sarutare. Rostul și înțelesul duhovnicesc al prăznuirii stă în faptul că fiecare dintre noi trebuie să ne asumăm Crucea, nu doar în această perioadă, ci pe parcursul întregii vieți, răstignind orice păcat din inima noastră, pentru a ne face vrednici să Îl primim, cu bucurie, pe Hristos Cel Înviat din morți.

Sfinții Părinți ai Bisericii ne spun că, așa cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieții, tot astfel, în mijlocul Postului Mare avem și noi sărbătoarea Sfintei Cruci celei de viață făcătoare. Într-un cuvânt de învățătură rostit în acest context, Părintele Patriarh Daniel explica astfel: Adam şi Eva au pierdut Raiul şi Pomul Vieţii pentru că nu au postit şi pentru că nu au ascultat de Dumnezeu. Noul Adam, Iisus Hristos, făcându-Se ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce, ne-a dăruit Pomul Vieţii, El Însuşi fiind Pomul vieţii, care Se dăruieşte nouă în Sfânta Euharistie, în mijlocul Postului se ridică stindardul credinței noastre, Sfânta Cruce, simbolul Răstignirii și Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a ne încuraja sau întări în lupta cu ispitele plăcerilor și ale durerii”.

În „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, ieromonahul Macarie Simonopetritul consemnează că, într-un manuscris de la Ierusalim din secolul al XIII-lea, prăznuirea Crucii din a treia duminică a Postului Mare se intitula „Praznicul celei de a treia închinări a Crucii”. Astfel, el completează sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci din 14 septembrie, dar şi pe cea a procesiunii Crucii din 1 august, care ne amintește de victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi întoarcerea Crucii la Ierusalim, în anul 630. Unii istorici bisericești susțin că această cinstire a Sfintei Cruci la jumătatea Postului Paștilor ar avea la origine mutarea, de la Ierusalim la Apamea (Siria), a unui fragment din Crucea Răstignirii. Acesta a fost trimis de către Arhiepiscopul Ierusalimului de atunci, confratelui său Alpheios, Episcopul Apameei, pentru a-l ajuta în construirea unei biserici. Tot ieromonahul Macarie Simonopetritul consideră că ridicarea Crucii în mijlocul Postului Mare îI împarte pe acesta în două jumătăți egale, făcându-l asemănător unui stadion. Odată trecută borna Săptămânii a IV-a, restul parcursului e de acum mai uşor, așa cum auzim și în cântarea din lunea Săptămânii a V-a: „Trecând, credincioșilor, cu Dumnezeu, de borna (nyssa) timpului înfrânării, să alergăm tinerește și partea rămasă a postului și să purtăm cununa!” (Slujba Utreniei, Oda VIII, canonul al II-lea, troparul al II-lea). Conform rânduielii liturgice, în cadrul Utreniei de Duminică, după Doxologia Mare, Sfânta Cruce este purtată într-o procesiune și adusă în mijlocul Bisericii pe un tetrapod, spre închinare, în timp ce strana cântă de trei ori Troparul Sfintei Cruci, apoi imnul „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudam și o slăvim”.

“<<Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu>> (Is. 40, 1) Şi oare eu nu ştiu ce multe necazuri şi lacrimi aveţi voi? Oare nu sunt dator să vă mângâi? Când învăţăm calea lui Hristos, totdeauna să vă amintiţi spusele Lui despre faptul că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14), că necazurile sunt partea tuturor creştinilor. Veţi întreba: „Dar ce, numai creştinii au necazuri? Nu îndură necazuri, nenorociri şi amărăciuni şi oamenii acestei lumi? Nu varsă lacrimi şi cei ce leapădă calea lui Hristos?”

Bineînţeles, de necazuri nu scapă nici aceştia, dar este mare deosebire între preţul pe care îl au înaintea lui Dumnezeu necazurile şi lacrimile noastre şi preţul pe care îl au înaintea Lui necazurile şi lacrimile celor care trăiesc fără Dumnezeu. Ei îşi rabdă necazurile nu de bunăvoie, ci numai fiindcă nu pot scăpa deloc de ele; adeseori blesteamă şi cârtesc, în timp ce noi, creştinii, suntem datori să ne ducem necazurile cu totul altfel – pentru numele lui Hristos, cu mare supunere faţă de voia lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă: şi pentru bucurii, şi pentru greutăţi, şi pentru amărăciuni, şi pentru toate nefericirile. Noi ne ducem necazurile de bunăvoie, căci dacă ne-am lepăda de Hristos am scăpa de cele mai multe necazuri – dar întrucât nu ne lepădăm, pentru pătimirile noastre Dumnezeu ne dă binecuvântare.

Oamenii lumeşti se străduie din răsputeri să scape de necazuri: ei îşi îneacă amarul în vin şi vodcă, se ameţesc cu tutun şi chiar cu droguri, căutând mângâiere; negăsind-o, se străduie să uite de necazuri: caută distracţii, petrec, dansează, merg în ospeţie şi flecăresc. Asta nu trebuie să se întâmple cu creştinii, fiindcă ei sunt datori să nu înăbuşe glasul conştiinţei, ci, dimpotrivă, să îl asculte cu luare-aminte.

