Biserica Sfinții Arhanghelii Mihail si Gavriil de la Dascalu

05.11.2020 07:40

De unde vine denumirea comunei Dascălu?

Ne pregatim pentru Praznicul Sfinții Arhanghelii  Mihail si Gavriil de la Dascalu din 7 și 8 noiembrie 2020, vom sarbatori Hramul Bisericii alaturi de Parintele Cristian, așa cum am facut-o în 2019.

Sfârsitul lui Septembtie 2019. Suntem pe drumnul spre Dascalu împreună cu Parintele Cristian. De unde vine denumirea comunei Dascălu? Continuăm povestea primei mele întălniri cu Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Suntem pe drum și ne punem aceasta întrebare, sa încercam să raspundem:

Au existat cel puțin două ipoteze:  una foarte puțin probabilă, se refera la numele sfântului de curând canonizat, mitropolitul Tarii Românești, Grigore al IV-lea Dascălul –  Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul a fost unul dintre cei mai de seamă mitropoliți al Țării Românești din secolul al XIX-lea (între anii 1823-1834). Întreaga sa viață și lucrare în slujba Bisericii a fost un exemplu de sfințenie și de iubire pentru cei pe care i-a păstorit. Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 22 iunie.

Sf. Grigorie Dascălul s-a născut în București, în anul 1765, din părinți iubitori de Dumnezeu. Numele său de mirean era Gheorghe Miculescu. După ce a studiat la renumite școli din București, a ajuns ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, fiind călugărit la Mănăstirea Neamț.

Dornic de desăvârșire, la îndemnul Sfântului Paisie, tânărul monah Grigorie viețuiește o perioadă de timp la Sfântul Munte Athos. Revenind în țară, se așază la Mănăstirea Căldărușani, așezământ monahal reorganizat de Sfântul Cuvios Gheorghe, starețul mănăstirilor Cernica și Căldărușani.

În anul 1823, Sfântul Grigorie a fost chemat la București de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica, fiind ales mitropolit al Ţării Românești. Ca arhipăstor, mitropolitul Grigorie Dascălul a desfășurat o neobosită activitate pastoral-misionară și social-culturală, numind ierarhi în scaunele episcopale de la Argeș, Râmnic și Buzău și întemeind școli teologice în fiecare dintre aceste centre eparhiale.

Activitatea Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul în scaunul de mitropolit al Țării Românești a fost întreruptă de către administrația rusă instaurată în Principatele române, fiind exilat timp de peste patru ani la Chișinău, Buzău și Căldărușani.  Pentru viața, activitatea și strădania sa duhovnicească, Sfântul Ierarh Grigorie a rămas în istoria Bisericii și a poporului român drept cel mai de seamă întâistătător al scaunului mitropoliei Țării Românești din secolul al XIX-lea, fiind cunoscut cu supranumele de "Dascălul".

La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie adoarme în Domnul și este înmormântat lângă zidul bisericii Mănăstirii Căldărușani, în partea de nord. După șapte ani, osemintele sale s-au strămutat în gropnița Mănăstirii Căldărușani, iar în prezent sunt așezate în pridvorul bisericii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 20 octombrie 2005, a hotărât ca mitropolitul Grigorie „Dascălul” să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 22 iunie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 mai 2006, în Catedrala Patriarhală din București. Aceasta este o variantă mai puțin acceptată de istoriografi, dentru că exista un document mai vechi care vorbea de Dascălu, din anul 1765, anul nașterii Sfantului Ierarh Grigorie Dascălu, când deja se vorbea de moșia Dascălu.

O alta variant acceptată de mai multi istorici este că în comuna Dascălu, s-a născut ori a locuit un om erudit, un mare învățat, un dascăl, un om de cultură. Actul istoric cel mai vechi despre existența localității Dascălu este din 1765. În document apare numele grecului Ianache Dascălul din Trapezonda. Conform documentului, numele comunei Dascălu vine de la numele acestui Ianache Dascălul, grec.

Acest document istoric vechi despre existenta localitatii Dascalu pe aceste tinuturi, este documentul gasit la locuitorul din satul Dascalu, Alecu Stanciu Cireseanu, pe care invatatorul Voicu Nicolae Stan l-a reprodus intr-o lucrare monografica despre localitatea Dascalu.

