10.04.2020 09:28

In acest timp Iisus venea din Efraim, numele unuia dintre cei doi fii ai lui Iosif, apoi nume dat uneia dintre cele 12 seminții ale lui Israel (după numele lui s-a chemat și cetatea în care S-a retras Iisus cu ucenicii Lui când sinedriștii hotărâseră să-L omoare după învierea lui Lazăr, despre care vom afla și noi sâmbata dinaintea Saptamânii Patimilor dinaintea Paștilor). Trecea prin Iudeea în drum spre Betania ca Lazăr murise și apoi va merge la  Ierusalim unde voia să facă Paștele cu ucenicii. Ultimul Paște!

Hristos se ascundea de arhiereii care deciseseră că trebuia să moară: dacă nu, atunci Legea lui Moise s-ar fi transformat în Legea lui Iisus! Iar ei nu se simțeau parte din planul Lui! Prea multă lume începuse să creadă că Iisus e Mesia și prea mulți erau pregătiți să devină ... creștini. Mai ales după ce acest Fiu al lui Dumnezeu le demonstrase că învierea/nemurirea/viața veșnică este atât de reală și atât de la îndemână. De fapt, vindecările și învierile făcute de Iisus i-au atras pe toți: nimeni nu mai voia să moară și învierea lui Lazăr din Betania îi umpluse de speranță. Iisus voia să facă o mică, dar esențială demonstrație: că, de fapt, nu există moarte, că morții „se trezesc, se scoală” din moarte, ca dintr-un somn, și trăiesc din nou.  Venind acasă la Lazăr, Iisus le arată noilor săi credincioși cam ce ar putea fi învierea/renașterea, pe măsura nivelului lor de înțelegere: stă la masă și mănâncă și bea cu un om care fusese mort timp de patru zile și care acum trăiește la fel ca înainte.

Dar înainte Să-l urmam si noi spre Betania.

Între Ierusalim, Efraim şi vechiul Ierihon se află Pustiul Iudeii, care a fost timp de secole leagăn şi inspiraţie pentru eremiţii veniţi aici din lumea întreagă. Desertul Iudeii  cu formațiuni stâncoase pitoresti și văi cu labirintice ascunzisuri, figurine simbolice săpate de îmbrațisarea vânturilor pustiei cu piatra, o simfonie a culorilor și a formelor care arată la fiecare pas o nouă lume, aceasta poate fi o definitie mai mult decât plastica a dețertului muntos al Iudeii, acest deșert al Iudeii cu mai multe lanturi de munti care se întind între Iordan, Marea Moarta si zonele înalte ale Ierusalimului. De aici si expresia „a te urca la Ierusalim”, pentru ca de la Marea Moarta si până la Ierusalim, este o ascensiune de aproximativ 1.200m, având în vedere ca Marea Moarta se afla la mai bine de 300 m sub nivelul oceanului planetar.

Totul parcă a încremenit, ori, deșertul Iudeii, aceasta zona lipsita ce pare lipsită de viata, de fapt, fremata de viata, o viață interioară, misterioasă. El era legatura esentiala între partea de Nord a Tarii Sfinte și Ierusalim. De fapt între Galileea si Ierusalim se mergea prin desertul Iudeii. Mai tarziu, in desertul Iudeii, s-au asezat eremitii. Iar, multe dintre aceste văi sunt popasuri pentru cei care au reusit sa înfiinteze mânăstiri. Pustiul stâncos, cu înălţimi abrupte, care îţi taie repiraţia, este aşezarea perfectă pentru cei care caută împlinirea duhovnicească în sărăcia şi pustia deşertului. Încă de timpuriu au existat probabil persoane care și-au trăit viața în izolare – printer care și eremiți - după exemplul celor patruzeci de zile petrecute de Hristos în deșert. Nu există mărturii arheologice confirmate ale acestora și mărturiile scrise cuprind doar aluzii. Sf. Antonie cel Mare a trăit ca eremit (sihastru sau pustnic), urmat fiind de alții, care trăiau în apropiere, dar nu în același loc cu el. Pe de altă parte, Sfântul Pavel Tebeul trăia nu foarte departe de avva Antonie, în singurătate absolută, iar avva Antonie îl considera a fi un monah desăvârșit. După ce l-a întâlnit pentru prima dată, avva Antonie, întorcându-se, le-a zis ucenicilor: "Vai mie, fiilor, că sunt călugăr păcătos și mincinos, sunt călugăr doar cu numele! L-am văzut pe Ilie, l-am văzut pe Ioan Botezătorul în deșert și l-am văzut pe Pavel - în Rai!". Acest fel de monahism se numește eremitic ("după felul eremitic") sau, în limbajul bisericesc ortodox românesc, pustnicie sau sihăstrie.  

Sfântul Pahomie cel Mare, un ucenic al avvei Antonie, a ales să îi adune pe monahi într-o comunitate în care monahii trăiau în colibe - sau chilii (din grecescul κελλια) - individuale, dar munceau în comun, mâncau în comun și participau la slujbe comune. Acest fel de organizare monastică se numește rânduială cenobitică -bazată pe o comunitate- sau, în limbajul bisericesc, viață de obște. Cea mai mare parte a mănăstirilor urmează rânduiala cenobitică. Capul unei mănăstiri a luat numele siriac de Abba ("Părinte"), în română avva.  În cele din urmă, s-a format obiceiul ca unii monahi, puțini la număr, deja formați în viața comună, să părăsească viața de obște și să urmeze calea vieții pustnicești. A încerca acest lucru fără a fi fost format duhovnicește în viața de obște era văzut ca un gest de sinucidere spirituală, ce ducea adesea la căderea în înșelare sau amăgire spirituală.

Şi astăzi în Pustiul Iudeii trăiesc monahi care au lepădat complet lumea şi se nevoiesc în singurătate desăvârşită pentru a gusta din darurile duhovniceşti ale cerului. Mănăstirile din deşert, ridicate pe cele mai imposibile locuri, atrag mii de turişti din toate părţile, mai ales români şi greci. În timpul secolelor patru şi cinci aici s-au coagulat primele comunităţi de monahi, care au fost atraşi de relatările biblice despre sufletele care l-au găsit pe Dumnezeu în acest pustiu. Ei au trăit o viaţă de lipsuri şi de nesiguranţă, în izolare, în interiorul peşterilor din versanţii stâncoşi şi abrupţi, care nu urcă spre cer, ci coboară în prăpăstii adânci. Cine vrea să înţeleagă mai bine viaţa Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul sau pe cea a Sfântului Ioan Botezătorul trebuie să păşească o dată în Pustiul Iudeii, locul unde aceşti oameni sfinţi ai Vechiului şi Noului Testament au trăit şi l-au cunoscut pe Dumnezeu. Într-un astfel de loc se află Mănăstirea "Sfântul Gheorghe Hozevitul", reconstruită în secolul al XIX-lea, pe locul unei mănăstiri mai vechi, distrusă de invazia perşilor din 614, când lemnul Cinstitei Cruci a fost luat din Ierusalim. Aici trăiesc mai mulţi monahi greci. Acum cu câtiva ani în urmă, drumul spre mănăstire a fost refăcut şi lărgit, astfel că pelerinii pot ajunge mai uşor la Mănăstirea Sfântului Gheorghe, unde a vieţuit şi Sfântul Ioan Iacob de Neamţ, unul dintre cei mai iubiţi şi cinstiţi sfinţi ai vremurilor moderne. În Pustiul Iudeii se află şi Muntele Ispitirii, unde tradiţia spune că Mântuitorul a petrecut în post patruzeci de zile, iar la final a fost ispitit de diavol. Pustiul Iudeii este, alături de Sinai şi Athos, un reper al Ortodoxiei, un loc al luptei cu patimile şi un izvor de putere pentru cei care vin cu credinţă să-şi liniştească sufletul.

“Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, (N), părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.” (Troparul de obşte al cuvioşilor)

Din drumul principal, la o distanţa de 19 km de Ierusalim, se poate ajunge la Hanului Bunului samarinean, locul despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca (10, 30-37), unde și astăzi este un han reconstruit de mai multe ori. E o zidire măreaţă într-o regiune pustie, înconjurată de coline şi nisip.La Casa Bunului Samaritean suntem la jumătatea drumului ce leagă Ierusalimul de Ierihon unde se găseşte locul numit Khan el-Hatruri sau hanul Samarineanului milostiv.

În secolul al VI-lea aici a fost construită o biserică bizantină lungă de 20 de metri şi lată de 11metri. Din vechea construcţie au mai rămas câteva porţiuni de zid şi părţi din coloane peste care a fost ridicată o structură uşoară din lemn, după vechea formă a bisericii. Pe partea stângă a şoselei se observă ruinele unui turn fortificat, construit de templieri în secolul al XII-lea.

Un alt obiectiv de vizitat este şi locul de închinare Nabi - Musa. Acesta se află la sud-est de Mănăstirea „Sfântul Eftimie“. Mahomedanii susţin că aici este mormântul lui Moise, deşi este ştiut că, până în prezent, nu s-a descoperit mormântul său. Se crede că este vorba de un ascet trăitor al acestor meleaguri, care a purtat numele de Moise. La 2 km sud de Nabi Musa se mai află o clădire cu două cupole, pe care tradiția musulmană o identifică drept mormântul lui Hasan Al Rai, ciobanul oilor lui Musa, precum și un mare cimitir musulman, unde sunt îngropați pelerini care au decedat în timpul sărbătorii, precum și persoane care au lăsat prin limbă de moarte dorința de a fi înmormântați lângă acest sanctuar.

Tot aici din Betania Domnul a avut loc și Înalțarea Domnului.

Continuând drumul, la 3 km de Betania se află un izvor numit de creştini Izvorul Apostolilor. Acest izvor este numit, în Cartea lui Iosua Navi, Izvorul Soarelui (15, 7). La o distanţă de 6 km de Izvorul Apostolilor, pe drumul principal, se află locul numit Han El Ahmar. Aici a făcut asceză Sfântul Eftimie şi a zidit, în 428, lavra ce îi poartă numele. În Mănăstirea „Sfântului Eftimie“, diaconul Fidon, pe care Sfântul Eftimie l-a scăpat în chip minunat de la un naufragiu şi care a ajuns apoi episcop, a zidit, în 480, o biserică. Pe mormântul Sfântului Eftimie a construit o biserică şi patriarhul Ierusalimului, Anastasie.

Din păcate, din toate construcţiile acelor vremuri, azi au rămas numai ruine. Săpăturile din 1928 au dus la descoperirea zidurilor mănăstirii şi a locului ascuns unde sfântul făcea asceză. Armean de origine, Sfântul Eftimie a trăit în secolul al IV-lea, perioadă în care Biserica era tulburată de nenumărate erezii, de la arianism, până la monofizism. Însă, în timp ce unii episcopi au făcut concesii puterii imperiale, mănăstirea Sfântului a fost mereu păstrătoare a Sfintei Ortodoxii. Aflat astăzi în Israel, aşezământul este situat între Ierusalim şi Ierihon, în valea Iordanului. Deşi acolo se află, în prezent, un important şantier arheologic, câţiva monahi ţin încă aprinsă candela Sfântului Eftimie. Săpăturile au scos la iveală un întreg ansamblu monahal, ce îşi are începutul în secolul al IV-lea. Biserica centrală, una dintre cele mai vechi din lume, este înconjurată de un zid care are, la subsol, 150 de camere foarte mici, asemănătoare unor celule de închisoare. Erau chiliile monahilor care, după rânduiala Sfântului Eftimie, duceau o viaţă austeră şi foarte aspră. În centrul complexului, sub nivelul solului, se află gropniţa mănăstirii. Din cauza terenului arid, aşezământul a deţinut doar trei morminte. Părinţii care treceau la Domnul erau înmormântaţi în unul dintre ele, iar după şapte ani, osemintele le erau depuse în subsolul bisericii. Din rânduiala lui Dumnezeu, timp de 1600 de ani, niciodată nu au existat probleme legate de ocuparea, mai devreme, a unuia dintre aceste trei locuri.

Betania, cu satul mormântului lui Lazăr,  este  situată spre răsărit, pe versantul estic al înălţimii ce se numea atunci Muntele Măslinilor, pe singura arteră centrală de acces, ce urcă din Valea Ierihonului şi duce la Ierusalim, Betania se afla în calea calatorului ori de câte ori vine sau se întorce din sfânta cetate. Pe aici obişnuia adeseori să treacă Domnul nostru Iisus Hristos. În mijlocul satului, chiar lângă drum, era aşezată casa celor trei fraţi, despre care s-au scris emoţionantele pagini din Sfânta Evanghelie.

De ce-l alege pe Lazăr? Poate pentru că-l iubea foarte mult, semn că era un bărbat special, probabil delicat, smerit, cuminte cucernic și un mare iubitor de oameni, un binefăcător. De altfel vedem că era bogat: uleiul curat de nard, neamestecat cu alte arome inferioare, cu care sora lui, Maria, Îi unge picioarele lui Iisus, era foarte scump. O litră costa 30 de dinari (dinarul era moneda romană) și era aproape salariul pe un an al unui lucrător: nardul se aducea tocmai din India (unde în sanscrită i se spunea narda, de unde nered/(נֵרְדְּ) în ebraică). Și nu era vorba doar de câteva grame, ci de o litră întreagă (litra era măsura romană) adică  327,25 de grame, așadar aprox. 330 de grame ! Maria Îl răsplătise pe Iisus cu o ungere... regească ! De altfel, nardul era un balsam al maharajahilor, al regilor, și, de aceea, era balsamul cel mai potrivit pentru trupul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Regelui Lumii !

