Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat, daţi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate!

11.10.2019 16:22

Astazi, din ce in ce mai mult lumea înclina spre un crestinism fals, isteric. Dar noi nu trebuie sa dam atentie gusturilor ei – cu cat mai mult vom pazi duhul credintei noastre, cu atat mai straini vom fi acestei lumi, cu atat mai mult vom fi urati de ea, dispretuiti, si ii vom parea absurzi, neputinciosi, chiar lipsiti de har. Daca astazi lumea este curioasa in legatura cu credinta ortodocsilor, acesta nu este un pretext ca noi, de dragul lumii, sa aratam o falsa duhovnicie. Adevarul simplu este mai bun decat o minciuna impodobita. Noi suntem mai saraci duhovniceste ca niciodata, si mai mult decat crestinilor din vechime ni se potrivesc cuvintele psalmistului: Mantuieste-ma, Doamne, ca a lipsit cel cuvios, ca s-a imputinat adevarul de la fiii oamenilor (Ps. 11).

Suntem saraci cu duhul si este usor sa vedem aceasta, sa constientizam acest fapt cu smerenie si cu pocainta – este, practic, singura lucrare accesibila si mantuitoare pentru noi in zilele noastre. Constientizarea clara a duhului timpului, a situatiei noastre duhovnicesti, a masurii posibi­litatilor noastre ne va pazi de cautarile gresite, de risipirea zadarnica a fortelor noastre, de in­treprinderile fanteziste si de nevointele necores­punzatoare starii noastre.

Timpului nostru nu-i sunt proprii bogatia bu­catelor duhovnicesti, nici acea maretie si buna mireasma de care era plina viata crestinilor de odinioara. Noua ne-au ramas neputinta si necazul, de aceea mantuitoare pentru noi sunt ru­gaciunea smerita si plansul pentru pacatosenia noastra, cea mai umila parere despre toate lu­crarile si faptele noastre, mila fata de aproape­le, primirea recunoscatoare, fara de cartire, a tot ce se intampla cu noi, totala incredere in mila lui Dumnezeu si nici intr-un caz nadejdea in faptele noastre bune.O imagine a acestui fapt o gasim la Sfantul Ignatie. Bogatia bunurilor duhovnicesti in mediul vechilor crestini el o compara cu un ospat orga­nizat de bogatul Stapan al casei pentru numerosii Sai prieteni si cunoscuti.

„La aceasta masa duhovniceasca urma sa fie un numar nesfarsit de bucate, iar la sfarsitul mesei oaspetii sa fie gene­ros recompensati cu daruri duhovnicesti. Cand toti au plecat, Stapanul casei a vazut o multime de oameni flamanzi si a poruncit slugilor sa nu stranga de pe masa, ci sa ofere tot ce a ramas celor saraci. Acestia au intrat cu precautie si nedumerire in sala impunatoare si au inceput sa-i serveasca tot ce ramasese pe masa si sub masa, firimiturile cazute. Nimeni n-a mancat portie in­treaga, adusa de slugi, nici nu a folosit tacamurile si vasele pretioase, n-a auzit corul cantaretilor, muzica, astfel ca nimeni dintre ei nu putea sa ai­ba o imagine clara despre masa ce avusese loc. Potolindu-si foamea, puteau doar sa ghiceasca cum arata masa inainte de sosirea lor. Cu toate acestea, ei au cazut in fata Stapanului casei, multumindu-i pentru mancarea pe care ei n-o mai mancasera pana atunci, nici n-o mai vazusera. El le-a spus lor: „Fratilor! In momentul in care am  organizat acest pranz nu v-am avut pe voi in vedere, de aceea nu v-am oferit masa asa cum se cuvine si nici nu va dau daruri…”

Saracii au exclamat intr-un glas: „Stapane! Oare ne mai trebuie daruri? Oare ne trebuie o masa nemaivazuta? Iti suntem recunoscatori pentru ca nu Te-ai scarbit de noi, cei sfasiati de tot felul de neajunsuri, ci ne-ai primit in cortul Tau si ne-ai scos din foamea grozava!” Saracii s-au imprastiat, nein­cetand sa-i multumeasca milostivului Stapan. Atunci El le-a spus slugilor: „Acum strangeti masa si inchideti cortul: oaspeti nu vor mai fi si ce s-a servit spre mancare s-a terminat. Totul s-a incheiat!”

Sarac si mizer, acesta este chipul starii noas­tre; firimiturile si farfuriile goale reprezinta foamea duhovniceasca a timpului nostru; smerita recunostinta si recunoasterea de a fi nevrednic de mancaruri luxuriante si de daruri sunt exem­plul dispozitiei sufletului necesar noua.

