Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, Capul ei care ne mântuiește
Dupa 2 ani de sedere fructuoasa la Capernaum, Iisus purcede la ultima sa calatorie din viata (prin Ginaia - Valea Iordanului - Ierihon) la Ierusalim, unde va avea loc drama finala. Pe întreg traseul Kapernaum - Ierusalim este însotit de cei 12 mucenici si savârseste mai multe minuni. In preajma Ierusalimului vindeca 2 cersetori orbi, urca Dealul Maslinilor pe calea Maslinilor de lânga Betphage si se îndreapta cu tot grupul spre satul Betania (la 3 km est de Ierusalim), unde poposeste in casa lui Maria si Marta, surorile lui Lazar (mortul reînviat de Iisus). “Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintandu-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule“ invierea lui Lazar asupra caruia ne-am indreptat atentia si altadata. Hristos, inainte de Patima si de Inviere a vrut sa ne asigure ca va urma invierea cea de obste si l-a inviat, spune troparul, mai intai pe Lazar. Utilizand acest exemplu, înțelegem ca in felul acesta ne lumineaza Dumnezeu și astazi. Şi in general si in particular, tuturor, precum si fiecaruia in parte Dumnezeu le ofera o pregustare. Cunoastem, desigur, faptul ca Dumnezeu inca din aceasta viata ne ofera o pregustare a Imparatiei Cerurilor, a vietii ceresti, ne ofera logodna Duhului Sfant, nu numai teoretic, ci cu adevaratul gust. Aceasta se intampla in particular, nu cu titlul general in sensul ca Dumnezeu ofera tuturor Duhul Sfant, ci in sensul ca in lupta si efortul zilnic pe care-l face cineva primeste o astfel de pregustare, are parte de astfel de semne. Este un fapt important, la care trebuie sa luam aminte. Daca aceasta lipseste, daca nu simtim o pregustare a vietii adevarate pe care ne-o ofera Hristos, inseamna ca este cazul sa ne nelinistim. Am umila parere ca, daca stam si analizam cu smerenie cele ale noastre, nimeni nu cred ca se va afla fara simtul unei pregustari. Nu ascultam unele lucruri, le acceptam doar teoretic, iar lupta noastra se da pe uscat. Mai devreme sau mai tarziu vom primi aceasta pregustare, adica aceea ca Lazar a inviat cu adevarat, toti au vazut, iar acesta ne asigura ca intr-o zi toti oamenii vor invia. Este o pregustare reala, nu una teoretica. Pregustarea duhovniceasca a harului, a energiilor necreate ale lui Dumnezeu nu sunt numai ganduri bune sau simtaminte, ci pregustari adevarate. Aflam ca invierea lui Lazar nu are loc la intamplare: “Iar daca nadajduim in Hristos numai in viata acesta, suntem mai de plans decat toti oamenii“ (I Corinteni 15, 19) In viata duhovniceasca, in special, aceluia care are buna dispozitie, sete, sinceritate, credinta, Hristos va gasi modalitatea de a-i oferi gustul adevarat al vietii duhovnicesti, atat cat poate sa cuprinda fiecare, ca sa-i indulceasca sufletul. Dumnezeu iti deschide drumul spre toate. In piata mergem sa cumparam diverse, gustam inainte de a cumpara si vanzatorul nu ne impiedica sa gustam produsele, ci ne indeamna, ceea ce este important. La fel in cele duhovnicesti, nimic nu vine dintr-odata, cu totul. Faptul ca Dumnezeu ne ofera posibilitatea sa gustam, sa incercam, nu are doar sensul ca totul decurge treptat, ci are si rostul de a se arata putina bunavointa, asa cum vanzatorul cunoaste intentia clientului sau si scopul este sa-i intareasca dispozitia de a cumpara incurajandu-l sa guste. Are foarte multe sanse sa-l determine sa cumpere, lucru care se intampla adeseori. La fel si Dumnezeu, nu ne da totul dintr-o data, ci putin cate putin, si ne pastreaza plinatatea pentru viata viitoare, dandu-ne atat cat sa ne obligam si sa ne stimulam. Din pacate, pentru ca omul este incurcat cu pacatul si cu grija cea lumeasca, desi are din cand in cand parte si de gusturi duhovnicesti, simtind ca acestea inseamna altceva, totusi nu se desprinde usor de viata cea pamanteasca si egoista. Intalnim destui astfel de oameni cu oarecare gusturi duhovnicesti, care au gustat bucuria, dulceata harului, stiu teoretic ca este cu totul altceva, dar nu se elibereaza, nu parasesc viata pacatoasa. Nu numai in sensul ca i-a acaparat pacatul si nu-i lasa, ci si in sensul ca in realitate au sentimentul ca-i satisface mai mult pacatul. Se ataseaza de pacat, iar pacatul are si el „dulceata” lui. Prin urmare, Hristos ofera pregustarea pentru a indatora sufletul.