Oamenii aflaţi pe o treaptă duhovnicească mai înaltă caută uitarea de necazuri în prietenie, în muncă. Lucrul cel mai mare în care află ei uşurare este dragostea: dragostea dintre soţi, dragostea părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi, dragostea faţă de oamenii care merită dragoste. Orice dragoste este binecuvântată: aceasta însă este forma de început, cea mai joasă a dragostei, fiindcă de la ea, pe calea exersării în ea, trebuie să ne înălţăm la dragostea, mult mai înaltă, faţă de toţi oamenii, faţă de toţi cei nefericiţi, faţă de toţi cei care suferă. De la ea trebuie să ne înălţăm până la cea de-a treia treaptă a dragostei: până la dragostea dumnezeiască, până la dragostea de însuşi Dumnezeu.

Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Despre aceasta Sfântul Proroc David spune: Numai în Dumnezeu se linişteşte sufletul meu (Ps. 61, 1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte, care din inimă ţâşneşte, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu. Aşa au fost drepţii Vechiului Testament – însă nouă, creştinilor, Domnul ne-a dăruit cea mai adâncă şi mai înaltă mângâiere: a privi la Crucea lui Hristos şi a ne închina ei. Îl vedeţi pe Fiul lui Dumnezeu, Cel de-al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, Cel mai sfânt decât toţi sfinţii, Marele Drept, Binefăcătorul neamului omenesc, cum n-a mai cunoscut şi nu va mai cunoaşte vreodată lumea? Îl vedeţi ţintuit de Cruce cu piroane din fier? Cât de greu pătimeşte Cel Care cu un singur semn al mâinii Sale, cu un singur cuvânt al Său poruncea valurilor şi vânturilor să se potolească; Cel Ce de-a lungul scurtei Sale vieţi pământeşti a făcut minuni uluitoare din dragoste şi milă faţă de oameni; Cel Ce vindeca toate bolile, Care deschidea ochii orbilor, Care îi ridica din pat pe cei paralizaţi, Care sătura cu câteva pâini mii de oameni, Care învia morţii; Cel mai mare Binefăcător al lumii, Mântuitorul ei!

De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti. Pe Cruce, Răscumpărătorul lumii este sfâşiat pentru păcatele noastre… Această Neasemuită Jertfă şi nemărginită milostivire pune în umbră toate necazurile noastre, oricât de multe ar fi ele, oricât de grele ar fi ele.

Doar pătrunzându-vă de aceste gânduri şi simţăminte, privind la Crucea lui Hristos, veţi primi singura mângâiere adevărată. Nu sunt alte mângâieri asemenea ei – şi la ce ne-ar face trebuinţă ele dacă ne este dată Crucea, pe care putem nu numai s-o privim, ci şi s-o sărutăm?! Şi oare nu ne adăpăm cu nesfârşită nădejde şi putere din acest izvor? Plină de mângâiere sunt şi Dumnezeieştile Scripturi, care istorisesc pătimirea pe Cruce a lui Hristos.

În orice necaz să ne întoarcem totdeauna luarea-aminte spre Sfintele Scripturi şi spre Crucea lui Hristos. Adânciţi-vă în spusele apostolului Pavel: Bine este cuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel Ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem mângâia şi noi pe cei care se află în tot necazul prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu (2 Cor. 1, 3-4).

Pe măsură ce se înmulţesc necazurile, se înmulţeşte şi mângâierea lui Hristos. În această zi sfântă este scoasă spre închinare Crucea lui Hristos şi îi atrage pe toţi la sine, adică la Cel Ce a fost răstignit pe Cruce.

 “Mântuitorul Hristos, având toate afectele noastre omeneşti, adică toate aceste neputinţe ale trupului – înfometarea, şi frigul, şi setea – a fost sensibil la suferinţa umană, la nevoile noastre. A fost sensibil când cineva era bolnav, şi îl vindeca. De cele mai multe ori Mântuitorul făcea apel la credinţă. Uneori însă, dacă cineva era foarte bolnav, nici nu-l mai întreba dacă el crede că poate fi vindecat, ci îl vindeca cu cuvântul. Ii era milă când cineva era în deznădejde pentru că îi murise copilul, cum fusese văduva din Nain. Ii era milă de cineva care se ruga pentru părinţi sau pentru semenul lui, cum fusese cazul sutaşului. Ii era milă de cei care erau flămânzi şi însetaţi. De altfel şi spune Mântuitorul: “Cine va da un pahar cu apă unuia dintre aceştia mai mici ai Mei, Mie îmi va da“.

Intr-atât S-a confundat Iisus cu noi, oamenii! Intr-atât Şi-a asumat toate slăbiciunile noastre şi toate neputinţele noastre, încât oricine suferă, Hristos suferă cu el! Oricine e bolnav, Hristos este bolnav cu el! Oricine e îndurerat şi plânge, Hristos plânge cu el! Vreţi să-L vedeţi pe Hristos nevinovat pătimind? El este  în spitalel, El este în casele oamenilor obligați la izolare, El este în fiecare casă unde creștinii și-au facut o mica biserica. Hristos suferă în ei. Aceasta e confundarea totală a Mântuitorului cu noi. El îşi asumă toate pătimirile noastre, toate durerile noastre.