Vedem mormantul lui Lazar din Betania, o localitate din Tara Sfanta, asezata pe una dintre culmile Muntelui Maslinilor din Ierusalim, într-o fotografie veche de mai bine de un secol

Maria, sora lui Lazar îi unsese picioarele lui Iisus pentru că era oaspetele lor și, desigur, în semn de recunoștință și de iubire. Dar, fără să știe, ea era de acum o mironosiță, adică o femeie care spală și unge cu balsam trupul mort, care grijește mortul cum spunem noi. Și  nu întâmplător casa i s-a umplut de mireasma mirului, a uleiului de nard: era semnul prezenței lui Dumnezeu. 

Poate Iuda, ucenicul care-L va preda arhiereilor, era invidios. Era altfel decât i-o arăta numele, pentru că Iuda înseamnă „cel lăudat” sau „cel căruia i se aduc mulțumiri” și era altfel decât o arăta porecla: Iscariotul: „orășanul” sau „civilizatul”. E de înțeles! Iisus era tratat, la propriu, ca un rege, iar el, ca un simplu paznic al pungii cu... donațiile pe care le primeau, un paznic al... cutiei milelor! Iisus rege, da: așa îl vedeau și mulțimile care așteptau de la El să le învețe... să nu mai moară. Îl întâmpinau la intrarea în Ierusalim așa cum strămoșii lor îi întâmpinaseră pe regii victorioși, triumphatori, ai lui Israel, cu ramuri de finic, adică de palmier – un simbol al biruinței, al regalității și al dumnezeirii. Aici, finicul este, desigur, simbolul biruinței asupra morții !

Un rege călare pe un măgăruș! Un mesaj cât se poate de clar care întărește ce le spunese de curând ucenicilor: cel mai mare trebuie să-i slujească pe ceilalți, nu să fie slujit.  Măgărușul sau asinul este un animal de povară și ajutorul de nădejde al țăranului, pe când calul, animalul cel mai nobil cu putință, este ajutorul regelui-războinic și al războinicului, mai târziu, simbolul cavalerului! Dar și Iisus Dumnezeu: mulțimile îi strigau osana/ ὡσαννά, adică: salvează-ne, Te rog! De fapt, hoșa-Unde hoșea/ הוֹשֵׁעַ este imperativul verbului hoșia/ הוֹשִׁיעַ: a salva, a elibera, și unde –na/(נָא) este o particulă care se traduce cu: rogu-te! Și hoșa-na este o rugăciune adresată lui Dumnezeu! Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului este un verset, de fapt, o scurtă rugăciune de ocrotire și binecuvântare, din Psalmul 117 (25-26): O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului; binecuvântatu-v-am pe voi, din casa Domnului .... psalm pe care-l cântau Domnului pelerinii evrei când intrau în Ierusalim, cu ramuri de palmier în mâini... atunci când veneau în pelerinaj, de Paște de pildă. Să spunem că hoșia este intensivul (hifilul) verbului iașa (יָשַׁע): a salva, a elibera, a mântui, a da biruința într-o bătălie și că din verbul iașa s-a născut și numele lui Iisus: Iehoșua/ יהושע, adică „Dumnezeu (este cel ce) salvează/ eliberează”.

În treacăt să mai spunem că Iisus din limbile moderne nu vine direct din Iehoşua, ci din forma lui prescurtată, Ieşua, care în greacă, limba evangheliştilor, a devenit Iησοῦς (Iisus).  Sau, din pronunţia lui în aramaica galileană, Ieşu... și că... Iisus se traduce prin: „Dumnezeu (ne/mă) salvează, scapă, izbăveşte, mântuieşte” sau „Dumnezeu este salvarea/salvarea este Dumnezeu”...  altfel  spus: Salvatorul trimis de Dumnezeu. Ciudat este că tocmai ucenicii nu înțelegeau de ce Iisus este primit de mulțimi cu psalmul pelerinilor și cu cuvintele profetului Zaharia (9,9): Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei. Tocmai ei, care-L recunoscuseră în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu/Mesia! Încă nu realizau că aproape trei ani trăiseră și merseseră alături de Dumnezeu coborât pe pământ, de care vorbiseră, cu sute de ani mai înainte, profeții ! O vor face abia după Înviere și după Înălțare, adică după ce  Iisus S-a ... preamărit ! Și ce înseamnă „fiica Sionului” ? Nimic altceva decât „cetatea Ierusalimului”. Sion/ צִיּוֹן) este un alt nume al Ierusalimului, pe care-l datorează Muntelui Sion (Muntele Arid), colina unde a existat prima acropolă/fortăreață a Orașul Sfânt. De ce S-a dus Iisus să moară pe cruce ca ultimul tâlhar, El, Dumnezeu întrupat ? Și asta după ce lumea Îl recunoscuse ca Dumnezeu, în Ierusalim, la pelerinajul de Paște ? Simplu: ca să ne învețe cum să trăim trecând... peste moarte.  Paște (pesah/(פֶּסַח) în aramaică și pasha/ πάσχα în greacă) nu înseamnă altceva decât... a trece peste... moarte. Vine din verbul pasah/(פָּסַח), a trece peste, a sări peste, a ocoli, a evita (o primejdie), a evita moartea !
Așadar, să ne învețe cum să trăim fără de moarte !

De la Ierusalim până în fostul sat Betania, aşezare socotită astăzi un cartier periferic al oraşului, sunt numai trei-patru kilometri, adică 15 stadii, cum se menţionează în Sfânta Scriptură, distanţă de-a lungul căreia pelerinul va trece prin Valea Cedrilor şi pe lângă Grădina Ghetsimani, Muntele Măslinilor, Muntele Scandalului şi satul arab Abu Dis.  Pe pe drumul Betaniei, vechiul sat cu case de locuit în interiorul unor ziduri căzute singure, întrucât nimeni nu le-a dat jos vreodată, pietrele diverselor temelii, arcuri şi bolţi ce abia se mai ţin de câte un colţ de perete şi multe alte ruine erodate de timp ne trezesc amintirile vremurilor în care au trăit aici surorile Maria şi Marta, precum şi fratele lor, Lazăr.

Mormantul lui Lazar din Betania, cunoscuta in lumea araba sub denumirea de "al-Azariyya", este o localitate asezata pe una din culmile pietroase din sud-estul Muntelui Maslinilor, lânga Ierusalim. Populatia Betaniei, avand un total de aproximativ 3.600 de oameni, este alcatuita din locuitori crestini si musulmani. Betania este atat localitatea in care a trait Lazar, Maria si Marta, cat si locul in care s-au petrecut mai multe evenimente nou-testamentare. Mantuitorul Hristos Insusi a calcat si a trecut de mai multe ori prin aceste locuri.