Alecu Stanciu Cireseanu a povestit ca el are actul de la tatal sau Stanciu Cireseanu care a fost un taran iscusit si cunoscator de carte pe vremea aceea, acesta primind actul la randul sau de la inginerul Carol Gold in anul 1893. Carol Gold a fost inginerul hotarnic care a facut masuratorile in comuna Dascalu delimitand-o de celelalte mosii vecine, statornicind noile hotare pe raza comunei al carei stapan era pe atunci Eforia Spitalelor Civile Bucuresti. In ceea ce priveste actul, inginerul Carol Gold il avea extras din Arhivele statului. Ce graia acest document despre existența localității Dascălu:

„Io, Scarlat Grigore Ghica, voevod din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești intergesc de veci Mănăstirii Sfântului Pantelimon și Spitalului de bolnavi săraci în stăpânirea moșiei Dascălu de 1800 pogoane, 400 pogoane pădure cu vecinătățile arătate în alăturata schiță, 1 (un) heleșteu la marginea satului Creața, cu 12 case de romani și nouă suflete de țigani, care datu-sa prin această dieta de către Enache Dascălu – Trepizonda, care a trecut la călugărie la acestă sfântă mănăstire sub numele de Ioanichie Dascălu – Monahul. Azi, ziua lui iunie 24, anul 7267 (1765), București.”

Gasim și o altă înformatie care întareste actul din 1765, care vorbeste de Dascalu și în anul 1893. Titlul documentului este: ,,Carte de hotărnicie pentru moșia Vărăsci-Dascălu, din județul Ilfov, plassa Znagovu, comuna Dascălu-Creaţa, proprietatea Eforiei Spitalelor Civile din Bucureșci”

Deci Enache Dascalu - Trepizonda, devenise calugar la Mânastirea Sfântul Pantelimon sub numele de Ionachie Dascălu – Monahul. Denumirea de Trepizonda, care a fost adăugată poate fi trebizonda, cum îl întâlnim în toate vocabularele, amintind fie de Imperiul din Trapezunt, fie de oras antic fondat de greci, pentru că este cunoscut ca Domnitorul Ghica dadea, unor greci care-l ajutau cu bani,  proprietăți.

Conform dictionarului lui Saisteanu editia a IV din 1929: Trebizonda - oraș în Turcia de Azia, pe coasta S.- E a Mării-Negre, anticul Trapezunt: 65.000 loc. Alexe Comnenul fundă aci un imperiu în 1204, desființat de Mahomed II în 1461.

Când cruciații au ocupat Constantinopolul în 1204, Alexios Comnen, nepotul împăratului Andronic I Comnen și al regelui George III al Georgiei, a fugit cu fratele său în orașul Trapezunt, pe coasta Mării Negre, unde, cu ajutorul mătușii sale Tamara a Georgiei, a creat un stat între Soterioupolis (azi Borça) și Sinope, mai târziu chiar și în Crimeea.

Împărații din Trapezunt s-au intitulat Megas Comnen și în primă fază s-au mai numit și Împărat al romanilor, deoarece se credeau urmașii de drept ai împăraților bizantini, însă acest titlu a fost cedat împăratului de la Constantinopol, titlul celui din Trapezunt fiind înlocuit cu Împărat și Autocrat peste tot Estul, peste Iberia (Caucaz, nu Spania) și peste provinciile Transmarine. Statul se mai numea și "Imperiul Comnenid", după dinastia care a domnit în Trapezunt. Imperiul din Trapezunt a fost într-o continuă competiție pentru supremație cu Imperiul de la Niceea, mai târziu devenit Imperiul Bizantin, cu Sultanatul de la Iconium, cu turcii otomani, dar și cu Republica Genoveză.

Trapezuntul a fost un imperiu mai mult cu numele, supraviețuind două secole și jumătate doar faptului că dușmanii săi se luptau între ei și că fiicele împăratului erau dăruite ca soții diferiților conducători. Când Bagdadul a căzut în mâinile mongolilor în 1258, Trapezuntul a devenind un punct comercial important, din cauza Drumului Mătăsii. Marco Polo a trecut prin Trapezunt, în 1295, în drum spre Veneția. Sub Alexios III Megas Comnen, orașul a devenit unul din centrele comerciale cele mai importate din lume. De-a lungul istoriei, Trebizonda a constituit un important nod comercial și cultural datorită locației sale strategice, care leagă estul de vest (Asia-Europa) și nordul de sud (Rusia-Orientul Mijlociu)

Inițial orașul s-a numit Trebizond (Τραπεζοῦς) și a fost fondat de către comercianții greci din Milet (aproximativ în anul 756 î.H.). Era unul dintre cele zece emporii Milesiene (colonii comerciale) de-a lungul coastelor Mării Negre. Ca multe alte colonii grecești, orașul era o mică enclavă grecească și nu un imperiu. Când Xenophon și cei "zece mii" de mercenari greci s-au luptat pentru a scăpa din Persia, primul oraș în care au poposit a fost Trebizonda (Xenophon, Anabasis, 5.5.10). După cucerirea otomană, a urmat o colonizare masivă a orașului, însă vechile comunități armene și grecești au continuat să coexiste alături de cuceritori.

În ultima perioadă a stăpânirii otomare, orașul a păstrat o puternică influență creștină. Astfel, o Biserică Sfanta Sofia - Hagia Sophia - a fost construita in Trapezunt, in vremea domniei imparatului bizantin Manuel I, intre anii 1238 si 1263. Dupa ce Mehmed al II-lea a cucerit orasul, in anul 1461, datorita frumusetii ei, biserica a fost crutata de la distrugere, insa a fost transformata in moschee.