Putini, foarte putini sunt demni de a vorbi despre nepatimire si despre desavarsire. Numai cel ce a ajuns la ea poate indrazni sa glasuiasca celorlalti si sa dea sfaturi. Dar cine este acela care s-a vindecat pe sine insusi de toate patimile? Si chiar daca ar fi cineva cu adevarat sfant, acela se ascunde, nu doreste ca lumea sa cunoasca desavarsirea lui. El numai pe Dumnezeu il cauta si numai Lui voieste sa-I placa, iar nu oamenilor

“După cum văd, toată lumea aleargă spre cel viclean, ca si păcătosul spre păcat. Neînfrânati sunt oamenii, – si popor si cler; ca si caii cei nărăvasi aleargă spre păcat. Nu se gândesc nici la Dumnezeu, nici la moarte, nici la judecată sau răsplată, la nimic; numai pentru materie, trup si plăceri trupesti se interesează. Pentru Dumnezeu, suflet, virtute – nimic! Foarte putini sunt cei care au interese adevărate si poate datorită acestor prea putini mai tine Dumnezeu lumea. Satana face ultimul asalt si in acesti ani in care ne gasim, mare necaz si stramtorare vor veni in lume.  Asadar, mare manie are sa vina. Multe rautati se intampla in lume, indeosebi doua:desfraul si avortul. Aceasta una, iar a doua goliciunea sufletelor si trupurilor.

A răbdat pe păcătosii din vremea lui Noe, pe cei din Sodoma si Gomora, dar parcă nu ajunseseră la acest stadiu, să umble goi pe stradă si să-si arate trupurile lor goale la bărbati, ca să-i atragă spre păcat.

Dumnezeu este indelung-rabdator, iar o mie de ani sunt inaintea lui Dumnezeu ca o ora. Rabda indelung, dar si rabdarea Sa are margini. Nu e cu putinta ca Dumnezeu, care totdeauna pedepseste pacatul, sa ingaduie a se face atatea pacate, fara sa le pedepseasca… Numai sa fim pregatiti. Sa avem credinta in Dumnezeu, in El sa ne punem nadejdea si dragostea si El nu ne va parasi. Fie ca nimic sa nu ne desparta de iubirea lui Hristos.

Acum ne aflam in pragul marii mânii; se apropie sfarsitul sfarsitului. Sfintii Parinti ai Bisericii noastre au socotit moartea si a doua venirea Mantuitorului necesare pentru mantuirea omului, iar cei care le-au avut intotdeauna in minte, au fost izbaviti de chinurile vesnice. Din nefericire, oamenii au exemple rele din partea mai marilor societatii si ai Bisericii, care si-au invartosat inimile mai rau decat evreii.

Vai si amar de vietuitorii acestei lumi! Cata intristare va sa vina peste oameni, daca stapanitorii lor sunt slujitori si robi ai antihristului! Pentru ca aceia care au fost inrolati de Stapanul Imparatiei Cerurilor sa lupte, s-au molesit. Si nu numai ca au slabit, ci s-au adancit in somnul greu al trandaviei si al nepasarii. E vremea sa va treziti din somn. Sculati-va, aruncati departe somnul nepasarii, ca sa nu va gaseasca vrajmasul dormind si sa va omoare. Treziti-va, caci ne indreptam spre sfarsit, spre moarte, pentru ca ziua celei de-a doua veniri a Domnului se apropie. Treziti-va ca sa luptati in putinul timp care v-a mai ramas, caci <<vine ceasul cand nimeni nu va mai putea lucra>>…“

Fara Hristos nimeni nu se poate mântui si nimeni nu poate mosteni viata vesnica. Crestinii desavarsiti, care ajung la marturisirea lui Hristos, sunt „unsi” cu har asa cum au fost unsi profetii si regii tainelor ceresti. Acestia sunt crucificati, prigoniti, dar sfintiti. Asa precum in vechime „ungerea” avea o mare putere, la care nimeni nu mai indraznea sa se impotriveasca, iar cei unsi isi primeau demnitatea fara discutie, desi erau prigoniti si greu incercati – ca David, de exemplu -, tot astfel cei „unsi” in duh cu harul sfintitor si care primesc pecetea Imparatiei Cerurilor sunt chinuiti si dati prada suferintelor. Dar suferinta le-a devenit placere si bucurie, caci se aseamana prin aceasta cu Stapanul lor Cel rastignit, cu care vor fi impreuna in vesnicie. Suferinta le da putere in loc sa-i doboare, ca pe cei necredinciosi. Ei cunosc aceste taine ascunse ale harului si inca fiind in trup, pe pamant, ei privesc cu ochiul sufletului frumusetea cea nespusa a Imparatiei Ceresti pe care o asteapta. Ei stiu ca cetatea lor nu este pe pamant, ci in ceruri; acolo este patria lor. Zi si noapte duhul lor este unit cu Dumnezeu, dar putini, foarte putin ajung la aceasta unire permanenta.