Orasul Betania este certificat istoric inca din perioada civilizatiei romane. In imediata apropiere a acestuia s-au descoperit urmele unui asezamant mult mai vechi, datat in Epoca Fierului. Acesta se crede a fi fost orasul biblic "Anania" din tinuturile lui Veniamin, motiv pentru care in Noul Testament a ramas cu numele de "Betania" - (Beth Ananiah = Betania).  Mentionarea biblica a cetatii lui Veniamin, stramoasa a Betaniei, se face in cartea vechi-testamentara  Neemia sau II Ezdra: "Fiii lui Veniamin s-au asezat, incepand de la Gheba: in Micmas, in Aia, in Betel si in satele lui, in Anatot, in Nob, in Anania". (II Ezdra 11, 31-32). Mentionarea asezarii Betania in Noul Testament este facuta cu certitudine in mai multe locuri ale acesteia. Astfel, Betania este mentionata in trei din cele patru Evanghelii. O gasim mentionata in Evanghelia Sfantului Marcu, a Sfantului Luca si a Sfantului Ioan Teologul. 

In jurul anului 490, Fericitul Ieronim scrie ca "Lazarium-ul", mentionat de Pelerina Egeria in jurnalul ei, este totuna cu casa de oaspeti a Mariei si a Martei, surorile lui Lazar. Astfel, conform lui Ieronim, se crede ca in acea perioada se vizita casa lui Lazar, si nu mormantul.

Pelerinajul Egeriei din Saptamana Mare a Postului Pastelui este deosebit de important pentru Istoria Bisericeasca, insa acesta nu este foarte clar in toate datele oferite. Astfel, despre Betania gasim urmatoarele cuvinte: "chiar la ora 1:00, in Sambata Mare, toti au ajuns la Lazarium, care este Betania... pana la momentul in care ei au ajuns acolo, atat de multi oameni se adunasera, incat nu umplusera doar Lazarium-ul in sine, ci si pajistile din jur". (trad. J. Wilkinson).

Mormantul lui Lazar din Betania a fost cinstit, de-alungul timpului, atât de către creștini, cât si de către musulmani. In apropiere s-a ridicat si o biserica franciscana inchinata celui inviat de Hristos a patra zi din morti. Biserica franciscana a fost ridicată si ea pe unele ruine ale vechilor așezari din zona.

Mentionarea biblica a cetatii lui Veniamin, strămoașa a Betaniei, se face in cartea vechi-testamentara a lui Neemia sau II Ezdra: "Fiii lui Veniamin s-au asezat, incepand de la Gheba: in Micmas, in Aia, in Betel si in satele lui, in Anatot, in Nob, in Anania". (II Ezdra 11, 31-32). Cuvântul Betania vine de la Bet-Ananya şi înseamnă casa lui Anania. Aceasta este una din localităţile foarte vechi amintite de cartea lui Neemia (11, 32), care au fost reconstruite de evreii reîntorşi din robia Babilonului, aparţinând tribului lui Veniamin.

Istoria nu ne-a lasat nici o urma a vreunei biserici in Betania, mai inainte de secolul al IV-lea, cu toate ca istoricul Eusebiu si pelerinul Bordeaux (333 d.H) mentioneaza faptul ca Mormantul lui Lazar se afla intr-o bolta sau cripta. Inainte de pelerinajul la cele mai importante mănăstiri construite pe locurile ce amintesc de Maria, Marta şi Lazăr, călătorul are posibilitatea să viziteze satul Abu Dis, aşezare aflată la sud de mănăstirea ortodoxă, cunoscut din Vechiul Testament sub numele de Bahurim. Este satul în care a intrat regele David şi unde rudele lui Saul l-au alungat pe David (II Regi 16, 5-8), iar Ionatan şi Ahimaaţ, prietenii lui David, urmăriţi de oamenii lui Abesalom, au fost ascunşi într-o fântână din curtea unei case (II R. 17, 17-20). Pelerinajul nostru continuă în Betania, unde se află mai multe mănăstiri, biserici şi locuri amintind de Vechiul Testament. Dintre toate acestea, mai importante sunt două mănăstiri de călugăriţe, pe care vi le propunem spre închinare şi rugăciune: una ortodoxă, unde era casa Martei şi a Mariei, şi alta catolică, alături de mormântul Sfântului Lazăr, „cel a patra zi înviat“.

Locul unde Marta şi Maria au devenit modele biblice. Mănăstirea grecească de călugăriţe este situată în partea de est a fostului sat Betania. Mănăstirea a fost construită în anul 1879, de către patriarhul Antiohiei, Spiridon, pe locul casei în care a trăit familia lui Lazăr. Mănăstirea a fost înfrumuseţată de arhiepiscopul Grigorie Pipidiş şi apoi renovată, în 1961, de arhimandritul Teodosie.

Aici, în absida din dreapta, se vede o bucată mare de stâncă, numită şi „Piatra întâmpinării“, adusă de la mormântul Sfântului Lazăr. Este piatra pe care au plâns Maria şi Marta când L-au întâmpinat pe Iisus Hristos cu cuvintele: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit“.

Evident, biserica mănăstirii, care este întotdeauna foarte curată şi plină de bună mireasmă, are ca hram „Învierea lui Lazăr“. Un miros deosebit de smirnă şi aromate îmbie pelerinii la reculegere şi rugăciune pe locul unde era casa Martei şi a Mariei şi unde a poposit, de atâtea ori, Domnul cu ucenicii Săi, ca să mănânce, să Se odihnească, să-Şi potolească setea. Aici a făcut minuni şi a mângâiat sufletele suferinde ale credincioşilor. Şi tot aici este locul unde a dojenit Mântuitorul pe Marta, pentru că se îngrijea prea mult de cele pământeşti. Şi unde a lăudat Domnul pe Maria, care iubea mai mult rugăciunea şi hrana cea cerească decât pe cea trupească. Ne aflăm, aşadar, în locul în care a împăcat Hristos pe Marta cu Maria, materia cu duhul, munca cu rugăciunea, grija de cele pământeşti cu grija pentru cele duhovniceşti, cum se spune atât de frumos în Sfânta Evanghelie: „Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: «Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute». Şi răspunzând Domnul, i-a zis: «Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti. Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea»“ (Luca 10, 38-42).

Auzim de foarte multe ori, în bisericile noastre ortodoxe, la diferite slujbe, pe preoţi şi pe arhierei, invocând exemplul Martei şi al Mariei. Or, venit să se închine la aceste locuri îndepărtate, pelerinul are posibilitatea să reflecteze pe îndelete, atât la osârdia Martei pentru slujirea aproapelui, cât şi la râvna Mariei pentru rugăciune. Sunt modele biblice care ne ajută să nu ne lăsăm robiţi de grijile cele trecătoare, importantă fiind alegerea părţii bune, adică a rugăciunii, a milosteniei şi a grijii pentru mântuirea sufletului. Este, totodată, un bun prilej să aprindem câteva lumânări, să sărutăm Sfântul Jertfelnic şi piatra care a văzut pe Hristos şi pe Lazăr cel înviat.