Acesta este punctul delicat. Binecuvantat este sufletul acela care are parte de o pregustare — Dumnezeu urmareste si vede aceasta – si se obliga sa actioneze pe masura: numaidecat se conformeaza, numaidecat alearga la Hristos ca sa se invredniceasca de acea pregustare, de atractia, de trairea duhovniceasca. Daca insa te faci ca ai pierdut-o, ca nu ai inteles, daca neglijezi, intrucat pierde pacatul dinlauntrul tau si castiga trairea duhovniceasca, atunci ai pierdut ocazia. Hristos iti deschide drumul spre toate cele ceresti, nu numai cu invatatura, dar iti ofera si gustul adevarat, real, iar tu esti nepasator. Binecuvantat este sufletul acela care pune in valoare ingaduinta si dragostea lui Dumnezeu, daca pot spune asa – pe care le exprima si le ofera nu teoretic, ci cu adevarat. Sunt de parere ca, cu cat faci mai bine fata celor pe care Dumnezeu ti le da – poate sa fie mult, dar tu sa simti putin —, cu atat mai mult Dumnezeu te acopera, te considera al Sau, iti deschide drumul, iti ofera noi pregustari, plinatate a degustarilor. Totusi, calitativ pregustarea este aceeasi, dar cantitativ este de fiecare data mai mult. Aceasta este doar o mica doza, pentru a starni pofta duhovniceasca.In lupta noastra duhovniceasca, in stradania noastra trebuie sa avem in vedere ca Hristos nu numai ne invata si ne aminteste, ci gaseste chiar modalitati sa ne ofere pregustari ale vietii adevarate. Daca cineva se crede nedreptatit, daca are retineri, nu este-n ordine. Nici sa aiba sentimentul ca s-a saturat si sa spuna:„Ajunge atat!” Este rau si daca este nepasator si daca i se pare ca este prea mult. Este doar o doza, o portie, atat cat sa starneasca pofta cea duhovniceasca. Asa sunt si cele duhovnicesti, din acest punct de vedere, asemenea celor materiale.
Invierea lui Lazar ne ajuta sa luam aminte la cele de mai sus si sa apucam pe drumul drept, sa dibuim realitatea. Ca atunci cand cineva cauta un drum, il gaseste si porneste pe el. Şi acesta este, am spune, un drum care ne duce inspre Imparatia lui Dumnezeu, un drum pe care se afla toate. Asa cum omul poate sa gaseasca un drum oarecare, cred ca Dumnezeu asteapta de la noi in ziua de astazi sa luam aminte la acest drum care se prezinta in fata noastra, care este deschis inaintea noastra. Şi pe el nu trebuie sa lenevim, ci sa tragem cu mult zel. Dumnezeu n-a creat moartea. Moartea nu era menita sa fie. Omul a ales moartea pentru sine insusi cand a hotarat sa caute viata si sensul ultim in lucrurile pamantesti, create, in loc de mijloace menite sa-l conduca spre Scopul si Izvorul vietii. Din aceasta pricina moartea a devenit elementul fundamental si ultim al existentei umane. Tot ceea ce facem, toata munca noastra, toti talantii pe care ne ostenim atat de greu ca sa-i dobandim, toate realizarile, rangurile si telurile, devin desertaciune prin moarte. Toate se pierd in moarte. Moartea e limita, frontiera vietii omenesti. Din acest motiv, monahismul vede in moarte marele invatator al omului. Hotararile lui Dumnezeu sunt ireversibile, iar moartea e marele invatator care ne-a fost dat sa ne arate ca aceasta lume nu e izvorul vietii si al sensului nostru. Dumnezeu e izvorul vietii si al sensului nostru. S-ar putea spune chiar ca modul de a judeca profunzimea sau seriozitatea unei filozofii e acela de a examina felul in care trateaza moartea.