In general, in suflete locuieste si lucreaza harul, dar mai exista inca si rautate. Doua stapaniri zbuciuma alternativ sufletul celui care se lupta. Unii, desi sunt foarte mult inviorati de harul lui Dumnezeu si inving deseori rautatea si se roaga cu multa putere lui Dumnezeu, mai au totusi momente in care se lasa influentati si de gandurile pacatoase. Cu toate acestea, ei sunt inca sub harul lui Dumnezeu. Cei usuratici insa cred ca au scapat definitiv de pacat indata ce harul lucreaza in ei si se incred astfel in sine si, vai!, repede cad. Cel cu adevarat incercat nu indrazneste niciodata sa afirme ca a scapat de gandurile rusinoase, nici chiar atunci cand simte cu mare putere ca harul este prezent in el. Cei cuprinsi de har sunt insa hartuiti puternic si de pacat. Gandurile rele nu vor disparea niciodata din mintea omului. De aceea Iisus spunea mereu: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita“. O clipa de neatentie, de lipsa de rugaciune, si gandul rau a si patruns in minte. Ba inca, harul ce coboara si bucura inima nu trebuie sa umple mintea omului de frica si ingrijorare. Impotriva lui va veni sa lupte vicleanul. Dar harul ii va apara de sagetile celui rau daca sunt foarte atenti.

Cănd Hristos si-a inceput public lucrarea Sa, i-a chemat pe primii ucenici si a format grupul apostolic deoarece, mai intai, trebuiau sa invete din experienta viata cea noua pe care El a adus-o in lume si, apoi, sa o propovaduiasca oamenilor, la toate neamurile. S-au chemat ucenici pentru ca asa au fost numiti de Hristos si de Evanghelisti.

Insusi Hristos a spus: “Nici un ucenic nu este mai presus decat invatatorul sau” (Matei 10,24). Este plina Evanghelia de formule de genul: “ucenicii Lui s-au apropiat de El” (Matei 5,1) “si ucenicii Lui au mers dupa El” (Matei 8,23), “atunci a zis ucenicilor Sai” (Matei 9,37),”apoi si-a intins mana catre ucenicii Sai si a zis: Iata mama Mea si fratii Mei!” (Matei 13,49) s.a.m.d.

Dupa Cincizecime si dupa formarea Bisericii primare prin taina Botezului, a Hirotoniei si a Sfintei Euharistii, toti membrii Bisericii s-au numit ucenici ai lui Hristos. In cartea Faptele Apostolilor se pot intalni mult expresii de genul: “inmultirea ucenicilor” (Fapte 7,1),”sufland amenintare si ucidere impotriva ucenicilor Domnului” (Fapte 7,2), “in Antiohia ucenicii intaia oara s-au numit crestini“ (Fapte 11,26), “si ucenicii se umpleau de bucurie si de Duh Sfant”(Fapte 13,52), “înconjurându-l ucenicii” (Fapte 14,22) samd. Cuvantul ucenic provine de la verbul “a ucenici“ si desemneaza pe cineva care isi alege un invatator, se pune pe sine sub ascultarea acestuia pentru a primi cunoasterea pe care o are acesta si pentru a i se transmite experienta si cunostintele acestuia.

Ucenicia se afla in stransa legatura cu dragostea către persoana invatatorului si fata de invatatura pe care acesta o propovaduieste, fiind o alegere care se face in deplina libertate si prin educatie sistematica pentru patrunderea adevarurilor. In Sfanta Evanghelie se face referire la ce inseamna ucenicia. La un moment dat, in predica Sa, Hristos spune: “De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52).

Carturarul cu invatatura despre Imparatia lui Dumnezeu inseamna carturarul “cu cunoastere de Hristos”. Hristos este stapanul (gospodarul) “bogatiilor” si acestuia Ii apartin “comorile intelepciunii“(Fericitul Teofilact). Prin urmare, cel ce uceniceste lui Hristos se face partas imparatiei, adica sfintei intelepciuni, slavei lui Dumnezeu.

Despre Iosif din Arimateea, care a cerut de la Pilat Trupul lui Hristos dupa moartea Sa pe Cruce, s-a scris: “si acesta era ucenic al lui Iisus” (Matei 27,57) Asta inseamna ca ascultase cuvantul Sau, vazuse minunile Sale si era cunoscator al invataturii lui Hristos. Si Hristos, dupa inaltarea Sa, spune ucenicilor Sai: “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, invăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă“ (Matei 28,19-20).

Ucenicia in Imparatia lui Dumnezeu devine efectiva prin Sfintele Taine, Botezul si celelalte taine, si prin indeplinirea poruncilor lui Hristos, cea care aduce adevarata cunoastere si impartasire cu Hristos.

