Botezul
,,Si dupa ce a fost botezat, Iisus a iesit îndata din apa, și iata cerurile I s-au deschis; si Ioan a vazut Duhul lui Dumnezeu pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste Dansul. Si iata, glas din ceruri graind: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru Care am binevoit!”
După botez Dumnezeu luminează calea creștinului spre cerurile care i se deschid.
Iisus și-a început activitatea Sa după botez. După botez pruncul devine creștin și are deschisă cararea sa spre Dumnezeu. Cineva spunea ca daca vor dispărea cararile sau potecile ca si punţi de legătura intre oameni, atunci nu va mai fi dragoste pe pământ. Într-adevăr, la început, au existat infinite carari, largi si bine bătătorite. Cu timpul, acestea s-au subţiat, s-au micşorat ca numar si nu mai sunt asa de bătătorite.
Astăzi, putem spune ca daca mai găsim, ici-colo cate o cărare scurta, trăim o emoţie si o sarbatoare spirituala. E adevărat, potecile nu au dispărut, dar nici nu mai e mult pana le vom duce dorul si atunci nu vom pierde numai dragostea, ci si comunicarea si comuniunea dintre noi, oamenii. Din păcate, sunt oameni, in special cei din mediul urban, care nu-si cunosc vecinii, adică nu exista nici un fel de comunicare intre acestia.
Paradoxal, fiecare dintre noi este ajutat de celalalt, de lângă el, in mod providenţial. Avem nevoie unii de alţii. Problema este daca conştientizăm acest lucru si daca putem fi recunoscători. Si totusi, avem nevoie de atât de puţine lucruri pentru a găsi împăcarea cu noi si cu semenii noştri, in felul nostru de a gândi, in modul nostru de a trai viata. Se si zice: “spune-mi cu cine te întâlneşti si cum trăieşti ca sa îţi spun cine esti”.
Trebuie sa ne redescoperim pe noi înşine.
Vorbind despre cunoaşterea de sine, este imposibil sa nu ne amintim că socraticul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” jalonează inca in mod esenţial drumul înţelepciunii. Fiindca „cel ce s-a învrednicit sa se vada pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit sa vada pe ingeri”, asa cum ne descoperă Sf. Isaac Sirul. Cunoaşterea de sine înseamnă aflarea neputinţei proprii si aşteptarea ajutorului lui Dumnezeu care se cere prin rugăciune si smerenie; de asemenea, înseamnă cunoaştere firelor nevăzute, dar foarte puternice, care ne leagă de semenii noştri, de lume, anulându-ne libertatea.
,, Eu va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine, Caruia eu nu sunt vrednic sa-I duc incaltamintea; Acesta va va boteza cu Duh Sfant si cu foc; A Carui lopata este in mana Lui, si El Isi va curati aria si-Si va aduna graul in hambarul Sau, iar pleava o va arde in foc nestins”
In acelaşi timp, cel ce se smereste, va cere cu insistenta ajutor, pentru ca îşi da seama de slăbiciunea forţelor proprii. Omul nu vrea sa înţeleagă ca natura este modelul permanent pentru fiinţa umana. Omul doreşte sa dezvolte o minte speciala si uneori chiar o minte diabolica. El uita cel mai simplu lucru – sa privească si sa înţeleagă natura si universul.
Omul nu vrea sa înţeleagă faptul ca drumul perfecţiunii este cunoaşterea, iar cheia succesului este măsura in toate lucrurile.
Apoi, raportarea noastra la semenii noştri. Cine sunt cei de lângă noi? Pe de o parte, tradiţia Bisericii spune ca fiecare om, indiferent de rasa, etnie, culoare, înfăţişare, reprezintă chipul lui Dumnezeu. Cum, sa vedem in fiecare om pe Dumnezeu? Da !
Mai mult, sa îl vedem pe cel de lângă noi mult mai bun decât suntem noi! Sa te vezi ca cel mai păcătos om de pe pământ! Cum asa? Unde este mândria mea, orgoliul meu, ştiinţa si faima mea? Nu mai e! Esti un nimeni si un nimic pe pământ. Numai coborându-te tu singur, numai atunci te poate urca Dumnezeu, pentru ca nu mai esti cunoscut de oameni ca unul cu renume, ci esti cunoscut de El, ca un slujitor al oamenilor.
,,Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan, catre Ioan, ca sa fie botezat de catre acesta. Ioan insa Il oprea, zicand: „Eu sunt cel ce are trebuinta sa fie botezat de Tine, si Tu vii la mine?…”. Si raspunzand Iisus, i-a zis: „Lasa acum, ca astfel se cuvine ca noi sa-mplinim toata dreptatea”. Atunci L-a lasat. ”
Acum, aproape doua milenii, unul dintre ucenici îndrăzneşte si îl întreabă pe Domnul Iisus: “Cine este aproapele meu?”. Primeşte răspunsul, ca de obicei, printr-o parabola, din care reiese ca aproapele este cel ce face milostenie cu Mine, cel ce Ma ajuta, într-un fel sau altul, cel care Îmi oferă putin din timpul lui.
Sfinţii Părinţi merg mai departe si spun ca cel care face milostenie se aseamănă cu Dumnezeu. Într-adevăr, asa si este. Pentru exemplificare, am sa va spun o întâmplare.
Sunt multe feluri de a fi străin şi parcă nimic nu este mai dramatic decât ca cineva important, soţul, soţia, copilul sau părintele de acasă să-ţi fie de total străin, sau altfel spus străin de tot, să nu mai poţi să-l realizezi, să-l defineşti, să-l reperezi, să-l găsești sau să-l regăsești în nici un fel ca aproapele tău.
Doamne ce situaţie zguduitoare, o mare nenorocire, exprimată printr-o formulare stereotipă, mereu mai banalizată, în care oamenii ajung să fie ca doi străini. Iar acesta pentru că n-a fost temelia legăturii lor pe Piatră, pe Hristos Iisus.
“De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele si le indeplineste asemana-se-va barbatului intelept care a cladit casa lui pe stanca. A cazut ploaia, au venit raurile mari, au suflat vanturile si au batut in casa aceea, dar ea n-a cazut, fiindca era intemeiata pe stanca. ”