Aşezământul este o mică mănăstire grecească de călugăriţe, mănăstire înălţată pe locul unde se afla casa celor trei fraţi, prieteni apropiaţi ai Domnului: Marta, Maria şi Lazăr.

Hramul bisericii este „Învierea lui Lazăr”. În absida dreaptă a bisericii a fost adusă o bucată mare de stâncă de la mormântul Sfântului Lazăr. La această mănăstire, pe 5 august 1959, soseşte Avrilia Papaiannis, viitoarea maică Gavrilia, numită și „asceta dragostei”. În timpul celor trei ani de vieţuire aici, a fost tunsă în monahism, primind numele de Gavrilia. Astăzi în mănăstire vieţuieşte o obşte de zece maici, dintre care cinci sunt cipriote. Stareţă este monahia Eupraxia.

În Biblie sunt mai multe femei cu numele Maria care înseamnă “amar” sau “întristare”, însă ne vom referi doar la aceste două femei care au pregătit trupul Domnului Iisus pentru moartea Sa. În Evanghelia după Matei și Evanghelia după Marcu este descrisă aceeași istorie în care Maria I-a uns picioarele Domnului Iisus Hristos în timp ce El era în casa lui Simon, leprosul.Când era Iisus în Betania, în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump, și, pe când sta El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui. Ucenicilor le-a fost necaz, când au văzut lucrul acesta și au zis: ”Ce rost are risipa aceasta?” Mirul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump, și banii să se dea săracilor. Când a auzit Isus, le-a zis: “De ce faceți supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos față de Mine. Pentru că pe săraci îi aveți totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Dacă a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. Adevărat vă spun că oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.

”Să privim și la Evanghelia după Marcu: Pe când ședea Iisus la masă, în Betania, în casa lui Simon leprosul, a venit o femeie, care avea un vas de alabastru cu mir de nard curat, foarte scump și, după ce a spart vasul, a turnat mirul pe capul lui Isus. Unora dintre ei le-a fost necaz și ziceau: “Ce rost are risipa aceasta de mir? Mirul acesta s-ar fi putut vinde cu mai mult de trei sute de dinari și să se dea săracilor.” Și le era foarte necaz pe femeia aceea. Dar Iisus le-a zis: “Lăsați-o în pace, de ce-i faceți supărare? Ea a făcut un lucru frumos față de Mine, căci pe săraci îi aveți totdeauna cu voi și le puteți face bine oricând voiți: dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Ea a făcut ce a putut, Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare. Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi și ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.

Un alt pasaj din Evanghelia după Ioan ne relatează același eveniment, însă de data aceasta textul ne spune cine a făcut acest lucru. Cu șase zile înainte de Paște, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, care fusese mort și pe care îl înviase din morți. Acolo I-au pregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce ședeau la masă cu El. Maria a luat o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și I-a șters picioarele cu părul ei și s-a umplut casa de mirosul mirului. Unul din ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vândă, a zis: “De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari și să se fi dar săracilor?” Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoț și, ca unul care ținea punga, lua el ce se punea în ea. Dar Iisus a zis: “Lasă-o în pace, căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna.” Evenimentul descris în Evangheliile după Matei, Marcu și Ioan se referă la aceeași femeie care a uns trupul Domnului Isus înainte ca El să fie răstignit. Deci, evenimentul are loc înainte de răstignirea Domnului Isus Hristos. Toate cele trei Evanghelii ne arată când s-a întâmplat evenimentul.

Știți că după două zile vor fi Paștele și Fiul Omului va fi dat ca să fie răstignit! După două zile era praznicul Paștelor și al Azimilor. Cu șase zile înainte de Paște, Iisus a venit în Betania. Deci, aceeași persoană, același eveniment cu același timp și loc. Femeia din casa fariseului din Luca. În Evanghelia după Luca (7) Domnul Isus se află în Galileia. În orașul Capernaum Domnul Iisus a vindecat pe robul sutașului. În ziua următoare, Iisus S-a dus în cetatea Nain unde a înviat pe fiul văduvei, a vindecat pe mulți de boli, de chinuri, de duhuri rele și multor orbi le-a dăruit vederea. Probabil că în aceeași zi un fariseu a rugat pe Iisus să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului și a șezut la masă. Și iată că o femeie păcătoasă, din cetate (Naim) a aflat că El era la masă în casa fariseului: a adus un vas de alabastru cu mir mirositor și stătea înapoi lângă picioarele lui Isus și plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei și să le șteargă cu părul capului ei, le săruta mult și le ungea cu mir. Când a văzut lucrul acesta, fariseul, care-L poftise, și-a zis: “Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar ști cine și ce fel de femeie este cea care se atinge de el: că este o păcătoasă. Istoria ne spune că numele fariseului era Simion, un nume comun pentru acele timpuri și cu cel din Evangheliile după Matei și Marcu. Chiar dacă pare un lucru similar, numele gazdei “Simion”, diferențele sunt prea mari ca să considerăm că merge vorba despre aceeași persoană. În Evangheliile după Matei și Marcu gazda este Simion leprosul, iar în Evanghelia după Luca 7 gazda este Simion fariseul.

A doua diferență importantă este locul și timpul evenimentelor. În Evangheliile după Matei, Marcu și Ioan, evenimentul are loc în Betania, înainte de Paște, înainte de răstignirea Domnului Isus, pe când în Evanghelia după Luca evenimentul are loc în Galileia. În Luca, spre deosebire de celelalte Evanghelii, femeia păcătoasă (imorală) a uns picioarele Domnului Isus cu mir și le-a șters cu părul ei, apelând la iertarea Domnului Iisus. Pilda despre cămătar și datornici, cât și cuvintele Domnului Iisus: “Iertate îți sunt păcatele! Credința ta te-a mântui, du-te în pace” întăresc acest adevăr.

În celelalte trei Evanghelii Maria și-a arătat dragostea și respectul față de Domnul Iisus care a înviat pe fratele ei Lazăr, iar ștergerea picioarelor cu părul ei este un gest ce arată devotamentul și respectul ei față de Mântuitorul ei. Deci, sunt două persoane diferite, una fiind Maria, sora lui Lazăr și a Martei, pe când numele femeii din Evanghelia după Luca nu-l cunoaștem.