Tot ceea ce făcea, și face și astazi Iisus era și este să întărească în inima celor care vin la El credinţa în Dumnezeu. Se folosea adeseori de minune tocmai pentru slăbiciunea noastră omenească însetată de miracol. Şi noi astăzi suntem însetaţi de miracol, dar miracolul nu substituie credinţa. Credinţa, cum spune Apostolul Pavel, este încredinţarea lucrurilor nevăzute. Această credinţă ne face să vedem – dacă instrumentele sunt duhovniceşti, spirituale – ceea ce cu ochii trupului sau cu raţiunea nu putem vedea. Dumnezeu ni Se descoperă în împrejurări cu totul independente de voinţa şi de calităţile noastre. S-a milostivit Dumnezeu de cei însetaţi şi flămânzi atunci când Apostolii I-au spus să dea drumul mulţimii să plece, că vine noaptea şi pot să cadă pe drum. Mântuitorul le-a înmulţit pâinea, a binecuvântat, le-a împărţit şi i-a săturat pe toţi. El este un Dumnezeu sensibil la durerea noastră. E un Dumnezeu sensibil la nevoile noastre, participant chiar la suferinţele noastre. Nu priveşte Dumnezeu la cineva cum privim noi la un spectacol, El Se implică în durerile noastre“.

Fără îndo­ială, Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei virtuoşi să fie ispitiţi de acestea şi lasă ca ispitele să se ridice împo­triva lor în orice loc. Căci îi loveşte în trupul lor, ca pe Iov, şi-i aduce la sărăcie şi la depărtarea oamenilor de ei şi-i loveşte în cele ce le-au dobîndit. Dar de su­fletul lor nu se apropie vătămarea. Nu e cu putinţă ca atunci când umblăm în calea dreptăţii sa nu ne întâmpine mâhnirea şi ca trupul să nu sufere de boli, de dureri şi să rămână neclintit, dacă dorim să vieţuim în virtute. Calea lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi, căci ni­menea nu s-a suit la cer cu răsfăţ (cu tihnă). Calea tih­nei ştim unde sfârşeşte, iar pe cel ce se scufundă pe sine în Dumnezeu nu-l vrea Dumnezeu să fie niciodată fără grijă, însă el trebuie să fie cu grijă pentru ade­văr. Dar şi din aceasta se cunoaşte că este sub grija lui Dumnezeu, că-i trimite pururea suferinţei.

Dar cei ce petrec în încercări nu sânt lăsaţi nicio­dată de purtarea de grijă a lui Dumnezeu să ajungă în mâna stihiilor. Cel ce voieşte să fie în lumea aceasta fără grijă şi o doreşte aceasta, dar voieşte să vieţuiască tot­odată în virtute, e străin de calea aceasta. Căci drep­ţii nu numai că se nevoiesc în faptele cele bune, ci se şi află de bună voie într-o mare nevoinţă pentru biruirea ispitelor, pentru cercarea răbdării lor. Dar sufle­tul care are frica de Dumnezeu nu se teme de ceva care-l vatămă trupeşte. Căci nădăjduieşte în El de acum şi în vecii vecilor.

Omul care vieţuieşte după voia sa, sau cu pizmă, sau în cele spre pierzarea sufletului, sau în alt­ceva din cele ce-l vătăma, are osândă. Dar când umblă în calea dreptăţii şi-şi face drumul către Dumnezeu şi cîştigă pe mulţi făcîndu-i asemenea lui, dacă îl întîmpină vreun lucru din acestea nu se cuvine să se abată de la ea, ci trebuie să-l primească cu bucurie, fără iscodire, şi să mulţumească lui Dumnezeu că i-a tri­mis lui harul acesta, şi că s-a învrednicit să cadă pen­tru El într-o încercare şi să se facă părtaş pătimirilor proorocilor, apostolilor şi celorlalţi sfinţi. Că si aceş­tia au răbdat de dragul acestei căi necazuri, fie de la oameni, fie de la draci, fie de la trup. Că nu se întîmplă să vină acestea fără încuviinţarea şi fără îngăduinţa lui Dumnezeu, ci-i vin ca să i se facă prilejuri spre dreptate. Pentru că nu e cu putinţă ca Dumnezeu să facă pe cel ce doreşte să fie cu El, să lucreze cele bune, decît dacă îi aduce încercări pentru adevăr. Şi nu e cu putinţă ca acesta să se facă vrednic de mărirea lui Dumnezeu, dacă nu intră la ea prin ispite, încercari, necazuri, care să-i sporească credința; şi nu se bucură de ea, fără darul lui Hristos.  

Aceasta o măr­turiseşte Sf. Pavel, arătînd că lucrul acesta este aşa de mare, încît îl socoteşte dar. Căci e mare lucru să fie cineva pregătit să pătimească pentru nădejdea în Dumnezeu (Fil.1,19). Căci zice: «Aceasta ni s-a dat nouă de la Dumnezeu, ca nu numai să cre­dem în Hristos, ci şi să pătimim pentru El». Tot aşa a scris Sf. Petru «Când pătimiţi pentru dreptate, sânteti fericiţi că vă faceţi părtaşi pătimirilor lui Hristos»(I Pt.3, 4). Drept aceea, când te afli la lărgime să nu te bucuri, iar când te afli în necazuri, să nu te întristezi, şi să nu le socoteşti pe acestea ca străine de calea lui Dumnezeu. Căci pe calea Lui se umblă din veac şi din neam în neam prin cruce şi moarte. Şi de ce vin acestea? Ca să afli că eşti în afara căii lui Dumnezeu şi ai părăsit-o pe ea. Şi tu nu voieşti să umbli pe calea sfinţilor, ci voieşti să-ţi pre­găteşti ţie altă cale, ca să umbli pe ea fără pătimire? Viaţa creştină nu este o promenadă odihnitoare pe cărările plăcute ale sentimentalismului şi lipsei de griji, nici o continuă relaxare în fotoliile adânci ale nepăsării şi placidităţii. Nu este vorba de o viaţă lipsită de responsabilitate, uşoară, tihnită, fără silinţă şi fără efort.