Are moartea un sens sau distruge orice sens? Crestinismul ortodox infrunta moartea in mod direct si nu o „indulceste” — cu alte cuvinte, noi nu spunem ca moartea e „naturala” sau doar o alta etapa a vietii. E adevarat, este una din etapele vietii, dar nu e „naturala”. Ortodocsii numesc moartea drept ceea ce este: o tragedie si un scandal. Cum ar putea fi altfel? Oricat de batran sau bolnav ar fi cineva, atunci cand moare ne intristam, despartiti fiind de cineva pe care-l iubeam. Moartea desparte irevocabil. Aceasta era situatia pe care Iisus a intalnit-o in Betania si a plans. Dar Dumnezeul nostru nu e unul exilat in cer, ci un Dumnezeu activ si cu un interes activ in toate detaliile vietilor noastre. Nici o problema nu e prea mare sau prea vulgara pentru Dumnezeul nostru si El nu lasa lucrurile in starea in care sunt. El a facut ceva pentru conditia pe care ne-am provocat-o noi insine. S-a facut om si a suferit El Insusi moartea — in toata grozavia ei, cea mai rea, moarte publica plina de rusine a unui criminal in fata mamei sale. Apoi El s-a sculat din morti, pentru ca, fiind fara pacat, nu era cu putinta sa fie tinut de ea. Facand aceasta, El a inlaturat puterea mortii asupra omului. N-a inlaturat moartea, ci acul ei (1Co15,55). A transformat moartea dintr-o necesitate rezultata din hotararea ireversibila a lui Dumnezeu intr-o alegere libera iubitoare: ne cheama pe toti sa ne luam crucea si sa murim impreuna cu El si asa sa participam la Invierea Lui. Mantuieste toata viata, realizarile si relatiile personale ale omului, mantuieste trupul si lumea materiala, si inlocuieste moartea cu viata vesnica. Nu moartea e elementul uman fundamental, ci Dumnezeul nostru. Ca Domn si Dumnezeu al nostru, Iisus l-a sculat din morti pe Lazar. Lazar sta acum la propria lui masa de pomenire impreuna cu Iisus ca martor incontestabil al puterii si al oferirii universale a lui Iisus. Şi in acel moment doi oameni sunt confruntati cu aceasta oferire: o prostituata si un preot.
Femeia pacatoasa sparge un vas de alabastru cu ulei de mare pret si plange la picioarele lui Iisus, stergandu-le cu parul ei. A spart vasul — n-a pastrat nimic pentru sine — si l-a varsat ca oferire a ei. Costase 300 de dinari, plata a 300 de zile de munca. Acest lucru il infurie pe ucenicul asezat la locul de cinste langa Iisus si care gestiona banii. Cantarile Saptamanii Mari ne spun chiar mai multe despre contrastul dintre acesti doi martori ai invierii lui Lazar, fiind destul de explicite despre locul de unde venea femeia atunci si despre mediul lui Iuda. Sa nu gresim: Iuda era un apostol si avea darul vindecarilor. Dar el era mai interesat de lucrurile lumesti. Nu putea privi peste preocuparile vremelnice si de aceea n-avea orizont si viziune. A luat sfanta Impartasanie, dar moartea nu era invatatorul sau. Femeia pacatoasa a inteles ceea ce Iuda nu intelesese: crestinismul priveste o vindecare. Nu doar o vindecare trecatoare, ci una permanenta de marile probleme ale omenirii: egoism, pacat si moarte. Categoriile fundamentale ale Ortodoxiei nu sunt dreptul si pacatosul, ci sanatosul si bolnavul. Toti suntem bolnavi, toti avem nevoie de vindecare. Căci el (poporul), văzând pe Lazăr înviat din morţi, nu a ascuns minunea, ci a arătat-o tuturor, mărturisind şi propovăduind adevărul. Şi iarăşi, auzind de mărturisire, (poporul) nu a rămas acasă din lenevire, ci în acelaşi ceas a alergat către Iisus, ca şi pe Lazăr să-l vadă, dar şi să îmbrăţişeze pe Însuşi Iisus, şi cu inimă curată să-L laude şi să-L cinstească pe El ca pe un Binefăcător al tuturor. Deci, să fim şi noi asemenea lor: să nu ascundem minunile lui Dumnezeu, ci să vestim despre ele tuturor! Nu cu lenevie să grăim despre ele, căci singuri ne vom osândi, ci să îndrăznim pe cale, necruţând truda, aducând în dar pe Binefăcătorul tuturor, să mergem în întâmpinarea Lui, păşind fără tăgadă. Acestea aducem noi în dar lui Iisus Hristos, acestea facem noi Lui, privind nu la pământ, ci năzuind către înălţimile cerului. Acolo să ne îndreptăm toată mintea noastră. Cetatea noastră este în Ceruri (Filipeni 3, 20). Şi iarăşi: „Cugetaţi cele de Sus!” (Coloseni 3,2).Ce ne porunceşte nouă aceasta? Pavel, marele propovăduitor al Adevărului, a grăit: „Lui să ne supunem şi noi, şi nu ne vom împiedica de nimic pământesc, ci vom merge cu toţii la Cer”. Urmarea invierii lui Lazar ne invata ca nu trebuie sa ne preocupam cu ceea ce spun sau fac altii, oricine ar fi ei, ci sa-L urmam pe Hristos. Aceasta trebuie s-o facem nu numai in bucurie, triumf si slava, cand multimile Il urmeaza, ci si in umilirea Sa pe Cruce si in moarte. El ne cheama pe fiecare din noi sa ne luam crucea si sa-L urmam, pentru ca fara Cruce nu exista Inviere. Privindu-L mergand spre Ierusalim este atunci marea noastra biruinta. De aceea Biserica striga: „Osana intru cei de sus!”— dar nu Biruitorului Romei, ci Biruitorului Mortii.