Biserica a fost construita urmand liniile intalnite in planul arhitectural al Catedralei Sfanta Sofia din Constantinopol, insa la o scara cu mult mai mica.O parte a extraordinarului mozaic original de aici înca se mai pastrează în biserica. La o distanta de 24 de metri mai spre vest de biserica se afla un tun inalt de 40 de metri. Acesta a fost construit in anul 1427. Interiorul turnului era imbracat in intregime in fresce de o frumusete rara. Dupa ruinele ramase in jurul Bisericii Sfanta Sofia, se vede cum aceasta, cat si turnul, faceau parte dintr-un complex monahal mai larg, cu monahi în majoritate greci.

Este posibil ca Enache Dascalu – Trepizonda, să fie de origine greacă, să devină monah și să se implice efectiv în conducerea și exploatarea din Dascalu pe care Ghica Scarlat o da Manastirii Pantelimon, aflată

în imediata vecinătate a oraşului, pe o peninsulă împădurită a lacului Pantelimon. Aici domnitorul Grigore Ghica Vodă al II lea, zideşte, cam pe la anul1735, o mânăstire boltiţă (spital), cu hramul Sf. Pantelimon („doctorul cel fără de arginţi”). Acest nume îl va căpăta şi localitatea din preajma Bucureştilor, ce purta în trecut alt nume: Floreşti (de Jos, de Mijloc şi de Sus).

În această Mânastire, domnitorul dispunea de un rând de case, în care doar acesta şi familia sa puteau fi găzduiţi. Ansamblul Pantelimon a fost ridicat în două etape: 1733-1735 și 1748 -1753  în perioada în care Grigore Ghica Vodă  ocupa scaunul ţării, 

Acum ridicându-se mânăstirea, epitropia şi casele domneşti. Biserica a fost înălţată la 1750 şi a suferit mari stricăciuni la cutremuruldin 1802, ca, de altfel, întregul ansamblu, fapt pentru care va fi rezidită în anul1813, fiind din categoria bisericilor - ctitorii domneşti. Mânastirea Pantelimon îndeplinea şi rol de spital (botniţă), dispunând initial de 12 paturi, la care se mai adaugă alte 18 paturi în vremea domnitorului Alexandru Moruzi (1793 –1796). Aceasta face ca Mânastirea Pantelimon să fie considerată drept al doilea spital din Bucureşti, după Spitalul Colţea, în sensul modern al cuvântului. La 7 iulie 1868, Fundaţia Carol I (împreună cu dr. Carol Davila) va construe pe latura de sud a complexului o clădire (cu parter, etaj şi subsol), dispunând de 80 de paturi. Între 1889 -1890 s-a mărit capacitatea spitalului cu încă 160 de paturi, aflate pe latura de est. Complexul a funcţionat ca spital până în anul 1977, când, din cauza cutremurului, spitalul a fost dezafectat, fiind grav avariat.

Biserica, construită în plan dreptunghiular, avea altarul sub formă de absidă iar pridvorul spre apus, susţinut de patru coloane, având capiteluri bogat ornamentate.  În interiorul bisericii se aflau două monumente: mormântul domnitorului Grigore Ghica Vodă ctitorul bisericii decorat cu sculpturi precum şi cel al lui Alexandru Ghica. După demolarea bisericii, în anul 1986, osemintele celor doi domnitori au fost duse spre reînhumare la Biserica Doamna Ghica Tei, în timp ce monumental funerar al domnului Alexandru Ghica (1834- 1842) se află în prezent la Muzeul Militar Central.(sursă: Efemeride istoriografice Pisanii bucurestene recente - Dan Toma Dulciu)

Scarlat Ghica, cela la care face referire documentul care vorbeste de localitatea Dascălu  (a trait între 1715 și 1766 în București, Țara Românească) a fost domn al Moldovei (2 martie 1757 - 7 august 1758) și de două ori al Țării Românești (august 1758 - 5 iunie 1761 și 18 august 1765 - 2 decembrie 1766). A fost fiul lui Grigore al II-lea Ghica și fratele lui Matei Ghica. Domn fiind, a împănat toate dregătoriile cu greci, ca să-și acopere datoriile făcute pentru câștigarea tronului. A obținut prin firman turcesc reintroducerea văcăritului, pus sub blestem de predecesorul său.

A cumpărat apoi tronul Țării Românești, unde și-a continuat sistemul de stoarcere. Pentru asta a alungat numeroșii negustori turci, care jefuiau fără milă populația. În 1757 era Venerabil al unei loji din Galați.

A făcut danii mănăstirilor de la Muntele Athos (Lavra, Xiropotamu, Xenofon și Rusicon) A murit ca domn la 2 decembrie 1766 și este înmormântat în biserica Sfântul Spiridon Nou (București), acesta este adevarul, daca studiem Piatra pisaniei de la intrare, un adevărat certificat de naștere al bisericii.