Viaţa în Hristos este luptă, nevoinţă cu mărime de suflet şi nelinişte în sensul cel bun. Viaţa adevăratului creştin este fericită, paşnică şi binecuvântată. Dar pentru a ajunge la fericirea evanghelică, la bucuria reală şi la adevărata pace se cere un efort răbdător, asiduu şi sârguincios, străin de orice uşurătate şi grabă. Calea lui Hristos este strâmtă şi suitoare, dar sfârşeşte în lărgime şi odihnă. Călătoria aceasta are neapărată trebuinţă de luarea Crucii.

Creştinul devine purtător al Crucii din ceasul Botezului său în sfânta colimvitră. Este chemat să ia Crucea lui Hristos fără frică, fără ruşine, curajos, bărbăteşte, răbdător. Crucea lui Hristos este sfântă, cinstită şi tare. Este putere a omului credincios şi armă asupra diavolului. Toţi sfinţii Bisericii noastre au îmbrăţişat Crucea de timpuriu, au luat-o cu bucurie, n-au părăsit-o niciodată. Crucea ocupă un loc central în viaţa credincioşilor creştini. Este simbolul Bisericii noastre. Avem un Dumnezeu Răstignit. Faptul acesta are un sens deosebit de adânc. Este învăţătură, pedagogie, înţelepţire, izvor al insuflării, al cultivării, al subţirimii, al instruirii, al maturizării şi sfinţirii.Crucea este pentru necredincioşi nebunie, cu totul neînţeleasă, este provocare şi frică. De aceea o iau în batjocură, o hulesc, o tăgăduiesc şi o leapădă. Sunt vrednici de plâns toţi aceşti oameni, răstigniţi pe crucea propriilor patimi, care îl răstignesc din nou pe Cel fără păcat, Care S-a răstignit pentru toţi păcătoşii. Se socotesc liberi, doar fiindcă sunt conduşi de bunul plac şi de bravadă.

Crucea încinge cu putere şi tărie şi întrarmează nebiruit. Îi binecuvântează pe toţi cei ce cred în ea şi i se închină. Îi umple de Har şi le insuflă nădejde. Creştinii purtători ai Crucii nu sunt oameni desăvârşiţi, nepătimaşi şi grozavi. Sunt simpli, măsuraţi, smeriţi, ucenici ai Celui Răstignit, care la umbra Crucii îşi recunosc greşelile lor fără îndreptăţiri şi pretexte, îşi mărturisesc neajunsurile şi se pocăiesc. Se sârguiesc să se răstignească împreună cu Hristos, ca să şi învieze împreună cu El. Biserica Ortodoxă nu se opreşte pe culmea înfricoşată a Golgotei, ci îşi continuă calea până la mormântul gol şi în foişorul Cincizecimii. Dar trece neapărat prin Golgota, deoarece nu este Înviere fără Cruce.

Crucea lui Hristos învaţă, luminează, călăuzeşte. Crucea învaţă răbdarea, nemânierea, iertarea, lupta necontenită, dragostea de nevoinţă. Crucea luminează mintea, cugetele, gândurile, visele, proiectele, planurile, ziua de azi şi de mâine. Crucea luminează adâncurile neluminate ale inimii noastre. Să ne aplecăm înlăuntrul nostru şi să ne cunoaştem sinele necunoscut. Crucea ne călăuzeşte spre jertfa şi lepădarea de sine, spre pocăinţă şi mântuire.Crucea este dascăl, medic şi teolog. Ne învaţă smerenia adevărată, viaţa creştină curată, autentică, lipsită de făţărnicie. Ca un medic chirurg, îndepărtează cele de prisos, cele nefolositoare, tumorile canceroase ale patimilor, şi tămăduieşte rănile sufletului. Teologhiseşte minunat adâncimea, înălţimea şi lărgimea tainei chenozei negrăite.

Crucea ne conduce la frăţietatea cu aproapele nostru, oricine ar fi, orice ar fi, de vreme ce este fratele nostru, şi Hristos Şi-a vărsat sângele Său şi pentru el. Poate să fie străin, rău, păcătos, sau chiar torţionarul nostru. Aceasta este adâncimea nepătrunsă a Crucii. Să-i arătăm înţelegere chiar celui mai greu de înţeles dintre semenii noştri. Hristos, de pe Cruce, în toiul acelei suferinţe grozave, i-a iertat şi i-a îndreptăţit pe răstignitorii Săi. Aceasta este lărgimea cea necercetată a Crucii: să-i iubeşti nu pe cei care nu te iubesc, care nu o merită, ci chiar pe cei ce te urăsc, aşa cum Hristos ne-a iubit cu o iubire nesfârşită, cu toate că nu o meritam deloc, purtându-ne în chip netrebnic.