Astăzi, Hristos, Cel ce 'în vremea aceea' vindeca orice boală și orice neputință în popor (cf. Matei 9, 35), este prezent în Biserică - Trupul Său tainic. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii sunt o formă a prezenței active a lui Hristos în lume prin harul Duhului Sfânt. Ele sunt, cum spunea părintele profesor Dumitru Stăniloae, multipla dăruire a lui Hristos. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne arată că Sfintele Taine nu sunt simple instrumente ale harului, ci forme de prezență și de dăruire a iubirii vindecătoare a lui Hristos.
Așa cum a vindecat o mulțime de orbi și ologi atunci, Hristos-Vindecătorul este și acum prezent și lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii Sale care sunt lucrări de vindecare și mântuire. În Taina Sfântului Maslu, Hristos este Cel ce vindecă prin preot. Nu Biserica singură mântuiește, ci Hristos prin Biserică, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos, iar El este Capul ei. După Învierea Sa din morți și înainte de Înălțarea Sa la cer, Domnul Iisus Hristos spune ucenicilor: 'Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului' (Matei 28, 20). Prin aceste cuvinte înțelegem că Domnul Hristos este prezent în Biserică în mod nevăzut, dar lucrător prin harul Său. Și precum a săvârșit vindecări în timpul activității Sale pământești, tot așa săvârșește vindecări și acum în Biserică. În Epistola Sfântului Apostol Iacob se spune: 'Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului' (Iacob 5, 13-16). Aici vedem temeiul Tainei Sfântului Maslu sau al Tainei ungerii bolnavilor. Se cere ca preoții Bisericii să se roage, desigur, împreună cu toată obștea. Dar de ce preoții? Pentru că lor, ca urmași ai Apostolilor, în mod deosebit, li s-a dat darul iertării păcatelor sau darul vindecării de păcat. Puterea iertării păcatelor este puterea lui Dumnezeu dăruită de Hristos ucenicilor Săi după Învierea Sa din morți, după ce El a biruit suferința și moartea. Nu a dăruit ucenicilor Săi această putere înainte, ci după ce a vindecat natura Sa umană de orice suferință, cauzată de păcatele (răutățile) oamenilor. Așadar, puterea de iertare a păcatelor ca putere vindecătoare este necesară vindecării trupului. Iar rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica. Deci, Domnul este lucrător prin preoți și prin Biserica întreagă, prin puterea rugăciunii celor care cred în Hristos. Oamenii se roagă, a lor este rugăciunea, însă a lui Hristos Domnul este lucrarea de vindecare. Preoții pun mâinile pe cei bolnavi, îi ung cu untdelemn sfințit, dar vindecarea se dăruiește prin harul Duhului Sfânt, căci untdelemnul este semnul lucrării Duhului Sfânt Cel de viață făcător, este semnul văzut al harului care vindecă, al binecuvântării și al compasiunii. Untdelemnul era, în Antichitate, un medicament natural folosit pentru vindecare, dar în Sfântul Maslu puterea lui vindecătoare de păcat și boală vine prin harul dumnezeiesc, care dăruiește iertarea păcatelor ca bază a vindecării sufletului și a trupului. Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Cu alte cuvinte, Taina Sfântului Maslu ca Sfântă Taină specială de vindecare săvârșită de Biserică se întemeiază pe puterea vindecătoare a lui Hristos prezent în Biserica Sa, care este Trupul Său tainic. Așadar, Taina Sfântului Maslu este Sfântă Taină a vindecării bolnavilor în modul cel mai explicit, din punctul de vedere al Sfintei Scripturi.