Principala caracteristica a Apostolilor era aceea de a fi “ucenici ai lui Hristos”, astfel trâindu-si intreaga viata. Cel mai important titlu al crestinilor este acela de a fi numiti ucenici ai lui Hristos. Si deoarece Hristos nu se gaseste in afara Bisericii, ucenicia se face in interiorul acesteia, prin tezaurul teologiei si al traditiei pe care o detine Biserica. Nimeni nu poate sa fie ucenic al lui Hristos si sa nu fie si ucenic al Bisericii, cu toata comoara ei cea binecuvantata si cu viata ei sfanta.

In iubirea de Dumnezeu exista multe trepte, multe masuri. Unii vor sa se mantuiasca numai pe ei singuri, iar altii vor sa fie de folos si altora. Unii se lasa sa fie sacrificati pentru Hristos. Altii voiesc sa fie admirati de oameni pentru puterea Duhului Sfant pe care o au in ei. Altii, dimpotriva, voiesc sa-si ascunda aceasta putere a Duhului si evita intalnirea cu oamenii; acestia sunt mult superiori celorlalti. Unii isi ascund faptele virtutii, altii si le trambiteaza.

Cei ce vorbesc duhovniceste, dar n-au gustat inca prin proprie experienta din aceasta viata duhovniceasca, tot ce spun este doar o inchipuire invatata din carti. Cei ce vorbesc de faptele dreptatii si habar n-au de ele prin proprie vietuire sunt niste inselatori. Dupa cum pestele nu poate trai fara apa sau cineva nu poate merge fara picioare sau nu poate vedea lumea fara ochi, tot asa cel ce nu traieste ceea ce vorbeste nu cunoaste cu adevarat tainele si intelepciunea lui Dumnezeu. Unii care nu stiu sa vorbeasca, nu au aceasta arta, traiesc totusi si inima lor salta la atingerea harului divin, fiind plini de frica si cutremur. Caci nu in cuvant, ci in fapta sta puterea lui Dumnezeu.

Cel care vorbeste sincer, din inima si din credinta lui, se cunoaste, caci acesta simte, se aprinde ca un foc. Cine gusta din Duhul Sfant se aprinde de o sete si mai mare, niciodata nu se satura si nu crede ca-i ajunge ce a sorbit din izvorul de viata, se crede mereu mort si lacomia lui duhovniceasca sporeste. Cum spune Iisus: „Fericiti cei flamanzi si insetati de dreptate si de adevar, caci aceia se vor satura“. 

Cei care se cred sfinti pentru ca se infraneaza de la poftele trupului se insala, fiindca sfintenia in inima se produce mai intai. Cel sfant este cel curat in inima, care scoate afara toate gandurile necurate. Adevarul se vadeste tocmai pentru ca ii are impotriva pe mincinosi si pe batjocoritori. De aceea sfintii au fost martori ai adevarului, pentru ca au fost prigoniti de minciuna. Desavarsirea nu consta in abtinerea de la rele, ci in umilinta mintii si a inimii. Acolo locuieste sarpele veninos. Inima este o prapastie imensa, plina de spurcaciuni. Acolo trebuie sa facem curatenie mare.

“Ce trebuie sa facem ca sa ne mantuim? Sau, mai bine zis, ce trebuie sa facem ca sa nu pierdem mantuirea pe care ne-a adus-o Hristos? Cum trebuie sa umblam pentru a ne mantui? In cele din urma, acesta este cel mai important lucru din viata noastra. In Sfintele Scripturi citim ca unul dintre mai marii iudeilor s-a infatisat inaintea Domnului chiar cu aceasta intrebare, zicandu-I: “Invatatorule bun, ce trebuie sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” Iar Domnul i-a raspuns ca aceasta se dobandeste prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Tot astfel, pentru ca sa te mantuiesti trebuie sa urmezi poruncile lui Dumnezeu si randuielile Sfintei Biserici ortodoxe. Poruncile lui Dumnezeu si randuielile Sfintei Biserici pazesc pe om de pacat si-l invata sa implineasca voia cea buna si desavarsita a lui Dumnezeu.

Ai credinta, tine-te de ea si nu-i ingadui niciodata vrajmasului sa ti-o fure din inima. Umbli prin intunericul acestei vieti, si in mainile tale ai o faclie pentru a te feri sa nu cazi in prapastie, sau sa te poticnesti si sa pieri, dupa cum este scris: Faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele. Daca faclia credintei tale se stinge sau slabeste, striga, plangi, roaga-te lui Dumnezeu ca ingerul luminii sa-ti reaprinda faclia si sa tina aprinsa flacara ei palpaitoare. Cauta oameni purtatori de Dumnezeu, citeste carti duhovnicesti, straduieste-te din rasputeri sa faci bine altora – fa totul pentru a recastiga comoara pe care ai pierdut-o si s-o pazesti de furi. Ca atunci cand ai credinta, esti fericit, dupa cuvintele Domnului: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut. Cand n-ai credinta, Sfanta Scriptura te numeste nebun, si, deoarece lepezi ceea ce jertfa Mantuitorului de pe Cruce, atat de vadit, atat de dumnezeieste a implinit pentru tine, vei fi osandit de Dumnezeu, dupa cuvintele Domnului si Mantuitorului nostru: Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi.