De obicei, adevăraţii purtători ai Crucii sunt ascunşi, tăinuiţi, neştiuţi, n-au parte de faimă şi publicitate. Se bucură de răstignirea lor de bunăvoie, aşa cum se bucură şi pentru cea fără de voie. Nu se împotrivesc, chiar dacă lucrurile nu se întâmplă aşa cum ar fi vrut. Aceşti oameni necunoscuţi câteodată de noi, dar binecunoscuţi lui Dumnezeu, sunt cei ce opresc lumea de la deplina ei prăbuşire. Aceasta este înălţimea necovârşită a Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Ridicând Crucea lui Hristos cu mulţumire, aceştia păstrează în lumea nestatornică Harul lui Dumnezeu. Astfel de oameni neînsemnaţi, pe care noi îi trecem cu vederea, sunt cei care împodobesc zidirea, prin tainica, statornica purtare a Crucii. Oameni săraci cu mulţi copii, bolnavi strălucind de bucurie, nedreptăţiţi fără niciun reproş, nefericiţi fără cârtire, îndureraţi care-L slăvesc pe Dumnezeu. Toţi aceştia mustră suficienţa noastră, „fericirea” noastră, starea de amăgire în care ne aflăm.

Există şi astăzi oameni binecuvântaţi ai lui Dumnezeu care acordă întâietate Crucii, care nu o ocolesc cu prudenţă, nu se ruşinează de ea şi nu murmură. Îi vedem în spitale, în primul rând al razboiului cu diavolul, cu boala, cu virusul care a cuprins lumea. Nu sunt puţini adevăraţii cinstitori ai Crucii, chiar dacă din sondajele de opinie lipsesc. Mai sunt şi cei care preferă să întâmpine dificultăţi în viaţă, decât să fie nevoiţi să spună minciuni; cei care nu urmează soluţii uşoare, chiar dacă acest lucru îi costă personal. Iubesc osteneala pentru Hristos. Sunt mucenici, mai mici sau mai mari. În Viaţa de Apoi îi vom afla cu siguranţă înaintea noastră.

Să ne alăturăm oştirii paşnice a lui Hristos. Sunt în acest moment destule lucruri de facut în această batalie cu dușmanul nevazut. Mulți dintre semeni sunt neputincioși, parasiți, în imposibilitate de a-și asigura hrana, medicamente, lipsiți de nadejde, șocați, disperați. Priviți în jurul vostru și ajutați. Să nu ne fie greu să ne lepădăm de omul nostru cel vechi pentru această împreună-înrolare şi împreună-răstignire, vegheați, aveți multe prilejuri de a-L sluji pe Hristos. Vecinul vostru batrân, vecinul vostru cu multi copii, vecinul vostru somer, lipsit de cele necesare traiului așteaptă ajutorul vostru. Întrați în razboi, ca oștași ai Domnului, altminteri cu siguranţă ne vom îngreuia viaţa mai mult. Gândul trufaş al dragostei acestui veac este cel care ne împiedică, egoismul, iubirea de sine ne face să abandonăm Crucea. Să nu-i dăm ascultare; să ne închinăm cu smerenie Crucii lui Hristos. Cu smerenie şi hotărâre pentru o viaţă nouă, răstignită, transformatoare şi învietoare.

Crucea, aşa cum am spus, ocupă pe drept cuvânt un loc central în viaţa Bisericii noastre. Este simbolul cel mai sfânt. Toate Sfintele Taine se pecetluiesc cu semnul Sfintei Cruci. Preotul binecuvântează în forma crucii. În biserică toate sunt purtătoare de cruce, în formă de cruce, imprimate cu cruce, închinate cu cruce: sfintele vase, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice, toate.

În Sfântul Munte, Crucea lui Hristos este reprezentată pretutindeni: pe cupole, pe clopotniţe, pe ziduri, pe porţi, pe garduri, pe indicatoarele de pe drumuri, pe schima monahilor, în cimitire, pe diferite obiecte, pe cişmele, peste tot. În casele și inimile voastre purtați Crucea.Crucea ne însoţeşte cu credincioşie de la Botez până la mormânt. Ne facem cu evlavie semnul crucii la începutul zilei, al lucrului, trecând pe lângă biserică, intrând în biserică. Purtăm crucea pe piept spre ocrotire şi binecuvântare. O punem la temelia casei, la capul patului, în automobil, la birou, spre întărire şi apărare, putere şi ocrotire. Biserica noastră nu poate fiinţa fără Sfânta Cruce. Demonii se înfricoşează de ea, ereticii o tăgăduiesc, milenariştii o defăima, ateii o hulesc, cei de alte religii o ignoră.