,,Marta se silea cu multa slujire” ,,dar un singur lucru trebuie”. Fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl face pe el. Vindeţi averile voastre şi daţi-le milostenie, faceţi comori în ceruri. Fericite sunt slugile pe care Stăpânul le va afla veghind, atunci El le va pune la masa Sa. Dacă ar şti stăpânul casei când vine furul, ar veghea. În ceasul în care nu gândeşti Fiul Omului va veni. Marta a vegheat şi l-a primit pe Iisus şi se silea cu multă slujire, dar Maria a ascultat cuvintele Lui. ,,Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei”. ,,Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute”. Marta slujea şi prin muncă se silea ca totul sa fie bine. Maria asculta cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Iisus apreciază pe Marta şi pe cei care se silesc să lucreze, îi cinsteşte pe toţi cei care fac lucrul lor ca pentru Dumnezeu, a munci ca pentru Dumnezeu este etalonul li standardul de calitate al creştinului, munca cu sudoarea frunţii, cu dragoste şi afecţiune, cu interes şi pasiune este plăcută lui Dumnezeu, El încurajează munca cinstită, dar făcută cu un scop: pentru Dumnezeu şi pentru semeni. ,,Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui”. Maria asculta cuvântul lui, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi facerea voii Lui, este pentru om alegerea cea bună, fiindcă fără suflet lucrul rămâne simplă materie, lucrul material nu se poate lua cu noi în veşnicie, bunurile materiale sunt binevenite ca rezultate, roade, foloase plăcute şi folositoare, dar numai cuvântul lui Dumnezeu mântuieşte, pe el îl iei în sufletul tău şi după moarte.,,Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”.

Diavolul ne-a furat raţiunea de a fi, amăgindu-ne că aceasta este viaţa pentru care am fost făcuţi. Minciună! Diavolul vrea să ne ia veşnicia, vrea să devenim un pumn de ţărână, praf risipit de vânt, care nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte în veacul veacului, indiferent de castelele, monumentele, moşiile, fabricile, imperiile economice şi financiare cu care ne mândrim. Lucrul cel mai important este atitudinea acestor două femeii cu numele de Maria. Și una și alta și-au arătat dragostea lor mare față de Domnul și Mântuitorul lor. Cuvintele Domnului Isus ne spun lucrul acesta: “Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi și ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” Cunoaștem din Evanghelii că aceste femeii au devenit ucenicele Domnului Iisus și L-au urmat și slujit până la moarte. Cum este atitudinea noastră față de Domnul Iisus? Ce arată viața ta față de Mântuitorul și Domnul Iisus Hristos?

 In Lazar, cel mort de patru zile, ne regasim insesi sufletele noastre omorate de patimi, de energiile ucigase ale duhurilor necurate carora le dam drepturi asupra-ne prin pacat, peste care am asezat apoi, pecetluindu-ne moartea, piatra de mormant a suficientei, a indreptatirii, asuperficialitatii, a indaratniciei, intr-un cuvant: a ne-pocaintei.

Asa ca, atunci cand Hristos striga cu glas mare: “Lazare, vino afara!“, pe noi ne striga! Pe noi ne cheama afara din inchistarea egoismului, a trufiei noastre, noua ne cere sa iesim din impietrire, din nesimtirea sufleteasca, sa ne scuturam de toate legaturile duhului lumesc si de complicitatile cu idolii de astazi, sa inviem din lancezeala calduta a comoditatilor si prejudecatilor noastre.

Noi de multe ori stam intr-o asteptare nedefinita ca ceva miraculos sa ni se intample fara nici o osteneala din partea noastra. Si totusi… putem face si ceva mai mult decat sa asteptam! Ce mai asteptam, de fapt, cand Mantuitorul e aici de atata timp si ne striga cu durere: Vino afara! Dar nu cumva am inceput sa ne iubim mormantul, pestera, fâşiile care ne leaga strans de pamant? Nu cumva noi ne si tinem strasnic de piatra pe care El vrea s-o ridice de pe noi? Nu cumva a inceput sa ne placa insusi mirosul putreziciunii noastre? Poate ca si pocainta noastra ajunge sa fie “estetizata” si “intelectualizata” si sa ajungem ca “estetismul” si “cerebralismul” sa ne imbratiseze pervers si propria moarte? Multi dintre noi, “produse” ale unei civilizatii emancipate de sub randuielile simplitatii, “produse” ale unei culturi foarte “destepte” si prea putin intelepte, ratacim printre cuvinte, teorii si imagini… si cu ele ne amagim ca traim, cu ele ne facem suportabila moartea sufletului, cu toate miasmele ei. 

Riscul pentru noi, “oamenii de teorie” (cum ne numea părintele Arsenie Boca) este sa fim un fel de bolnavi de cancer, care nu (mai) cauta vindecarea, ci care sunt pasionati doar de a-si investiga, radiografia si analiza cât mai minutios tumoarea. Cu doctorul Providential lânga noi, preferam aceasta voluptate morbida a complacerii… „Lazare, suflete, vino afara din tine! Vreau sa-ti dau Viata cea adevarata, nu te narcotiza cu surogate! Vino la Mine, Cel singur Viu!”

Bisericile închinate Sf. Lazăr. Alături de mormântul Sfântului Lazăr se află Mănăstirea „Sf. Lazăr“. Actualul sat, dezvoltat în jurul mormântului lui Lazăr, poartă numele el-Azariye (locuinţa lui Lazăr). Satul de pe vremea Mântuitorului se afla puţin mai sus de mormântul lui Lazăr, căci, precum toate mormintele din acea vreme, și acesta se afla în afara satului.

Un foişor şi un mic altar se află pe locul unde Domnul a aşteptat să i se aducă asinul din satul Betfaghe, care se află la 2 km depărtare, spre nord de Betania. Aici a încălecat pe asin şi de aici, din mijlocul satului Betania, a pornit spre Ierusalim, după ce a mâncat împreună cu Lazăr cel înviat din morţi (In 12, 14-16).

Biserica din Betfaghe (Bet Fage), insemnand “Casa Smochinelor”, este o biserica franciscana localizata pe Muntele Maslinilor, foarte aproape de orasul Ierusalim. Acum mai bine de doua mii de ani, localitatea Betfaghe era o localitate de sine statatoare, asezata intre Betania si Ierusalim, insa astazi aceasta este unita cu intinsul Ierusalim. Aceasta biserica este inconjurata de pelerini in special în saptamana a sasea a Postului Mare, cand se prăznuieste Dreptul Lazar (sambata) si Intrarea Domnului in Ierusalim (duminica), cand de aici incepe un maret pelerinaj pedestru. In interiorul acestei biserici se afla o piatra mare, zugravita cu fresce, despre care traditia locala spune ca este chiar piatra pe care s-a sprijinit Mantuitorul Iisus Hristos, in momentul in care s-a urcat pe magar, spre a porni spre Ierusalim.