"Dar fiindcă Dumnezeu a trimis pe Fiul Său și a locuit cu oamenii, tot creștinul este dator a zidi casa lui Dumnezeu, pe pământ. Pentru aceasta și robul lui Dumnezeu, domnitorul Țării Românești, Scarlat Ghica, fiul Domnului Grigorie Ghica, vrând a mări numele lui Dumnezeu, cel în Treime închinat si slăvit, a zidit din temelie acest templu, în cinstea Sfântului Ierarh Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni. Această întreprindere s-a început în al doilea an al domniei sale, la anul 1767 și s-a sfârșit în a doua sa domnie, la anul 1768, 30 septembrie. Iar ca să poată fi suficientă in toata frumusețea și buna credintă, s-a înzestrat cu fonduri si legate statornicești de către Domnul Alexandru Ghica, fiul Domnului Grigorie Ghica, întâiul ctitor." – (sursă crestinortodox 12 iunie 2012)

Iată că după numai o sută de ani de existenţă, „Eforia Spitalelor Civile" reprezenta cea mai importantă instituţie de asistenţă publică românească. Aşezămintele spitaliceşti Colţea, Pantelimon şi Filantropia aveau deja o istorie remarcabilă la întemeierea Eforiei. Apariţia lor este legată de familiile Cantacuzino şi Ghika. În decursul timpului, prin adăugarea altor legate sau donaţii, dar şi prin eforturile administratorilor, veniturile Eforiei au crescut, instituţia progresând iar acțiunile ei 1 Alexandru Majuru, Eforia Spitalelor Civile. O restituire necesară se spune în ”Cotidianul”, 5 februarie 2012. extinzându-se în mai multe direcții, astfel că, în 1841, Eforia Spitalelor Civile a creat în Spitalul Colţea prima Şcoală de medicină din Ţara Românească, Şcoala de mică chirurgie, sub direcţia doctorului N. Cretzulescu, Şcoala de moaşe de la Maternitatea Filantropia, Şcoala de infirmiere de la Colţea şi Colentina.

Dar, pe lângă aceste şcoli, Eforia Spitalelor Civile, găzduia din anul 1875, gratuit, Societatea Studenţilor în Medicină, iar din anul 1920 şi Societatea Studenţilor Farmacişti. Pentru finanţarea spitalelor, Eforia Spitalelor Civile a fost înzestrată de donatori cu vaste proprietăţi funciare, astfel că, în 1921, Eforia poseda zeci de mii de hectare de teren arabil şi 50.000 de hectare teren forestier.

La Reforma agrară din 1921, Eforia pierde mare parte din aceste terenuri, ceea ce o obligă la introducerea pentru prima dată a unei taxe de spitalizare. Eforia Spitalelor Civile şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1948 când a fost desfiinţată de către autorităţile comuniste.

Istoricul mai recent al comunei Dascalu. După  reformă terenul agricol și donatiile lui Ghica din 1765, facute lui Eanache Dascalu pentru Manastirea Pantelimon, revin din nou comunei Dascalu.

În comuna Dascălu, primul învățător a fost popa Grigore, preotul satului, ca de obicei la început scolile de la sate functionau în tinda bisericii, iar apoi primul local de școală s-a construit în anul 1878.

Astăzi exită o Școala Primară nr. 1 din Dascălu, dar și Grădinița nr.1 și Grădinița nr. 2. Bibilioteca  școlii are o vechime  de peste 70 de ani și adăpostește la această dată un număr de 12.500 volume.

Nu sunt informații privind existența unor tradiții specifice în zonă și nici date despre existența unor  meșteșugari locali.

În cadrul Școlii Gimnaziale nr.1 din Dascălu, există o trupa de teatru ce a câștigat numeroase premii, având coordonator pe profesoara State Filofteia. Aici a mai existat un ansamblu de dansuri populare numit „Plaiuri Ilfovene”, dar care prin dispariția mestrului coregraf s-a desființat, iar parte din membri acestuia și-au continuat activitatea în cadrul ansamblului „Perinița” din Otopeni. Edili spuneau că există posibilitatea desfășurării pe viitor a unui cerc literar, dar și a unui cerc de pictură sau creare de măști populare. În comuna Dascalu mai există o sală de sport mare, un teren de sport, dar și un proiect prin care se va realiza o sală de festivități multifuncțională.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Dâmbovița a județului Ilfov, purta numele de Dascălu-Creața și era formată din satele Creața, Dascălu, Runcu, Vărăștii de Jos și Vărăștii de Sus, totalizând 1487 de locuitori și 318 case.

Atunci în comună funcționau o moară cu aburi, o mașină de treierat, două școli (câte una în satele Creața și Dascălu) și patru biserici ortodoxe (în Creața, Dascălu, Vărăștii de Sus și Vărăștii de Jos). Satul Gagu făcea parte din comuna vecină Creața-Leșile.

