Ca să am şi între voi vreo roadă
Deci, şi tu când auzi pe cineva spunând: „Te închini Celui răstignit?”, să nu te ruşinezi, nici să te uiţi în jos, ci jubilează şi te mândreşte, şi cu fruntea ridicată şi cu ochii liberi mărturiseşte-ţi pe faţă credinţa.
Poate că-ţi zice iarăşi: „Te închini Celui răstignit”? – atunci însă răspunde-i cu glas tare: „Da! Dar nu mă închin unui desfrânat, unui ucigător de tată, unui omorâtor de copii – căci astfel erau toţi zeii lor , ci mă închin Celui ce prin Cruce a astupat gurile diavolilor şi a surpat nenumăratele lor înşelăciuni.
Crucea pentru noi este semnul negrăitei Lui iubiri de oameni, este simbolul marii Lui purtări de grijă pentru noi”. Pe lângă acestea, întrucât ei se făleau mult în puterea cuvântului, şi se îngâmfau datorită înţelepciunii ce o aveau, Apostolul arată: „Sunt în stare a răspunde eu multe acestor raţionamente omeneşti, şi de aceea vin a predica Crucea, şi nu mă ruşinez de aceasta”.
Sf Apoastol Pavel, celor din Roma le spune:„Ca să am şi între voi vreo roadă”.
Deşi le-a spus şi mai înainte cauza dorinţei sale, pe care a arătat-o vrednică de dânsul, totuşi acea cauză o spune el şi aici, alungând orice bănuială din partea lor. Deoarece cetatea lor era renumită, şi fără egal în importanţă pe pământ şi pe mare, istoria acesteia devenise pentru mulţi pretext de a călători acolo; apoi ca nu cumva ei să creadă că şi Pavel era mişcat de acelaşi dor, sau să bănuiască că mândrindu-se de contactul cu ei dorea să călătorească acolo, încontinuu el arată scopul dorinţei pe care o avea.
Mai sus a zis: „Ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc”, iar aici arată mai lămurit: „Ca să am şi între voi vreo roadă, ca şi la celelalte neamuri”.
Aşadar el a pus la un loc pe stăpânitori cu cei stăpâniţi, şi după miile de trofee, victorii şi însemnătatea consulilor, le trece pe acestea la un loc cu barbarii. Şi cu drept cuvânt, căci unde este nobleţea credinţei, acolo nu este nimeni elin, nici străin, nici cetăţean, ci toţi se ridică la una şi aceeaşi înălţime a demnităţii.
Priveşte-l şi aici cum este cumpătat în cuvinte, căci n-a zis: „ca să vă învăţ şi să vă catehizez”, ci „ca să am vreo roadă”, şi încă nu zice simplu „roadă”, ci „vreo roadă”, iarăşi moderându-şi vorbele ca şi mai sus, unde zice „ca să vă împărtăşesc vreun dar”.
Apoi, după cum am spus, micşorând oarecum şi importanţa ce credeau poate că o au, le zice: „ca şi la celelalte neamuri”, ca şi cum pare că le-ar spune: „Să nu vă închipuiţi că dacă voi sunteţi bogaţi şi aveţi mai mult decât ceilalţi, apoi eu aş avea pentru aceia mai puţină grijă, căci noi nu căutăm la cei bogaţi, ci la cei credincioşi”.
Unde-s acum înţelepţii elinilor, aceia ce poartă bărbi lungi, îmbrăcaţi în haine fără mâneci şi îngâmfaţi peste măsură? Iată că şi Elada, ca şi întreaga lume barbară, a fost întoarsă la credinţa creştină de un făcător de corturi! Iată că Platon, cel cântat şi lăudat de dânşii, deşi a treia oară s-a dus în Sicilia cu acel vuiet de vorbe frumoase, şi cu toată acea consideraţie strălucită, totuşi n-a reuşit să aibă înrâurire nici măcar asupra unui tiran, ci a fugit de acolo atât de mişeleşte, fiind ameninţat a-şi pierde până şi libertatea.
Dar iată că acest făcător de corturi nu numai Sicilia sau numai Italia, ci întreaga lume a cutreierat; şi nu s-a mărginit numai în meşteşugul cuvântului, adică în a predica, ci o dată cu aceasta el cosea şi piei, din care făcea corturi, şi era, aşa zicând, şeful unui atelier de corturi. Şi totuşi nu se scandalizau de el consulii romanilor!