Există, însă, tot pentru vindecare - mai ales sufletească - și o altă lucrare a Bisericii, și anume Taina Pocăinței sau a Spovedaniei, întrucât foarte adesea, dar nu întotdeauna, multe din bolile fizice ale oamenilor sunt cauzate de bolile sufletului. În acest sens, vindecarea sufletului de patimi egoiste, ca ură, lăcomie, răutate, invidie și dispreț, contribuie la sănătatea întregului organism.
Biserica este în primul rând un spital pentru vindecarea de păcate. Pentru unii Sfinți Părinți de odinioară conta mai puțin dacă trupul era sănătos sau nu. Unii chiar se întristau dacă trecea vreun an-doi și nu mai sufereau de vreo boală. Ei foloseau pedagogia bolii ca o aducere aminte de moarte, ca o conștientizare a faptului că omul nu se poate încrede deplin în sănătatea lui trupească, în propriile forțe limitate. Pe aceștia îi interesa foarte mult sănătatea sufletului, și anume dacă sunt împăcați cu Dumnezeu și cu semenii, dacă pot iubi pe Dumnezeu și pe semeni. Primul semn al bolii sufletului este constatarea faptului că omul nu se mai roagă, nu mai mulțumește lui Dumnezeu pentru darul vieții. Când omul nu se mai roagă înseamnă că sufletul său este bolnav, că nu mai respiră spiritual, rugăciunea fiind respirația sufletului în comuniunea iubirii smerite și milostive. Cu cât se roagă mai mult omul, cu atât sufletul lui se află în mișcare de creștere în comuniune cu Dumnezeu. Când nu se mai roagă lui Dumnezeu, sufletul scade și decade spiritual.Prin urmare, terapia duhovnicească folosește rugăciunea ca fiind singurul medicament care nu poate fi înlocuit cu nimic. Întrucât păcatul ca boală a sufletului este ruperea comuniunii cu Dumnezeu, rugăciunea este refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este începutul însănătoșirii omului. De aceea, Sfinții Părinți spun că rugăciunea este respirația sufletului, termometrul vieții duhovnicești, izvor de iubire curată și smerită. Am văzut cum prin Sfântul Maslu puterea vindecătoare a lui Hristos din Sfintele Evanghelii se manifestă în lucrarea de vindecare a Bisericii. Această lucrare a inspirat Biserica să organizeze și instituții de vindecare, pentru ca puterea vindecătoare a lui Hristos să fie arătată într-o formă mai eficientă, mai organizată, ca răspuns al iubirii omului față de iubirea lui Dumnezeu. Evanghelia vindecărilor lui Hristos și Sfânta Taină a vindecării (Sfântul Maslu) au inspirat înființarea de bolnițe de către Biserică, infirmerii în mănăstiri și în parohiile mari, spitale, leprozerii, ospicii etc. Exemplul clasic al unei instituții de acest gen este Vasiliada - opera filantropică a Sfântului Vasile cel Mare, în secolul al IV-lea. Deci, lucrarea filantropică a Bisericii este Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos adusă în actualitate. Ea nu este o influență romano-catolică, protestantă sau umanist-secularizată, ci este revenirea la ceea ce Hristos săvârșește în Evanghelie: vestește iubirea, dar și vindecă boala.
Biserica nu se poate mărgini doar la vestirea cuvântului și la cântare. Ea are Sfinte Taine ale vindecării, cum sunt Taina Maslului și a Pocăinței, dar și instituții sau așezăminte ale vindecării de boală și înstrăinare, adică: spitale, infirmerii, cabinete medicale, case pentru bătrâni, cămine pentru copii orfani etc. Există în jurul nostru încă multă suferință, multă singurătate, multă boală sufletească și trupească, pentru că este și multă lipsă de iubire adevărată, nepătimașă, duhovnicească, lipsă de iubire sfântă care izvorăște din iubirea milostivă a lui Hristos. În concluzie, subliniem faptul că un creștin, care deși nu poate ajunge la vindecarea trupului lui, nu trebuie totuși să cadă în deznădejde. Problema existențială cea mai profundă a omului, dincolo de tratarea medicală, este aceea că, dacă nu poate scăpa de o boală, să îi dea totuși un sens.