În anul 1870 – se naște o personalitate de seamă a comunei Dascalu, o autoritate deosebită, a carei viață iese în evidntă. Să facem o incursiune biografică cu ajutorul relatarilor vremii:

Între personalitațile marcante ale comnunei Dascalu este și Ion Ionescu-Bizeț (1870 - 1946), inginer, matematician, membru corespondent al Academiei Române din 1919. A fost profesor la Școala politehnică din București. A condus lucrările de construcție a numeroase poduri, printre care podul peste Borcea (prima porțiune a podului peste Dunăre), podul de la Bobolia pe Valea Prahovei, podul metalic curb de cale ferată și șosea peste bazinul de la Giurgiu (1905 - 1906), a elaborat proiectul pentru Șantierul naval de la Turnu-Severin, etc.

Este autorul unui studiu de deviere spre Prut a apelor Siretului în vederea construcției unei centrale hidorelectrice și a transformării Prutului într-un canal navigabil între Galați și Iași. A excutat harta hidrografică a bazinului Dunării. A fost unul dintre întemeietorii revistei „Gazeta matematică”.

Ion Ionescu a desfășurat o activitate bogată în Societatea Politehnica, înființată în 1881, cu ocazia inaugurării căii ferate Buzău-Mărășesti. A fost secretarul Societății Politehnica timp de 13 ani, apoi timp de nouă ani, între 1923 și 1932, a fost vicepreședinte, iar între 1932 și 1934 a fost Președintele acestei societăți profesionale.

Ion Ionescu, a fost apelat toată viata cu prenumele de Iancu, s-a născut la 4 decembrie 1870, în cătunul Stoienoaia, comuna Creata-Lesile din judetul Ilfov, la 30 km de Bucuresti. Asezare cu istorie dacă tinem seama cã aici s-au găsit urme ale culturii Dridu din secolele IX- X.

Tatăl său, Nicolae Ionescu , podgorean din Valea Călugărească, era administrator al mosiei Stoienoaia, proprietatea fratilor Darvari, iar mama sa, Atina, născută Diamandescu era o femeie harnică.

Desi a început scoala la tară, în Dascălu, părintii au decis, după primul an, să-l înscrie la scoala „Clementa” apoi la Scoala de Rosu nr.1 din Bucuresti.

Avea 10 ani când tatăl său s-a îmbolnăvit . Iancu si-a amintit toată viata de cuvintele pe care i le-a spus tatãl său în ultimele clipe de viată: „ Atunci mi-a spus să citesc mult si să învăt bine ca să pot îngriji de mama mea când voi fi mare. Cuvântul lui l-am păstrat cu sfintenie, căci am învătat cu toată stăruinta si am stat cu mama până la moartea ei. Pe dânsa am avut-o ca exemplu de muncă si constiintă la îndeplinirea datoriei; de la ea am luat spiritul de corectitudine, de economie, de a trăi modest”.

Situatia financiară l-a obligat să se înscrie la o scoalã comercială si nu la liceu, să lucreze pe post de contabil la mosia din satul natal. În această perioadă l-a întâlnit, ca profesor de chimie, pe dr.C.I.Istrati pe care l-a avut ca model pentru lectiile sale clare si pentru îndemnurile lui morale.

A învătat mult de unul singur. În anul 1889 a sustinut concursul de admitere la Scoala Natională de Poduri si Sosele. A reusit pe primul loc obtinând astfel si o bursă de studii. A dat meditatii, a lucrat ca preparator, a tradus cărti si a câstigat banii necesari pentru asi întretine întreaga familie. A găsit si aici modele pentru viata sa profesional: Anghel Saligny- inginer modern cu o vastă cultură si experientă; Gheorghe Duca – directorul sever, hotărât în atingerea obiectivelor propuse.

Ionescu-Bizeț este un iginer intransigent. La terminarea studiilor superioare, în 1894, se angajează ca inginer la căile ferate. A lucrat la construirea căii ferate Cernavodă-Fetesti care făcea legătura cu tronsonul Cernavodă- Constanta, inaugurată la 4 octombrie 1860, cu o lungime de 65 km, si cu tronsonul Bucuresti-Fetesti, dat în functiune în 1879.

La 1 ianuarie 1890 este numit subdirector apoi director la Serviciului hidraulic din Bucuresti. În această calitate coordonează proiectarea si constructia podului peste bratul Sf.Gheorghe din bazinul de la Giurgiu. Datorită formei terenului si a subsolului, podul dublu, cale ferată si sosea, are o formă curbă , unică la vremea aceea în lume.

Prin această lucrare, inaugurată în 1905, Ion Ionescu-Bizet a rămas în istoria orasului Giurgiu. Si azi podul este cunoscut sub numele Podul Bizet desi este folosit numai de pietoni.