Adevarata credinta, cea care te indeamna la fapte bune, este ca radacinile unui copac; copacul se tine de aceste radacini si prin ele primeste hrana din pamant. Nadejdea poate fi asemanata frunzelor, care impodobesc copacul si-l vadesc ca este plin de viata si ca radacinile lui nu sunt stricate. Dragostea este rodul copacului, toata ratiunea radacinilor si a frunzelor. Si astfel, frate, daca cineva are credinta adevarata, de aici urmeaza fapte bune, faptele dragostei. In acelasi timp, trebuie sa te feresti de pacat cu orice pret, pentru ca pacatul este cea mai mare primejdie din viata ta. Ai vazut vreodata pini inalti crescand pe stanci? E de-ajuns ca o singura samanta sa cada intr-o mica fisura, si sa despice granitul, si din ele sa creasca un copac intreg. In mod asemanator, trebuie sa fii constient ca o consimtire pacatoasa e ca o mica fisura in armura sufletului tau, si, daca samanta pacatului intra in el, si adesea o face, va nimici intreaga fortareata a sufletului si-l va face neputincios.

Dumnezeu cauta o asezare sincera a inimii catre El. Daca cu ravna te nevoiesti catre El, Izvorul a tot binele, toata viata ta va fi una de-Dumnezeu-placuta. In dragostea ta pentru El, vei dori sa-I slujesti cu toata puterea, sa faci orice efort pentru a merge pe calea poruncilor Lui, sa faci bine, sa-ti arati credinta prin fapte, si cu orice pret sa te pazesti de tot ce este uraciune lui Dumnezeu, adica de tot pacatul. Aceasta este asceza vietii crestine. Asa ca vezi, dragostea de Dumnezeu duce omul la asceza.

 Creștine, poarta-ti crucea vietii cu multumire. Calea ta catre mantuire trece prin suferinte, dupa cuvintele Apostolului: …ca prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu. Vei merge spre mantuire pe calea durerilor, a impreuna-suferintelor si a mortii. Calea cea pietroasa, cu spini, brazdata de fagase. Dar insusi faptul ca-ti porti crucea vietii cu rabdare si cu multumire adusa lui Dumnezeu, ca incerci sa faci binele si sa urasti raul – aceasta te va invrednici sa-ti dobandesti mantuirea.

Apostolul spune ca femeia se va mantui prin nastere de fii daca va starui in credinta, in iubire, in sfintenie si in cumpatare. Crucea femeii este nasterea de fii,caci, dupa cadere, si ca urmare a celor ce a adus aceasta, dupa cuvantul lui Dumnezeu, femeia a fost nevoita sa experieze durerile vietii de familie: Voi inmulti mereu necazurile tale, mai ales in vremea sarcinii tale, i-a zis Domnul Evei, in dureri vei naste copii; atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani. Dar, multumita acestei cruci, ea se va mantui daca, in acelasi timp, va duce o viata buna. In scrierile patristice gasim marturii despre unele femei maritate care au dobandit totusi sfintenie prin implinirea poruncii lui Hristos de a nu judeca aproapele.

Dar despre barbat, despre soti ce poti spune? Cum se mantuiesc ei? Daca o femeie se mantuieste prin purtarea propriei cruci pe care Dumnezeu a pus asupra ei si despre care El i-a spus, tot asa si barbatul se va mantui prin purtarea crucii sale, care presupune un mod de viata anevoios, in necazuri, munci si griji pentru copiii sai si in responsabilitatea sa inaintea lui Dumnezeu pentru familia sa. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Pentru ca ai ascultat vorba femeii tale si ai mancat din pomul din care ti-am poruncit: “Sa nu mananci”, blestemat va fi pamantul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale! Spini si palamida iti va rodi el si te vei hrani cu iarba campului! In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta, pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce.

Acestea sunt urmarile pacatului. Dar aici sta si crucea izbavitoare a omului – cu conditia ca el sa evite pacatele grave, si sa faca mai degraba bine, sa iubeasca pe Dumnezeu, si cu multumire sa poarte intreaga povara a vietii, stiind ca Dumnezeu este bun si tot ceea ce se face este pentru mantuirea omului. Mantuirea omului sta in a se preda pe sine voii lui Dumnezeu.