Betfaghe, marturia din Sfanta Scriptura ! "Iar cand s-au apropiat de Ierusalim si au venit la Betfaghe la Muntele Maslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicandu-le: Mergeti in satul care este inaintea voastra si indata veti gasi o asina legata si un manz cu ea; dezlegati-o si aduceti-o la Mine. Si daca va va zice cineva ceva, veti spune ca-I trebuie Domnului; si le va trimite indata. Iar acestea toate s-au facut, ca sa se implineasca ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: "Spuneti fiicei Sionului: Iata Imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug." Mergand deci ucenicii si facand dupa cum le-a poruncit Iisus, au adus asina si manzul si deasupra lor si-au pus vesmintele, iar El a sezut peste ele." (Mt 21, 1-7) "Si cand s-au apropiat de Ierusalim, la Betfaghe si la Betania, langa Muntele Maslinilor, a trimis pe doi dintre ucenicii Sai, si le-a zis: Mergeti in satul care este inaintea voastra si, intrand in el, indata veti afla un manz legat, pe care n-a sezut pana acum nici un om. Dezlegati-l si aduceti-l. Iar de va va zice cineva: De ce faceti aceasta? Spuneti ca Domnul are trebuinta de el si indata il va trimite aici. Deci au mers si au gasit manzul legat la o poarta, afara la raspantie, si l-au dezlegat. Si unii din cei ce stateau acolo, le-au zis: De ce dezlegati manzul? Iar ei le-au spus precum le zisese Iisus, si i-au lasat. Si au adus manzul la Iisus si si-au pus hainele pe el si Iisus a sezut pe el." (Mc 11, 1-7).

"Mergea inainte, suindu-Se la Ierusalim. Iar cand S-a apropiat de Betfaghe si de Betania, catre muntele care se zice Muntele Maslinilor, a trimis pe doi dintre ucenici, zicand: Mergeti în satul dinaintea voastra si, intrând in el, veti gasi un mânz legat pe care nimeni dintre oameni n-a sezut vreodata. Si, dezlegându-l, aduceti-l. Si daca va va intreba cineva: Pentru ce-l dezlegati? veti zice asa: Pentru ca Domnul are trebuintă de el. Si, plecând, cei trimisi au găsit precum le-a spus. Pe cand acestia dezlegau mânzul, au zis stăpânii lui către ei: De ce dezlegați mânzul? Iar ei au raspuns: Pentru ca are trebuință de el Domnul. Si l-au adus la Iisus si, aruncându-si hainele lor pe mânz, l-au ajutat pe Iisus sa urce pe el." (Lc 19) Biserica din Betfaghe de la  intrarea in Ierusalim. Biserica cea noua, construita in anul 1883, este asezata pe locul uneia mai vechi, datand din secolul al XII-lea. Biserica cea veche era de fapt o capela cruciata zidita in antica localitate Betfaghe, asezare care astazi face parte din Ierusalim.La randul ei, capela cruciata fusese zidita pe locul unor ruine bizantine din secolul al IV-lea. Bisericuta bizantina fusese zidita pe locul in care, potrivit traditiei crestine, Mântuitorul Iisus Hristos s-a întalnit cu surorile Dreptului Lazar, anume Marta si Maria, dupa moartea fratelui lor.In anul 1867, in cadrul lucrarilor de zidire a noii biserici franciscane, sapandu-se pentru a se aseza fundatia, s-a scos la lumina un bloc mare de piatra, acoperit cu fresca. Aceasta piatra, numita astazi "Piatra din Betfaghe", a facut parte din capela cruciata din secolul al XII-lea. Astazi, aceasta este asezata in partea nordica a bisericii celei mari.

Cruciatii au decorat piatra si au scris pe ea, in limba latina, textele biblice care sânt în legatura cu localitatile Ierusalim și Betfaghe. In anul 1950 au fost restaurate decorațiile cruciate de pe marea piatra, iar cinci ani mai tarziu, in anul 1955, bolțile bisericii au fost așternute cu cateva fresce specifice.  Langa absida, in podea, se pot vedea ruinele capelei cruciate. In calota Altarului se afla o mare fresca in care Iisus Hristos apare sezand pe magar, în drumul Sau spre Ierusalim, însotit de Apostoli si de lume. Boltile bisericii înfatiseaza flori si frunze. Frescele de pe peretii laterali ai bisericii, zugravite in umbre de maro, ii infatiseaza pe oamenii din perioada Noului Testament, pregatindu-se pentru procesiune. Pe un alt perete, un grup de rabini apar ținând în mâini un pergament pe care se vede scris un verset biblic: "Fariseii ziceau intre ei: Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa El." (Ioan 12, 19).

Piatra cea mare pastreaza pe ea patru scene, zugravite in fresca: intalnirea lui Hristos cu Marta; cei doi ucenici, care aduc măgarul; învierea lui Lazar; multimea de oameni, tinând în mâini frunze de finic.

Procesiunile pascale din Betfaghe. Procesiunile din Saptamana Sfintelor Patimi încep sambata dimineata, in ajunul praznicului Floriilor la Betfaghe. In aceasta zi, Patriarhul Ierusalimului, insotit de ierarhi si preoti din toata lumea, precum si un mare numar de credinciosi inconjoara Muntele Maslinilor si se opresc la Mormantul Sfantului Lazar din Betania, unde se savarseste slujba Utreniei.

Dupa aceea, în mormant are loc Sfanta Liturghie, săvarsita numai de trei clerici: un arhiereu, un preot si un diacon, iar corul da raspunsurile, de afara. Sfânta Evanghelie este citita în usa mormantului, în timp ce credinciosii țin lumânări aprinse în mâini. Dupa Sfanta Liturghie, toti crestinii pornesc in procesiune, spre Mânăstirea Sfantului Lazar. Aceasta mânăstire a fost zidita pe locul unde a fost casa Martei si a Mariei si unde poposea Hristos cu ucenicii Sai. Procesiunea porneste Duminica dimineata, la ora 8.00, din Betania spre Ierusalim. Sute de clerici ortodocsi din toate tarile, împreuna cu mii de pelerini, având stâlpari (frunze) de finic în maini, merg pe jos merg la Betfaghe.

Aceasta localitate se afla tot in apropierea Ierusalimului, la numai cativa kilometri. La Beftaghe a fost construita o mica biserica, chiar pe locul din care Iisus, cu o saptamana inainte de Pasti, a luat un magarus si a venit spre Ierusalim, insotit de multime multa care cu flori si frunze de finic in maini cantau cu entuziasm: „Osana, Fiul lui David! Bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului!”

In amintirea si reactualizarea intrarii triumfale a Mantuitorului Hristos in Ierusalim, si astazi, multimile credinciosilor reconstituie acest drum, înaintea convoiului mergand un arhiereu in vesminte, care duce un asin. Plecand de la Biserica din Betfaghe, traverseaza pe jos Muntele Inaltarii; apoi se coboara prin Gradina Ghetsimani si urmeaza drumul ce trece pe langa Mormantul Maicii Domnului si Biserica cu Poarta Sfantului Arhidiacon Stefan, ajungand la casa in care s-a nascut Maica Domnului. Apoi se savarseste Sfanta Liturghie in Biserica Mare a Invierii.