Şi cu drept cuvânt, căci nu meşteşugurile şi nici ocupaţiile cele folositoare, ci minciuna numai şi credinţa lor cea rătăcită sunt acelea care îi fac pe dascăli dispreţuiţi în ochii lumii.
De aceea tocmai şi atenienii râdeau de ei la urmă, pe când lui Pavel îi dădeau atenţie şi barbarii, şi cei neînvăţaţi şi simpli cetăţeni. Căci predica sa este comună tuturor; ea nu cunoaşte deosebire în demnităţi, nu cunoaşte superioritatea vreunui neam şi, în fine, nimic din acestea nu are în vedere, ci are nevoie numai de credinţă, iar nicidecum de raţionamente omeneşti.
De aceea, mai ales, este de admirat Pavel, nu numai pentru că era folositor şi salvator omenirii, ci şi pentru că era îndemânatic şi se acomoda împrejurărilor, şi era înţeles de toţi; ceea ce era îndeosebi lucrul proniei dumnezeieşti, care lucrează asupra tuturor.
După cum se petrece cu soarele, cu luna, cu pământul şi cu marea, care au fost făcute ca să îndestuleze pe toţi deopotrivă, şi nicidecum pe bogaţi mai mult, iar pe săraci mai puţin, întocmai aşa s-a făcut şi în privinţa predicii, ba chiar mai mult, pe cât era mai necesară aceasta decât celelalte.
De aceea şi zice Pavel încontinuu: „întru toate neamurile”. Apoi, arătând că nu face aceasta pentru plăcerea lor, ci că îndeplineşte porunca Stăpânului, şi îndemnându-i a adresa mulţumiri Dumnezeului tuturor, el zice: „Dator sunt şi elinilor şi barbarilor, şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor” (1, 14), ceea ce arăta şi corintenilor; iar aceasta o spune lăsând totul în voia lui Dumnezeu.
„Astfel, cât despre mine, sunt bucuros să vă vestesc Evanghelia şi vouă, celor din Roma”
O, suflet generos! Ţi-ai luat asupra-ţi un lucru încărcat cu atâtea primejdii, călătorii pe mare, ispite, intrigi, revolte – căci era de aşteptat a suferi un adevărat vifor de ispite, urmând a vorbi în acea mare cetate dominată de o tiranică impietate.
Şi astfel el şi-a dat viaţa în această cetate, tăindu-i-se capul de cel ce împărăţea pe atunci! Şi cu toate acestea, deşi ştia ce-l aşteaptă acolo, el totuşi nu s-a arătat mai puţin activ, ci încă se grăbea să se ducă, avea mare bunăvoinţă, şi era mâhnit că nu putea! De aceea şi zicea: „Cât despre mine, sunt bucuros să vă vestesc Evanghelia şi vouă, celor din Roma”.
„Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos” (1, 76).
Dar ce spui tu, Pavele? Trebuia să zici „căci mă mândresc, mă laud, mă fălesc”, şi tu nu spui aceasta, ci ceea ce este inferior, anume că „nu mă ruşinez”, ceea ce nu obişnuim a spune vorbind de lucruri mari şi strălucite. Deci ce spune el aici? Şi de ce vorbeşte astfel despre predica Evangheliei, cu care se mândrea mai mult decât cu cerul?
Scriind galatenilor, le zicea: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Deci, din ce cauză aici nu spune „că mă şi laud”, ci „nu mă ruşinez”? Romanii erau foarte îngâmfaţi datorită succeselor ce le aveau în lume, datorită bogăţiei, stăpânirii şi biruinţelor lor; îi considerau pe împăraţii lor egalii zeilor, şi chiar aşa îi şi numeau, fapt pentru care le înălţau temple, altare, şi le aduceau jertfe.
Deşi fiind ei atât de îngâmfaţi, Pavel însă urma a le predica pe Iisus Hristos, cel crezut drept fiul tâmplarului, cel crescut în Iudeea, şi în casa unei femei neînsemnate, care nu avea pe lângă dânsul nici o gardă imperială, care nu era împresurat de bogăţii, ba încă fusese condamnat la moarte împreună cu tâlharii, şi care, în fine, a pătimit multe defăimări; era deci normal ca toate acestea să fie descoperite lor, fără ca din faptele lui cele negrăite şi minunate să ştie încă ceva – de aceea zice el aici: „nu mă ruşinez”, învăţându-i ca nici ei să nu se ruşineze.
Ştia el bine că dacă va reuşi în aceasta, iute vor ajunge, pe măsură ce trece timpul, să se şi laude.(sursa Ioan Gura de Aur )