Se spune că foarte multe genii, oameni mari, au ajuns mari și pentru că au știut să transforme o neputință sau o infirmitate într-o lucrare de depășire a stării de suferință; adică i-au dat suferinței un sens din interior și astfel au biruit-o spiritual, chiar dacă aceasta a continuat să persiste fizic. Foarte adesea, calamități naturale sau boli grele au determinat oamenii să găsească soluții și să dezvolte medicina, să dezvolte tehnica, iar multele încercări prin care a trecut persoana umană au făcut ca spiritul creator din om să biruiască suferința, dându-i sens pe un alt plan. În această privință, avem exemplul Sfântului Apostol Pavel, care a vindecat o mulțime de oameni, deși el însuși era bolnav trupește. Dar boala sa fizică nu l-a împiedicat să fie cel mai mare misionar. Cunoscându-și boala, de trei ori a rugat pe Dumnezeu ca să-l vindece, iar a treia oară i s-a răspuns: 'Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune' (cf. II Corinteni 12, 7-9). Cu alte cuvinte, prin neputința fizică a omului, uneori marcată de o boală, de o infirmitate, se poate dezvolta puterea lui spirituală, care vine din legătura lui cu Dumnezeu. De aceea, foarte adesea, boala, în pedagogia divină, este o încercare, un examen, o încercare de fidelitate față de Dumnezeu, o încercare a persoanei care suferă și o încercare a persoanelor care se află în jurul celui suferind. Dacă, la un moment dat, cineva iubește o persoană, iar după ce constată că persoana respectivă este bolnavă nu o mai iubește, înseamnă că iubirea sa a fost foarte superficială. Sau dacă omul Îl iubește pe Dumnezeu numai atunci când îi merge bine, iar când vine încercarea nu-L mai iubește, nu mai crede în El, se revoltă, aceasta înseamnă că omul respectiv nu a dat un sens mântuitor încercării sale prin boală, prin suferință. Pedagogia bolii, ca formă de smerenie și de apropiere de Dumnezeu, este o taină. De aceea, noi în această taină vedem pe Hristos prezent în cel bolnav, dar și în medicul care tratează pe cel bolnav. Nimic nu este, din perspectivă filantropică, mai paradoxal decât prezența lui Hristos deodată în cel bolnav și în cel care-l vindecă.
Criteriul Judecății de apoi, al evaluării libertății omului în istorie, este iubirea lui față de semeni săi. Cât de sănătoasă sufletește a fost o persoană cât a trăit în lume se vede din cât de mult a iubit pe semenii săi. Mântuitorul spune: 'Am fost bolnav și nu M-ați cercetat' (Matei 25, 43). Nu spune că nu ați cercetat pe cei bolnavi, ci nu M-ați cercetat! Adică El se identifică cu acele persoane care au nevoie de iubirea semenilor lor - cu cel bolnav, flămând, fără haine, întemnițat. Tocmai acolo unde demnitatea umană este umilită mai mult, acolo este Hristos prezent mai intens. Astfel, bolnavul devine un loc al prezenței lui Hristos. Aceasta a fost și motivația cea mai puternică a operei filantropice a Bisericii: întâlnirea cu Hristos în fiecare om suferind. În același timp, Hristos este numit Doctorul sufletelor și al trupurilor și pentru că El folosește medicul ca fiind mâna Sa vindecătoare. Hristos, ca să ajute pe unii oameni, folosește mâinile altor oameni. Astfel, omul împrumută mâinile lui, inteligența și priceperea lui lucrării milostive și vindecătoare a lui Hristos.Bolnavul care are nevoie de vindecare cuprinde tainic în el prezența lui Hristos, Care prin bolnavi îi cheamă pe oameni să exerseze iubirea lor milostivă și smerită față de semeni. În același timp, când omul ajută la alinarea suferinței și la vindecare, Hristos este prezent și în cel ce ajută. Hristos este Bolnavul care ne cere iubirea noastră și tot El este Doctorul care Se folosește de iubirea noastră pentru a arăta iubirea Lui în lume. Astfel, atunci când omul lucrează pentru vindecare și pentru alinarea suferinței, el lucrează împreună cu Hristos. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, dincolo de știința și tehnica medicale, să vedem lucrarea lui Hristos prin medici și prin oamenii care se roagă pentru sănătatea noastră, prin tot ceea ce facem în jurul nostru ca să contribuim la manifestarea iubirii lui Dumnezeu față de semeni, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire.