Frați creștini, să vă feriți de pacat! Puternice aripi de vulturi sunt ranite de mici curse. Vase puternice se ciocnesc de stanci mici ascunse sub apa si se scufunda. Cetati intregi se aprind de flacari dintr-o singura scanteie.Iar pacatul a adus la ruina cele mai mari virtuti. Pacatul este groaznic prin aceea ca ne desparte de Dumnezeu. Nici boala, nici saracia, nici nestiinta de carte nu ne desparte de Dumnezeu. Pacatul este cel care ne desparte de Dumnezeu. Zice Proorocul: Nelegiurile voastre au pus despartire intre voi si Dumnezeul vostru si pacatele voastre L-au facut sa-Si ascunda fata ca sa nu va vada. Cu toate acestea, cunoaste ca acest zid care te desparte de Dumnezeu este puternic doar atunci cand sta in picioare; el nu e facut din pietre solide, iar daca te pocaiesti, el va cadea degraba si praf se va face.

Astfel, daca pacatul te desparte de Dumnezeu, pocainta te va uni din nou cu Dumnezeu.

Prin minunata porunca a lui Dumnezeu, sunetul a multe trambite a pricinuit caderea uriaselor ziduri ale Ierihonului. La fel, din cuvintele tale, “Iarta-ma, Doamne!” – rostite cu o simtire adevarata – zidurile pacatului ce te despart se vor face una cu tarana.

Asculta numai ce zice Domnul prin acelasi prooroc: Ca asa zice Domnul cel Preainalt, a Carui locuinta este vesnica si al Carui nume este sfant: Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbaez pe cei cu inima franta. Caci nu vreau sa cert totdeauna si sa starui in manie, caci inaintea Mea ar cadea in nesimtire duhul si sufletele pe care le-am facut. Pentru faradelegea sa, M-am intaratat o clipa si, stand ascuns, l-am lovit intru mania Mea. Si el, razvratit, mergea pe calea inimii sale! Am vazut caile sale si il voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia.

Cel ce iubeste pe Dumnezeu, daca pacatuieste si se pocaieste, va gasi intru El un Judecator bland.

Stii prea bine ce-I spune Psalmistul lui Dumnezeu: De Te vei uita la faradelegi, Doamne, Doamne, cine va putea sta inaintea Ta? Adica: Daca Tu esti aspru cu pacatele noastre, cine se va izbavi? Apoi adauga ca nu este asa, ci Domnul iarta cu milostivire pe pacatos, si penru aceasta sfarseste biruitor, zicand: Ca la tine, Doamne, este milosivirea.

Spune-mi, cunosti vreun pacatos care s-a pocait si pe care Dumnezeu sa nu-l ierte? Macar unul!  Nu vei gasi nici unul. Dar in Scriptura avem nenumarate exemple, atat in Noul cat si in Vechiul Testament, in Vietile Sfintilor si in alte texte, in care cei ce s-au pocait chiar si de cele mai cumplite pacate – chiar si in ultimul ceas – au primit iertare. Fiecare om are multe pacate, iar daca Dumnezeu ar fi Judecator aspru si drept, nimeni n-ar putea trece de cercetarea Sa, sau, ca sa zicem asa, n-ar lasa pe nimeni sa intre intr-o viata vesnica si fericita. Dar nu te infricosa: Insusi Judecatorul tau zice despre tine cu pogoramant plin de mila: Carnea este neputincioasa, adica: “Tu, omule, esti neputincios si ai nevoie de bunatate, de compatimire de la Atotmilostivul Dumnezeu. Insusi Dumnezeu marturiseste despre Sine: Eu nu voiesc moartea pacatosului, ci ca pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu.

Intru inceput, lui Adam nu i s-a cerut nimic penru a fi in rai: el a primit totul de dinainte. De la tine, fireste, se cere participarea la lucrarea de a te mantui a lui Dumnezeu. Hristos a platit toata datoria ta, dar El doreste din partea Ta, din dragoste pentru El, sa contribui cu o singura drahma la platirea datoriei tale, pentru care El si-a dat sufletul Sau pentru tine.

Dumnezeu doreste si te cheama sa fii impreuna-lucrator la mantuirea ta. Desigur ca fara ajutorul lui Dumnezeu nu poti dobandi mantuirea, nici Dumnezeu nu te poate mantui fara ajutorul tau. Aici sta cinstea pe care El o da voii tale libere si in iconomia mantuirii tale, unde gasim atat mila lui Dumnezeu cat si dreptatea Lui: mila – pentru ca in lucrarea mantuirii tale aproape totul vine de la Dumnezeu; dreptate – pentru ca acest mic “aproape” trebuie sa fie un lucru al vointei tale, efortul si osteneala ravnei tale.