Harul şi puterea Sfintei Cruci se datorează nu formei sale, adică simplului fapt că este o cruce, ci faptului că este Crucea lui Hristos, instrumentul prin care Hristos a mântuit lumea. Este altarul pe care Acesta S-a adus pe Sine pentru toată lumea, Jertfă şi Jertfitor. Pe Cruce vedem întreaga chenoză a Dumnezeirii, sărăcia nespusă, pe Dumnezeu gol, cu totul umilit, pătimind, răbdând dureri şi moarte. Pe Cruce Hristos a suferit pentru noi, a fost defăimat pentru noi, S-a făcut neînsemnat, rob, dispreţuit, ca să ne îmbogăţească, să ne slobozească şi să ne dăruiască nouă viaţă. Pe Cruce se recapitulează şi se face văzută toată iubirea negrăită a lui Hristos pentru omenirea păcătoasă. Prin mucenicia morţii pe Cruce, Hristos Cel Răstignit l-a izbăvit pe omul omorât de păcat. Aşa cum spune un frumos tropar din imnologia Bisericii, „prin mâncare a scos vrăjmaşul pe Adam din Rai; iar prin lemnul Crucii a adus Hristos într-însul pe tâlharul”. Neascultarea l-a izgonit pe Adam din Raiul desfătării. Ascultarea, credinţa şi acceptarea tâlharului împreună-răstignit cu Hristos au făcut din acesta cel dintâi locuitor al Raiului. Apostolul Pavel le scrie filipenilor că Hristos S-a făcut ascultător până la moartea de cruce. Astfel l-a readus pe om la frumuseţea de la începutul zidirii, la starea adevăratei odihne şi libertăţi anterioare căderii, prin împăcarea noastră cu Tatăl Ceresc.

Jertfa Dumnezeului-Om pe cruce a fost, pentru întreaga omenire şi pentru fiecare om în parte, expresia dragostei Sale neasemănate şi pline de măreţie. Ne-a arătat pe faţă cât de mult ne iubeşte, nu prin simple vorbe frumoase, ci îmbrăţişându-ne cu mâinile Sale însângerate. Ne-a adunat şi ne-a unit cu înţelegere în adâncimile îmbrăţişării Sale de nesecată îndurare. Spânzurat pe cruce, era ca un înger al păcii, smereniei şi dragostei, legănându-se între cer şi pământ. A sfinţit cerul, văzduhul şi pământul cu preacuratul Său sânge cu care l-a adăpat.

Crucea era unealtă a infamiei, dar prin Cel Răstignit a devenit simbol al smereniei. La Betleem şi pe Golgota vedem suprema smerenie a Dumnezeirii. Pomul Raiului şi gustarea din rodul său oprit a arătat măsura egoismului la care ajunge omul prin neascultare. Lemnul Crucii descoperă în chip pilduitor măsura smereniei lui Iisus. Crucea devine „indicator” pe calea spre cetatea viitoare, Ierusalimul cel de Sus, şi ne învaţă că nu avem aici cetate stătătoare, ci suntem venetici, trecători, musafiri găzduiţi. Suntem chemaţi să străbatem marea acestei vieţi tot pe cruce, fără întristare, cu răbdare şi nădejde. Viaţa capătă sens când îşi cunoaşte menirea ei îndumnezeitoare, se răstigneşte şi înviază împreună cu Cel Răstignit şi înviat, se smereşte, suferă şi nădăjduieşte.

Pe Cruce Hristos S-a arătat a fi singurul, adevăratul Făcător de bine, Mântuitorul şi Izbăvitorul a toată lumea. Pare înfrânt, dar e biruitor. Pare a fi pierdut totul, dar în final câştigă. A surpat desăvârşit stăpânirea morţii. Prin moartea Sa a biruit moartea. A stricat urzelile diavolului, cursele lui măiestrite, meşteşugirile, şiretlicurile dibace, tirania sa asupra celor amăgiţi. De aceea, diavolul se îngrozeşte de Sfânta Cruce, nu poate să o rabde, nu cutează a o privi. Iată de ce purtăm crucea şi ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci, ca să stăm împotriva lucrărilor drăceşti.Iată, maretia iubirii lui Dumnezeu pentru noi, care s-a aratat pe Cruce, ca sa trezim in inimi­le reci ale crestinilor iubirea de Dumnezeu si de viata vrednica de un crestin.

Ce adanc al iubirii lui Dumnezeu Facatorul s-a aratat fata de fap­tura Lui – omul – pe Cruce! Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazu­te, Cel ce a aprins pe cer soarele, luna si nenu­marata multime a stelelor, Cel ce a revarsat vazduhul ca sa rasufle tot ce viaza, Care a revarsat apele pe fata pamantului, Care acopera cu ver­deata intreg pamantul si face sa rodeasca, face sa creasca si hraneste toate fapturile vii, Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Nascut a binevoit a Se face om pentru mantuirea omului care a cazut de bunavoie din viata in moarte, a rabdat pen­tru el pe Cruce cele mai chinuitoare patimiri cu putinta si moartea cea mai de ocara, ca patimiri­le Lui sa fie socotite de catre Drept Judecatorul Tata Ceresc drept patimiri ale intregii omeniri din toate vremurile si locurile, ca in felul aces­ta omenirea care are credinta si dragoste catre El sa se izbaveasca de neinchipuitele chinuri vesnice din iad si de moartea vesnica. Cand vede aceasta iubire nemarginita a Marelui, Atotputer­nicului Dumnezeu fata de omul cazut, cel ce are neintunecati ochii inimii nu poate sa nu plan­ga, ci varsa lacrimi de iubire si de recunostinta, neavand ce sa aduca mai mult decat atat ca pri­nos Celui ce pune pret pe lacrimile noastre.