În perioada 1923-1926 a prezidat Comisia tehnică a Capitalei. Iată ce s-a scris într-un articol al vremii. ”Toată clientela politică interesată .... s-a găsit în fata zidului intransigentei lui Ion Ionescu. Intransigentă în afacerile comunale nu se mai pomenise si inginerul Ion Ionescu a trebuit să demisioneze, căci altfel s-ar fi primejduit pozitia însăsi a primarului care-l numise”.

Ionescu este și profesor sever cu sine. Cariera de inginer s-a împletit cu cea de profesor. În 1902 este numit profesor pentru „lucrări de statică grafică, rezistenta materialelor, hidraulică si proiecte de poduri” unde a functionat timp de 12 ani, apoi a preluat cursul de poduri, predat de Anghel Saligny, după ce acesta s-a pensionat.

În cariera de profesor s-a călăuzit după trei principii pe care le-a enuntat astfel:

”Profesorul este răspunzător de timpul pe care elevii îl pierd în scoală la cursurile si la lucrările pe care le fac. Acolo trebuie să li se dea elevilor tot ce le este necesar pentru instructia si educatia lor tehnică…

Al doilea principiu călăuzitor a fost de face ca elevii să iasă din scoală cu încredere deplină în ei însisi că sunt în stare să facă fată cerintelor practicii, să aibă încredere în puterea lor de a concepe si practica lucrări tehnice...

Un al treilea principiu călăuzitor a fost seriozitatea în îndeplinirea datoriilor…

Mi-am impus aceasta întâi mie, mi-am impus să fiu sever cu mine si apoi cu elevii”.

Această atitudine i-a atras adversitatea unor colegi, dar numărul admiratorilor a fost mai mare decât al detractorilor. Ca dovadă, iată o epigramă, intitulată „Gelozie” si scrisă de ing.Edgar Russu la aniversarea de 68 de ani a lui Ion Ionescu-Bizet:

„Un pod la Giurgiu se lăuda odată Că domnul profesor îi e tată.Toate podurile din tară Protestară. Ce e? Nouă nu ne e nimic? De nu ni-i tată, ni-i bunic!”

Ca apărător al inginerilor români, Ion Ionescu a desfăsurat o activitate bogată în Societatea Politehnica, înfiintatã în 1881, cu ocazia inaugurării căii ferate Buzău-Mărăsesti.

A fost secretarul Societătii Politehnica timp de 13 ani, apoi timp de nouă ani , între 1923 si 1932, a fost vicepresedinte, iar între 1932 si 1934 a fost Presedintele acestei societăti profesionale.

Pentru a demonstra consistenta activitătii desfăsurate în aceste functii mentionez motiunea propusă de Ion Ionescu cu ocazia protestului fată de atitudinea autoritătilor care, pentru executarea alimentării cu apă a orasului Iasi, a întocmit caietele de sarcini astfel încât inginerii si antreprenorii români să fie înlăturati de la licitatie. Iată finalul acestei motiuni:

”Societatea politehnica, deplin convinsă că această lucrare se poate executa, fie în totalitate, fie fractionată în loturi, de către inginerii antreprenori români, regretă că s-a eliminat concurenta inginerilor români si îsi exprimă speranta că pe viitor asemenea proceduri nu se vor mai întrebuinta”.

Nu aveti impresia că istoria se repetă?

Recunoastere. M-a frapat modestia profesorului Ion Ionescu si cultul pentru părinti.

Ion Ionescu a fost un educator complex.

A fost unul dintre membrii fondatori ai Societãtii „ Gazeta matematică” unde a publicat constant, inclusiv articole de istoria matematicii.

A scris articole educative si în revistele „ Natura” si „ Buletinul Societătii Politehnica”.

Pentru meritele sale a fost ales, în 1919, membru corespondent al Academiei Române, sectia stiintifică. Cuvântul de primire l-a rostit academicianul Gheorghe Titeica. În final acesta a spus: „ Asadar, inginer distins, profesor eminent, scriitor ales, luptător pe tărâmul cultural, domnul Ionescu socotesc că are toate însusirile spre a fi ales membru corespondent al Academiei Române”.

În testamentul pe care l-a scris în 12 august 1946 a cerut ca la înmormântare să nu se tină discursuri. Tot prin acest testament a lăsat casa sa din str. Răsuri nr. 25 Societătii „ Gazeta matematică” cu mentiunea ca în două camere să se facă o sală de lectură pentru elevii de liceu din Bucuresti.

La mai putin de două luni, în 17 septembrie 1946, a trecut în nefiintă si înmormântat asa cum a cerut: simplu, fără fast. Totusi, urmasii si colegii săi, după un an , în 17 septembrie 1947 au organizat comemorarea lui Ion Ionescu-Bizet, iar cu această ocazie s-au tinut discursuri remarcabile.