De-a lungul secolelor Sfinții Părinți au scris numeroase lucrări despre legătura strânsă dintre Hristos și Biserică. Unirea tainică dintre Cap (Domnul Iisus Hristos) și Trup (Biserica) este afirmată atât în Scrierile Noului Testament cât și în corpusul patristic. De exemplu, povestea întâlnirii lui Saul cu Domnul cel Înviat subliniază această unire dintre Hristos și Biserica Sa prin niște cuvinte extraordinare:
Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. (Fapte 9, 3–5) Vedem aici cum Domnul Iisus, când îl confruntă pe Saul, îi cere socoteală pentru ce Îl prigonește. Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Nu l-a acuzat pe Saul că prigonește Biserica sau pe creștini în general, ci a vorbit la persoana întâi: mă. De asemenea, când Saul L-a întrebat pe Domnul cine este, El i-a răspuns: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Pe Care tu Îl prigoneşti, nu a cărui Biserică o prigoneşti. Legătura lui Iisus cu Biserica este atât de strânsă încât atunci când aceasta suferă, suferă şi El, când aceasta este slăvită, este slăvit şi el.
Identificarea lui Hristos cu Biserica poate fi observată din multe exemple din Noul Testament (cf. Col. 1, 24; Rom. 6; Gal 3, 27). Acesta adevăr minunat al unirii tainice și al identificării lui Iisus cu Biserica este fundația vieții noastre în Biserică, întru Hristos. Și totuși, desigur, câteodată acest adevăr tainic poate părea abstract, mai ales pentru noi cei din epoca modernă care trăim într-o societate ce promovează o existența bazată pe emoție. Iar noi, creștin ortodocșii, care creștem în sânul lui Hristos și în tradiția ascetică a Bisericii, chemați să dezvoltăm un comportament și o perspectivă mai matură, ca să devenim mai maturi în relația cu Hristos, tot mai avem nevoie din când în când de o asigurare, de semne ale iubirii lui Dumnezeu. De fapt, tocmai de aceea Biserica și întreaga Tradiție - cu liturghia ei, imnurile, rugăciunile, icoanele, obiceiurile, ascetismul, preoția, veșmintele și Sfânta Scriptură, ne-au fost lăsate.
Domnul Iisus, văzând slăbiciunea noastră și fragilitatea în fața existenței efemere, s-a smerit pe sine, s-a pogorât pe pământ și s-a întrupat din Fecioara Maria. Pe parcursul șederii sale pe pământ ne-a lăsat pilde, predici, a pătimit și s-a jertfit pe Cruce și a Înviat a treia zi, s-a coborât la condiția noastră smerită pentru a ne încuraja și pentru a ne aminti cum să ne trăim singura viață adevărată, cea întru Hristos. De aceea ne oferă și Sfânta Tradiție ca un fel de extensie a operei Sale pe pământ, prin Duhul Sfânt. În acest sens, profesorul Vladimir Lossky are pe deplin dreptate când afirmă că tradiția este viaţa Sfântului Duh în biserică. O altă realizare a lui Hristos în Biserică și ca Biserică, una care percepe realitatea tainică a unei asemenea uniri ca pe un pas spre inimile noastre, este aceea exprimată de Sfântul Iustin Popovici, sfânt al biseicii sârbe. În eseul său Atributele Bisericii, acesta descrie personalitatea lui Iisus Hristos. Evitând sentimentalismul caracteristic evanghelismului actual şi al mişcării Bisericii, acesta începe prin fundamentarea învăţăturii sale (1 Cor. 3, 11): Apostolii lui Hristos sunt inspirați de Duhul Sfânt când proclamă unirea şi unicitatea Bisericii, bazate pe cele ale Întemeietorului său, Dumnezeul Întrupat, Domnul Iisus Hristos și ființa sa teandrică: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos”.