Cum raspund insa cei mai multi dintre noi la aceasta iubire dumnezeiasca? Raspund prin nesimtire, fiind gata sa-L rastigneasca a doua oara pe Fiul lui Dumnezeu prin toate pacatele cu putinta, facand din rasputeri placul trupului lor pacatos, asa incat cei mai multi dintre noi, uitand parca de patimirile pe Cruce ale Domnului Iisus Hristos, nu traiesc deloc pentru cer si pentru sufletul lor, ci pentru pamant si pentru trupul lor, si cu mare greutate se invoiesc sa refuze timp de cate­va zile trupului prisosul de mancare si bautura, potrivit randuielii bisericesti. Asadar, singuri ne departam din toate puterile de mantuirea noas­tra; Mantuitorul a patimit pentru noi pe Cruce, insa noi nici nu vrem sa stim de patimirile aces­tea; El ne-a poruncit, pentru mantuirea noastra, sa ne luam fiecare crucea si sa urmam Lui spre slava cereasca, iar noi nici nu vrem sa auzim de asta; ni s-a aratat, ca doctorie, omorarea trupu­lui nostru cu patimile si poftele lui, insa noi ne straduim si mai tare sa ne satisfacem patimile, sa ne implinim poftele. Asa va fi si sfarsitul nostru, si vom fi inghititi de focul cel vesnic, si nu vom primi nici o picatura racoritoare in vapaia ghee­nei, fiindca aici am avut toate racoririle cu putin­ta, toate placerile cu putinta pentru trupul paca­tos. Sa nu dea Domnul asa ceva! Sa ne luam cat mai repede crucea, atata timp cat Cel rastignit pe Cruce continua sa ne arate milele Sale.

Singurul si Vesnicul Arhiereu, despre Domnul nostru Iisus Hristos, Care mai inainte de intemeierea lumii a hotarat sa Se jertfeasca pe Sine Insusi pe altarul Crucii ca jertfa de impacare pentru pacatele lumii intregi, ale tuturor oame­nilor. El S-a si adus pe Sine Insusi ca jertfa lui Dumnezeu, Tatalui Sau, potrivit voii Lui, pen­tru noi, pacatosii, ca sa-L faca milostiv catre noi, cei ce pacatuim in toata ziua si in tot ceasul – iar preotii pamantesti, plini de pacate, purtă cinul lui Hristos si continuam, cu harul Sfantu­lui Sau Duh, marea, infricosatoarea si mantuitoarea lucrare a impacarii cu Dumnezeu, si El Insusi aduce prin preoți pe altar infricosatoarea si de viata facatoarea jertfa de impacare a Trupului si Sangelui Sau. Asa­dar, sa aveti intotdeauna evlavie in fata acestei jertfe si inaintea Domnului, Care o aduce; sa va rugati si pentru slujitorii Lui, care se roagă si mijloceste pentru voi; sa pomeniti Crucea Lui, mormantul, invierea cea de a treia zi si inaltarea la Cer, cea de-a doua si infricosatoarea venire a Lui – si fiecare sa-si ia crucea si sa urmeze Lui, sa-si rastigneasca trupul cu patimile si poftele.

Crucea este usa Imparatiei cerurilor. Trebuie sa regasim sensul Crucii ca biruinta asupra mortii spirituale, biruinta a iubirii. Avem adeseori o reprezentare partiala despre Cruce si despre taina ei redusa la faptul de a suporta o asceza, de a ne infrana de la placeri, de la tot felul de satisfactii. Exista insa si un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celalalt. Cu siguranta insa nu putem face totul pentru celalalt daca tinem la placerile noastre egoiste, daca omul este legat de lacomie, pofta de stapanire, mandrie. Aceasta arata insa numai aspectul negativ al Crucii. Pot sa ma apropii de celalalt fara sa-i vorbesc despre Cruce, aratandu-i insa ca sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Daca este bolnav, ma voi duce la el, voi ramane impreuna cu el. Celalalt poate suporta el insusi greutati, persecutii, somaj… Iar eu pot sa port impreuna cu el aceasta Cruce. Inima celuilalt poate fi miscata daca vede ca eu port o Cruce pentru el. Atunci el va intelege sensul Crucii fara ca eu sa ii spun ca tocmai Crucea este cea care ma impinge sa fac aceasta. O fac pur si simplu.Sa nu le vorbim doar oamenilor sa-si ia Crucea, ci sa o luam noi insine ajutandu-i pe ceilalti. Voi ajunge astfel la convingerea ca aceasta Cruce nu este o suferinta pentru mine. ,,Sufar pentru celalalt, dar aceasta suferinta pentru el ma bucura, ma odihneste, cum spune un monah de la Athos”. Iar prima dintre noi care ne arată, prin fapte, acest lucru este chiar Maica Domnului.

Mieluseaua priveste - dupa cum se canta in Prohod - pe Mielul sau injunghiat si totusi ea nu se razvrateste, nu striga si nu face nici un gest care sa denote o pierdere a stapanirii de sine. Intocmai ca si Fiul ei, Maica Domnului sufera in tacere si asista la Patimile Lui cu rabdare si smerenie.

Crucea Domnului, este facatoare de minuni. Apucandu-ma sa vorbesc despre asta, pe de o parte vad peste tot puterea ei lucratoare de minuni si nu stiu la ce sa ma opresc, ce intamplare sa iau ca pilda a puterii facatoare de viata a Crucii; vad si marea evla­vie pe care o aveau fata de Cruce oamenii din vechime. Pe de alta parte, vad, din pacate, foar­te putine experiente ale acestei puteri la oamenii de acum, si indata vad si pricina pentru care ea isi arata atat de putin in vremea noastra puterea facatoare de minuni. Aceasta e tocmai pricina pentru care Domnul a facut putine minuni in patria Sa, adica nestiinta si viata nelegiuita, necrestineasca, a crestinilor.