Adunarea de comemorare s-a tinut în sala care îi purta numele din localul Scolii Politehnice din Bucuresti ( sursă:gheorghe manolea, articol la comemorarea lui Ionescu-Bizet)

Anul 1839 - Gagu este un sat în comuna Dascălu din județul Ilfov, Muntenia, România. Satul a fost înființat în 1839, de paharnicul Stanciu Predescu, dar biserica din lemn datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, situată lângă cea actuală de zid, este monument istoric. Gagu este menţionat în anul 1835 satul Gagu de Jos, cu un număr de 27 case. La sfârșitul secolului al XIX-lea, avea 183 de locuitori și făcea parte din comuna Creața-Leșile. În 1925, el era deja trecut la comuna Dascălu-Creața, devenită ulterior Dascălu.

30 mai 1874. Primul balon cu aer cald din Romania aterizează la Varaști. Iată istoria din presa vremii:

La prima strigare, dezamăgirea fusese mare. Pe 26 mai 1874, un balon cu aer cald trebuia să urce deasupra Bucurescilor. Muşterii lăsaseră baltă totul, chiar şi o şedinţă a Camerei Deputaţilor, dar un vânt mult prea puternic, iscat la umflarea cu gaz, amânase totul.

Apoi, pe 30 mai, „minunea”. Domnul Marius Willemot era, la obârşii, franţuz, dar valah prin asimilare, stabilit de ceva vreme în urbea lui Bucur. Voia să se înalţe.

Auzise că se plămădeşte statuia lui Mihai Viteazul, dorea ca la tăierea panglicii să suie şi el în văzduh, aşa că-şi botezate balonul „Mihai-Bravul”.

Balonul, era o lucrare frumoasă, croită la Paris de marele meşter Duruof. Ţesătură specială de mătase, undeva pe la 3.600 de metri. Înalt de 25 de metri, greutate totală de 420 de kilograme.

Dar cine să se suie-n el, alături de Willemot? Se lăsase cu tragere la sorţi, pentru că doar un suflet avea voie să se joace de-a Dedal, alături de deţinător. Grigore Ventura apucase lozul cel mare. Scriitor şi compozitor, un june pe la un 34 de primăveri, tatăl celebrei Mărioara.

Balonul fusese arătat moflujiilor la Ateneu, unde şezuse parcat ceva vreme, cu tot cu acareturile din el. Nu era la prima ridicătură. Primise botezul vineri, 27 martie, când se înălţase la 2.890 de metri, lângă moara din Bourbont pres Voic-sur-Aisne, la vreo 90 de kilometri de „Oraşul Luminilor”.

Acum venise momentul Bucurestilor. „Mulţi săriră uluci şi rupseră pânde”

Ca să se slobozească-n ceriu, după expresia vremii, trebuia a fi umflat cu gaz de iluminat, ori ist lucru se putea face numai la gazogenul de la Filaret, uzină inaugurată cu vreo trei ani în urmă.

Lumea se adunase, din nou, ca la urs. Fusese „băşica lui Caragea”, la 1818, apoi experimentele lui Beudet, dar Willemot era primul localnic ce promitea şi plăcere, şi experimente.

S-au tăiat bilete, a venit multă lume. „Mulţi şi prea mulţi încă săriră uluci şi rupseră pânde, spre a pătrunde acolo fără parale; obiceiu regretabilu dar practicatu multu în ţeara noastră”…

S-a plecat pe la orele 4 şi ceva.

După primii 300 de metri, „Bucuresci şi satele învecinate apăreau sub noi ca pe o hartă geografică.

S-audia numai sgomotul depărtat al trăsurilor, şuierul locomotivelor, oamenii păreau ca furnicile pe strade”, nota Grigore Ventura. S-a ajuns la 2.100 de metri, cu o temperatură de 8 grade. Apoi, salt până la 3.800, cu două grade sub zero.La 4.100, balonul e înconjurat de un curcubeu circular.

Coboară. „La 7 şi 5’ (n.n. – seara) suntem iar la 2.500 m. Se vedea Dunărea ca un fir argintiu şerpuind pe pămentu. Carpaţii la 600 de metri mai josu decât noi, oraşele Ploesci, Mizil şi altele”.

Aruncă lestul, moderează viteza. Pe la 300 de metri respiră într-o trompetă, zicându-le celor de jos să prindă frânghia.  Eliberează gazul, lansează ancora, ce se-nfige într-o bătătură.

Aterizează la Văresci (n.n Vărăşti), pe moşia cuconului Iancu Deşliu, cale de vreo 24 de kilometri distanţă de locul din care „decolaseră”. Boierul îi ajută cu desumflarea, le dă căruţe cu care să care toate nebuniile îndărăt. La sosirea în capital a fost certat pentru că nu avea „parachute”!