Ortodoxia ne ofera o viziune a acestui fapt. Insusi acest nume sfant vorbeste despre multe: a slavi drept pe Dumnezeu, adica corect, a constientiza corect maretia, slava lui Dumnezeu, a da slava cu vrednicie acestei maretii, a-L slavi pe Atotiitorul, pe Creatorul cerului si al pamantului, al celor vazute si nevazute; dar aceas­ta cunoastere o putem avea doar daca vom con­stientiza caderea noastra proprie, nimicnicia, nevrednicia si cu frica vom rosti numele lui Dumnezeu. Sa-L preamarim neincetat pe Dumnezeu si sa ne smerim neincetat pe noi insine – iata ce este Ortodoxia!

Daca nu ne vom inabusi mândria din suflet si daca nu o vom calca, asa cum in icoana Arhan­ghelul Mihail zdrobeste sarpele – pe satana, ex­presia Sfantului Teofan Zavoratul, ea va incerca sa ne deformeze vederea corecta asupra sinelui si ne va prezenta caderea ca pe ceva mai pu­tin grav, iar calitatile noastre mai frumoase de­cat sunt in realitate. Daca am privi atent la invatatura fiecarui eretic sau schismatic, atunci am putea vedea ca este plina de greseli in ceea ce priveste pocainta, modul in care Dumnezeu priveste asupra inimilor noastre si cat de exigent es­te fata de noi. Catolicii gandesc ca se pot mantui doar prin fapte exterioare, crezand ca isi pot primi mantuirea fara curatirea adancului inimilor; protestantii, dimpotriva, considera ca este sufici­enta credinta, iar faptele de pocainta nu sunt ne­cesare, ca pacatele noastre sunt rascumparate de Iisus Hristos pe cruce si trebuie doar sa crezi si sa iti marturisesti credinta prin cuvant. In acest fel se tot inmultesc abaterile de la intelegerea adevarata a ceea ce suntem noi, a cum trebuie sa traim ca sa primim mila lui Dumnezeu, a ceea ce este necesar pentru mantuire.

Calea vietii duhovnicesti este neobisnuit de grea. Se stie, nu este simplu sa inveti pictura sau muzica, pentru aceasta fiind necesare mul­te eforturi, multe cunostinte, mult exercitiu; in plus, in arta multe deprinderi se dezvolta oare­cum intuitiv, fiind chiar imposibil sa le exprimi clar sau sa le patrunzi cu ratiunea. In plus, mul­te depind si de dascali, de scoala. Dar viata du­hovniceasca nu este oare mai complexa, nu este oare mai tainica? Aici totul este o mare taina, aici aproape totul este invizibil. Doar ea este stiinta stiintelor, arta artelor!

Cum poti sa te arunci in viata duhovniceasca cu fierbinteala, increzut in sine, dupa o chemare tulbure a sufletului, sa te incredintezi unor sentimente necunoscute, sa judeci despre miscarile launtrice si dispozitiile tale launtrice numai dupa gustul pe care ele il pro­duc in interior? In viata duhovniceasca perico­lele sunt mai mari, aici poti pierde nu numele si pozitia, ca in exersarea artelor, ci insasi vesnicia, viata. Aici intervin cu putere duhurile rele – si in interiorul nostru, si in afara; aici pe cel care mer­ge il intampina pe cale viclenia vrajmasilor, vi­clenie dupa viclenie, cursa dupa cursa. Şi iata un tablou trist: marea multime a crestinilor inselati, unii dintre ei isi ies din minti, savarsesc fapte ingrozitoare, invata, propovaduiesc absurditatea. Din moment ce invatatura adevarata, patristica, ortodoxa, smerita a inceput sa fie denaturata si chiar uitata, inselarea ia acum forma unei situatii normale, a admiratiei, a infierbantarii, a fanatis­mului, intemeiate pe amagire de sine, receptata ca actiune a harului, considerata „renascatoare a credintei”, inceputul „noii ere”.