Istoria Bisericii crestine cuprinde foarte multe experien­te ale puterii facatoare de minuni a Crucii datori­ta faptului ca pe vremuri era mai multa credinta in oameni, erau mai multi crestini adevarati; cu slava se proslaveste si acum de viata Facatoarea Cruce, insa vedem mult mai putine minuni ale ei, si anume tocmai la putinii oameni care traiesc prin credinta. Sfintii nevoitori ai lui Hristos se uimeau mereu de puterea facatoare de viata a Crucii Domnului, care lucra in viata lor, si, cu inima smerita, temandu-se ca nu cumva aceasta putere sa-i lase sin­guri in neputinta si pacatosenia lor, inconjurati intotdeauna de vrajmasii cei nevazuti, iar ade­seori si de cei vazuti, se rugau: „Nebiruita, neurmata, dumnezeiasca putere a Cinstitei si de viata Facatoarei Cruci, nu ne parasi pe noi, pacatosii!“

Cu deplina incredintare in puterea ei facatoare de minuni si cu uimire fata de insusirea ei de a-i alunga pe vrajmasii cei nevazuti, bucurandu-se cu inima, ei strigau catre Cruce asa:„Bucura-te, Preacinstita si de viata Facatoare Cruce a Domnului, care alungi demonii cu puterea Celui care S-a rastignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos… si ni te-a daruit noua pe tine, Cinstita Crucea Sa, spre alungarea a tot potrivnicul“ si ii spuneau fara urma de indoiala, ca unei fiinte vii:„O, Preacinstita si de viata Facatoare Cruce a Domnului! Ajuta-mi dimpreuna cu Preasfanta Doamna, Fecioara de Dumnezeu Nascatoare, si cu toti sfintii, in veci.“

Te umilesti fara voie cu inima cand citesti cu ce laude mareau ei de viata Facatoarea Cruce: o numeau „Cruce atotputernica“, „slava Apostoli­lor“, „taria Mucenicilor”, „intarirea Cuviosilor”, „sanatatea celor bolnavi”, „invierea mortilor”, „indreptarea celor cazuti”, „omorarea patimilor”, „alungarea gandurilor”, „temelia bunei credin­te”, „pierzatoarea dracilor”, „pieirea celor necuviosi”, „rusinarea vrajmasilor in Ziua infricosa­toare a Judecatii”. Ca unei fiinte vii ii spuneau: „Cruce! Fii mie putere, tarie si stapanire, izbavi­toare si Luptatoare impotriva vrajmasilor ce ma razboiesc, pavaza si ocrotire, biruinta si intarire, aparandu-ma si acoperindu-ma totdeauna.” Indeobste, ei numeau chipul Crucii „nepovestit prin puterea sa”, „sfintire a apelor”, „sfin­tire a vazduhului”, „sfintire si luminare pentru tot crestinul credincios”, „semn de barbatie” si „sceptru al lui Hristos, care ii calca la pamant pe potrivnici”. Nestiind cum sa-i preaslaveasca vrednicia dupa cuviinta, ei striga: „Cine va insi­ra toate lucrarile tale, Cruce placuta lumii, toa­te puterile si minunile tale, si invierile de morti pe care le-ai lucrat? Tu ai inaltat cu tine intrea­ga lume, adica pe crestinii cei alesi, inaltandu-te insati la Dumnezeu.“

Pentru noi cei de astăzi Crucea Domnului este la fel cum era pentru acei oameni sfinti? O sa raspund: Nu. Crucea nu face minuni in viata noastra. De ce? Din pricina necredintei, sau puținei credințe. Iar Hristos ne spune: O, puțin credincioșilor. Ca atare, Crucea este intotdeauna minunata si de viata facatoa­re și crestinilor care ii sunt cu adevarat credinciosi, prin evlavia lor, le este credincioasa si ea, le este prietenul cel mai statornic si credincios. O! Cine imi va da ravna dumnezeiasca si putere a cuvantului ca sa trezesc in crestinii vremii de acum credinta vie si evlavia cuvenita fata de Cruce si de Cel ce S-a rastignit pe ea? Ştiu ca multi nu baga in seama crucea si insemnatatea ei. Uneori, nebagarea de seama si lipsa de cinstire fata de Cruce sunt atat de mari, incat oamenii nu-l primesc pe slujitorul lui Hristos atunci cand vine in casa lor cu crucea si in numele Crucii; altii nu stiu sa-si faca semnul Crucii asa cum trebuie pe trupul Lor pacatos ori nesocotesc binecuvantarea preoteasca, si uneori fac asta din nebagare de seama, iar alteori – ce grozavie! – dintr-o rusine mincinoasa si bles­temata. De Cruce iti e rusine, iubitule, de Cruce, care e lauda si slava noastra? Sa stii ca si Fiul Omului Se va rusina de tine cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri (v. Mc. 8, 38).

Sa cinstim totdeauna, cu credinta si cu dragoste, Crucea Domnului, si ea ne va fi pri­etena si mantuitoare – nu in sine, ci prin puterea Celui care S-a rastignit pe ea. Amin (postat pe fb de ioan monahul)