Anul 1923. Parcurgând filele din Anuarul socec al romaniei mari - anuar care reprezintă de fapt o carte de adrese în două volume pentru organizații și afaceri din toată România și  a fost publicat pentru prima dată în 1923 și intitulat ca „ediția „1923-24” (apoi retipărit ca ediții pentru 1924-25 și 1925-26, fără alte modificări în afara schimbării anilor de pe copertă și din titlu), el  reprezintă cel mai complet anuar al României Mari din perioada interbelică - din care aflam și despre Dascalu:

Dascalu-Creața este o comună rurala cu 6 sate: Creața, Dascălu, Gagu, Parlita, Varastii de jos, Varastii de sus și două catune Merișeasca și Runcu.

Se află în Plasa Baneasa la 23 km de Bucuresti și 16 de Pantelimon.

Primar - Alecu S. Cireseanu.

Învațator - Toma Popescu, învatatoare - Mariana Preotu și Olga Popescu.

Preot paroh Ioniță Popescu.

Banci populare: Alexandru I Cuza - presedinte Șerban C.

Brutari: Vasilica Iane T.

Carciumari: Apostol T, Constantin M, Lungu I, Lungu G, Marin P , Marin V, Niculescu G, Stanescu D.. Morari - Radu P Naie

Propietari de moșii:

Alexandrescu T ( Varastii de Sus, 104 ha);

Atanasiu T (Merișeasca 165 ha); 

Cristea I. M. ( Varaștii de jos, 62 ha); 

Gulioti Horațiu (Gagu, 241 ha);

Tanasescu Frații ( Creața 483 ha)

Arendași  de moșii:

Cristea I.M. (Varastii de sus 104 ha);

Nicolau Gh. Eftimie(Gagu 242 ha)

În 1925, satul Gagu trecuse deja la comuna Dascălu-Creața, așa cum am zis mai înainte, care acum făcea parte din plasa Băneasa, având 2410 locuitori și fiind formată din satele Creața, Dascălu, Vărăștii de Jos, Vărăștii de Sus, Pârlita, Gagu, Merișeasca și Runcu. În timp, satele Vărăștii de Jos și Vărăștii de Sus s-au contopit, formând satul Vărăști.

În 1950, comuna a devenit parte din raionul Căciulați și apoi (după 1960) din raionul Urziceni al regiunii București. În 1968, a devenit parte a județului Ilfov, cu această ocazie primind numele de Dascălu și fiind desființate satele Vărăști (inclus în satul Dascălu) și Merișeasca (inclus în satul Gagu). În 1981, în urma unei reorganizări administrative a zonei, comuna a fost inclusă în Sectorul Agricol Ilfov, care în 1998 a devenit actualul județ Ilfov.

Pe raza localității Dascalu sunt cinci biserici ortodoxe. Una este biserica cu  doua hramuri, respectiv „Cuvioasa Paraschiva” și „Adormirea Maicii Domnului”, ce datează din secolul al XVII-lea și se află în satul Dascălu. Construcţia actualei biserici a început în 1928 şi s-a încheiat în 1935.

O altă biserică este cea având hramul Sfinților „Mihail și Gavriil”.

Apoi este biserica de lemn „Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir“, din parohia Gagu. Ca locaș de cult, satul Gagu are două biserici, una de lemn, monument istoric și una de cărămidă, construită în anul 2000. Biserica de cărămidă a fost începută în anul 1936 și terminată în anul 2000, prin bunăvoința d-nei Doina Mănăilă, în regie proprie. În comună mai avem bisericile de la Creața, cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și Biserica „Sfânta Paraschieva”.

Dascalu, zona Varaștii de Sus, să mergem la Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil.

Iubiți credincioși, ne pregatim pentru Praznicul Sfinții Arhanghelii  Mihail si Gavriil de la Dascalu din 7 și 8 noiembrie 2020, vom sarbatori Hramul Bisericii alaturi de Parintele Cristian, așa cum am facut-o în 2019.

Sunteți învitați toți. Sunteti bineveniți toți. Ne vom bucura de toți și vă îmbrățițam pe toți cei din București, din Ilfov, din Dascălu și pe oricine care poate ajunge în aceste zile. Dacă ne-a fost bine atâția ani să ne bucuram și anul acesta de comuniunea care ne aduce liniște, pace, iubire și lumină în sufletele și viața de fiecare zi, avem o comunitate minunată, suntem o biserică vie, iar cei care ajung aici vor primi dragostea și frațietatea noastră. Sunteti invitați cei de la Sfântul Fanurie, de la Sfânta Ecaterina, va așteptăm și pe voi pe cei din grupurile înființate de mine pe facebook, (Fii Duhovnicesti ai parintelui Cristian, Biserica Arhanghelii Mihail și Gavriil, Sf. Fanurie, etc) cei care mă urmariți zilnic pe paginile mele de Faceebook și paginile online, cei din Grupul Dascalu și cei care urmariți pagina oficială a bisericii (https:// parohiavarastiidesusdascalu.ro) etc.

Cu dragoste, Ioan Monahul