Mănăstirea benedictină de călugăriţe, din Betania, a fost construită de arhitectul Barluzzi, pe ruinele bisericilor anterioare. Săpăturile arheologice au confirmat fondarea unei biserici pe aceste locuri de către cruciaţi, în anul 1134, în timpul reginei Melissende. Biserica de la 1134 a fost ridicată alături de mormântul Sfântului Lazăr, pe ruinele unei biserici ortodoxe din secolul al IV-lea, care a fost reînnoită în secolul V şi a rezistat până în anul 614, când a fost dărâmată de către perşi. Refăcută ulterior, aceasta s-a menţinut până în timpul cruciaţilor, care o restaurează şi o transformă în mănăstire de călugăriţe benedictine. Mai târziu, după plecarea cruciaţilor din Palestina, musulmanii au transformat biserica în moschee, care a inclus şi mormântul Sfântului Lazăr. Alte cercetări arheologice din anii 1949-1951 au scos la iveală ruinele vechilor bazilici ortodoxe, cu frumoase fragmente de mozaicuri bizantine.

Măreaţa catedrală, înălţată alături de aceste ruine, seamănă cu un dom occidental. Interiorul bisericii este decorat cu fresce şi mozaicuri, tot de tradiţie bizantină. Altarul principal, situat central, în raport cu intrarea în biserică, este construit din marmură neagră, cu nervuri albe, având aplicat pe faţă un basorelief de marmură albă, în care se vede un mormânt gol, străjuit la ambele capete de câte un înger. Deasupra altarului, într-un cadru ce se înscrie într-un semicerc, se află un mozaic ce-L înfăţişează pe Iisus adresându-se ucenicilor, situaţi în dreapta Lui, celor două surori care Îl întâmpină, precum şi localnicilor, care sunt prezenţi în stânga Lui. Cuvintele cu care se adresează Mântuitorul sunt: „Ego sum resurrectio et vita“, adică „Eu sunt învierea şi viaţa“.

Pereţii bisericii sunt împodobiţi cu mozaicuri, în forma descrisă mai sus, şi fresce care înfăţişează scene din popasul făcut de Mântuitorul în această localitate, iar sub fiecare tablou se află Cuvântul extras din Noul Testament, versiunea latină, cu răspunsul lui lisus adresat Martei, cu prezenţa Mântuitorului în casa lui Simon Leprosul şi apropierea femeii cu vasul de alabastru, plin cu mir, pe care-l toarnă pe capul lui Iisus. Este înfăţişată, de asemenea, şi frumoasa frescă ce ne aminteşte de momentul învierii lui Lazăr, chemat de Iisus cu cuvintele: „Lazare, veni foras“ - cuvinte latineşti, pe care pelerinul român le înţelege destul de uşor. Mai sus, pe deal, se afla moderna Biserica Greceasca care incorporeaza in sine unul dintre peretii bisericii cruciate ridicate deasupra mormantului. In apropierea acesteia se afla importante ruine ale zonei. Ruinele de aici se afla sub ingrijirea Patriarhatului Ortodox Grec, fiind identificate cu Casa lui Simon Leprosul. Aici se mai afla si ruinele unui turn apartinand Manastirii Cruciate - circa.1144.

Betania este atat localitatea in care a trait Lazar, Maria si Marta, cat si locul in care s-au petrecut mai multe evenimente pe care le gasim in Noul Testament.  Mantuitorul Hristos a calcat si a trecut de mai multe ori prin aceste locuri. In Betania Iisus a intrat in casa lui Simon Leprosul, a intrat in casa Mariei si a Martei, a inviat pe Lazar din mormant; in apropierea Betaniei a flamanzit si a uscat smochinul cel neroditor, si tot din apropierea Betaniei s-a Inaltat la cer.

Invierea lui Lazar din Betania – „Si era bolnav un oarecare Lazar din Betania, satul Mariei si al Martei, sora ei. Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul si I-a sters picioarele cu parul capului ei, al carei frate Lazar era bolnav. Deci au trimis surorile la El, zicand: Doamne, iata, cel pe care il iubesti este bolnav. Iar Iisus, auzind, a zis: Aceasta boala nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu sa Se slaveasca. Si iubea Iisus pe Marta si pe sora ei si pe Lazar… Deci, venind, Iisus l-a gasit pus de patru zile in mormant. Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii… Deci suspinand iarasi Iisus intru Sine, a mers la mormant. Si era o pestera si o piatra era asezata pe ea. Iisus a zis: Ridicati piatra. Marta, sora celui raposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, ca este a patra zi. Iisus i-a zis: Nu ti-am spus ca daca vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Au ridicat deci piatra, iar Iisus Si-a ridicat ochii in sus si a zis: Parinte, Iti multumesc ca M-ai ascultat. Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti, dar pentru multimea care sta imprejur am zis, ca sa creada ca Tu M-ai trimis. Si zicand acestea, a strigat cu glas mare: Lazare, vino afara! Si a iesit mortul, fiind legat la picioare si la maini cu fasii de panza si fata lui era infasurata cu mahrama. Iisus le-a zis: Dezlegati-l si lasati-l sa mearga. Deci multi dintre iudeii care venisera la Maria si vazusera ce a facut Iisus au crezut in El.” (Ioan 11).

Urcand spre culmea dealului, pe partea stanga, se vede intrarea in mormantul lui Lazar. In mormant se intra parcurgand 24 de trepte de dimensiuni neuniforme. Acesta a fost sapat direct in stanca, insa nu se stie exact care era forma initiala a mormantului. Este probabil ca bolta acestuia sa se fi surpat sub greutatea bisericii cruciate ridicate deasupra lui. Intrarea originala a mormantului lui Lazar se poate observa in peretele vestic al anticamerei mormantului.

Casa lui Simon Leprosul din Betania – „Si fiind Hristos in Betania, in casa lui Simon Leprosul, si sezand la masa, a venit o femeie avand un alabastru, cu mir de nard curat, de mare pret, si, spargand vasul, a varsat mirul pe capul lui Iisus”. (Mc 14, 3) Smochinul cel neroditor de langa Betania – „Si a intrat Iisus in Ierusalim si in templu si, privind toate in jur si vremea fiind spre seara, a iesit spre Betania cu cei doisprezece ucenici. Si a doua zi, iesind ei din Betania, El a flamanzit. Si vazand de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va gasi ceva in el; si, ajungand la smochin, n-a gasit nimic decat frunze. Caci nu era timpul smochinelor”. (Mr 11, 11-12)

Inaltarea Domnului de langa Betania – „Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare”. (Luca 24, 50)

Învierea lui Lazar este sarbatorita in Biserica Ortodoxa cu o zi inainte de Duminica Intrarii lui Hristos in Ierusalim. Cele doua zile alcatuiesc impreuna hotarul si puntea de legatura intre Postul Pastilor si Saptamana Patimilor: sunt doua zile de praznuire, o anticipare a bucuriei pe care o va aduce, peste o saptamana, Invierea lui Hristos - biruinta asupra mortii. Amin (postat pe fb de ioan monahul)