Intotdeauna si in toate tine-te de Dumnezeu, Mantuitorul tau. Un dascal de inot, in timp ce-l sustine pe ucenic deasupra apei si-l impiedica sa se inece, cere in acelasi timp ca ucenicul, la randul sau, sa-si miste mainile si picioarele in mod corect, altfel nu va invata niciodata sa inoate. Tot astfel si Dumnezeu voieste sa te invete, cat esti in aceasta viata, sa te deprinzi cu caile vietii dudovnicesti si vesnice si sa te pregateasca pentru o viata constienta si vesnica cu El, care este Insasi Fiinta Bunatatii. Pentru aceasta se cere participarea ta, penru aceasta trebuie sa cultivi intru tine bunatatea si sa lepezi rautatea. La inot, este de trebuinta ca apa sa fie trasa cu mainile inapoia celui ce inoata, lovind-o in acelasi timp cu picioarele. Tot asa, depinde de tine sa-ti folosesti “mainile”, intelese duhovniceste, sa te misti inainte si sa-ti folosesti “picioarele” pentru a da la o parte tot ceea ce te impiedica a continua in inaintarea duhovniceasca. Ia aminte la aceasta povata: Fereste-te de rau si fa bine. Iar Domnul te cheama prin Proorocul: Invatati sa faceti bine. Din nou, daca dascalul de inot vede ca ucenicul sau, dupa ce a inceput sa inoate singur, are probleme si se afla in primejdie de a se ineca, se grabeste sa-l ajute; sau mai degraba ii sta alaturi neincetat, sprijinandu-l degrab si ajutandu-l pentru a face fata valurilor ce-i vin din fata. Si vai acelui ucenic care, sigur pe sine si cu buna stiinta inoata in ocean inainte sa fi invatat sa inoate cum trebuie si fara a lua aminte la indrumarile dascalului. Dascalul  este Iisus Hristos și vai celui care se va arunca in oceanul vietii fara sa asculte de Dumnezeu, caci va devenii fiul pierzarii. Dumnezeu sa ne ajute și sa ne dea întelepciune să trecem prin primejdiile care ne amenintă sufletele.

Este de preferat să ne mărturisim unui singur duhovnic. Nu trebuie să mai menționăm faptul că Domnul este cel căruia ne spovedim, iar duhovnicul este doar un martor. Atunci când ne căim sincer de păcate, această Sânta Taină este valabilă indiferent dacă îl cunoaștem sau nu pe părintele căruia ne mărturisim și indiferent de cât de evlavios este acesta. Însă, este mai bine atunci când preotul își cunoaște enoriașii, când se stabilește o relație de încredere între aceștia.

Unii oameni cred că lucrul cel mai important este acela de a aprinde lumânări în fața icoanelor și de a face metanii până la pământ. Dar nu asta este ideea centrală a creștinismului, ci iubirea pentru Hristos, întâlnirea noastră cu El. Domnul apreciază rugăciunile individuale: fiecare dintre noi poate găsi un minut liber (de exemplu seara, înainte de a merge la culcare) în care să îi povestească ce s-a petrecut în acea zi, care au fost greutățile la care a fost supus, sau prin care să îi ceară iertare și ajutor, iar Acesta îi va răspunde cu siguranță. Poate că nu imediat, dar o va face.

Atunci când cineva se îngrijește de viața sa duhovnicească, își găsește un duhovnic cu care va stabili o relație de încredere. Acesta este un lucru foarte important. Atunci când vin la mine persoane necunoscute care vor să se spovedească, le întreb întotdeauna dacă au sau nu un duhovnic stabil. De cele mai multe ori nu au, chiar dacă s-au mai mărturisit înainte și au frecventat biserica. Mă întristez întotdeauna când aud asta. E păcat că oamenii care sunt creștini practicanți nu au făcut un efort să găsească pe cineva care să-i îndrume pe plan duhovnicesc.

Găsirea unui duhovnic este un lucru necesar pentru toată lumea, întrucât: „nu este om care să nu păcătuiască” (2 Cronici 6, 36). Chiar dacă nu faceţi nimic rău, chiar dacă vă purtaţi onorabil în societate şi impuneţi respect, există anumite gânduri cărora nu le daţi atenţie, motiv pentru care de exemplu monahii se căiesc chiar şi pentru păcatele făcute cu gândul.

Pe parcursul unei zile, avem cu toții numeroase gânduri păcătoase. Ele vin în mod involuntar, de la cel rău, care încearcă să ne semene în suflete păcatul lăcomiei, invidiei, al judecării aproapelui sau alte sentimente negative. Eu încerc să alung aceste gânduri cu Rugăciunea inimii.

În această rugăciune scurtă, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul se concentrează mărturisirea credinţei din întreaga ortodoxie şi întreaga dogmă a fost clădită pornind de la aceasta. Dacă o spunem cu atenţie, Domnul ne va sfinţi treptat întreaga lume interioară. Dar dacă ne lăsăm copleşiţi de gânduri, ele ne întunecă sufletul şi, chiar dacă nu facem rău nimănui, această lume interioară alterată se va răsfrânge asupra semenilor, asupra celor cu care relaţionăm, pe scurt asupra tuturor celor din jur. Este foarte important să ne amintim că împreună ne mântuim unul pe altul. Sf. Serafim de Sarov spunea: Găsește-ți pacea şi cei de lângă tine se vor fi mântui cu sutele.  Putem obţine puritatea gândului şi o îndreptare a sufletului dacă urmăm sfatul Sfântului Apostol Pavel: „Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (1 Tes. 5, 16-18). Amin (postat pe fb de ioan monahul)