Începând cu unitatea tainică a lui Hristos cu Biserica, acesta continuă şi vorbeşte despre personalitatea lui Hristos, despre care spune că este una teandrică sau Dumnezeu și om. Personalitatea lui Hristos, la cel mai profund nivel este atât divină cât și umană.Continuând pe același subiect și dezvoltându-l printr-o metaforă organică Sfântul spune: În organismul teandric al Bisericii fiecare trăieşte în deplinătatea personalităţii precum o celulă vie, după chipul lui Dumnezeu. Legea teandrică înglobează totul și acționează prin toate. Însă în permanență, echilibrul teandric dintre divin și uman este păstrat. Fiind membri ai săi, în Biserică trăim împlinirea ființei noastre în dimensiunea divină. Mai mult decât atât: în Biserica Dumnezeului Întrupat omul se descoperă prin har ca dumnezeu-om. Unirea lui Hristos cu Biserica, împreună cu personalitatea sa divino – umană, înseamnă că noi creștinii trăim precum niște organisme celulare divine în trupul lui Hristos și ne împărtășim asemănarea Sa. Fiind în Biserică și ființa noastră începe să semene cu Dumnezeu. Devenim nu numai asemeni lui Dumnezeu ci compleți, ca și creația întreagă. Un microcosmos, dacă doriți. Astfel, și noi trăim viața în Hristos, în Biserică, prin har (nu prin natură), a unui om-dumnezeu, ceea ce și înseamnă de fapt a fi creştin. Fără a se opri la aceste realități minunate, Sfântul Iustin continuă și definește ceea ce înseamnă succesiunea apostolică, cea care păzește întreaga Sfântă Tradiție, de fapt chiar întreaga Biserică: Succesiunea apostolică, moştenirea apostolică, a reprezentat întotdeauna o lucrare divino-umană. Ce anume transmit sfinții apostoli succesorilor prin moștenirea lor? Pe Domnul Iisus Hristos, Însuși Dumnezeu și om, împreună cu bogățiile nepieritoare ale personalității sale teandrice, Hristos, Capul Bisericii. Dacă nu ar transmite asta, succesiunea apostolică precum și tradiția apostolică ar fi pierdute întrucât nu ar mai exista o ierarhie apostolică și nici o Biserica apostolică. Trebuie să observăm aici că Sfântul Iustin susține că succesiunea apostolică nu înseamnă nimic altceva decât transmiterea mai departe a Însuși Domnului Iisus Hristos, a personalității Sale (divino - umane). Și care este personalitatea lui Hristos transmisă și păstrată în organismul Bisericii?
Personalitatea lui Iisus Hristos Dumnezeu și om, transformat în cadrul Bisericii, cufundat în marea harică nemărginită a rugăciunilor și liturghiei, aflat întreg în Sfânta Euharistie și Biserică, aceasta este Sfânta Tradiție. Vestea bună cea adevărată este mărturisită de sfinții părinți și de sinoadele ecumenice. Prin rugăciune și cucernicie Sfânta Tradiție a fost ferită de răutatea umană și rău-voitoare iar odată cu aceasta s-a păstrat Domnul Iisus Hristos, El care este veșnica Tradiție a Bisericii. „Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă. (1 Tim. 3,16). Hristos s-a arătat ca om, ca Dumnezeu și om, ca Biserică și prin actul său mântuitor și îndumnezeire a omului a preamărit și ridicat pe om mai presus de heruvimi și serafimi. Personalitatea lui Iisus, în termeni simpli, potrivit Sfântului Iustin, nu înseamnă altceva decât Sfânta Tradiție însăși. Cu alte cuvinte, dacă v-ați întrebat vreodată, așa cum am făcut-o eu, cum era Iisus în viața de pe pământ, învățând și călătorind prin Palestina secolului I, cum era atunci când le vorbea ucenicilor la cină, cum a fost plimbarea pe drumul spre Emaus, cum a îndurat Pătimirile sau cum erau învățăturile din timpul celor 40 de zile de la Paști la Înălțarea Sa, ei bine nu trebuie să vă întrebați. Știm cum a fost Iisus pentru că știm cum este Biserica Sa astăzi. Personalitatea Sa, ieri şi azi şi în veci, este aceeași (Evr. 13, 8), pentru cei din biserică și pentru cei din jurul nostru. Personalitatea Sa se află în rugăciune. Personalitatea sa se află în Sfânta Liturghie. Personalitatea sa se află în Sfintele Taine. Personalitatea sa se află în preoție. De fapt personalitatea Sa, se află în noi toți, ca organisme celulare asemenea lui Dumnezeu, atât timp cât trăim în harul Său. Să ne grăbim cu toții spre Biserică, acolo unde se află personalitatea lui Hristos ca într-o prismă, ce se refractă în culorile reprezentate de numeroasele elemente ale Sfintei Tradiții. Vreți să știți cum era Hristos? Răspunsul se află lângă voi, în Biserică.
O tema recurenta in Sfanta Scriptura este Imparatia cerurilor. Mantuitorul Hristos isi incepe activitatea publica cu vestirea iminentei veniri a Imparatiei, pe care o aseamana cu aluatul care dospeste toata framantatura, cu samanta de mustar care rodeste bogat, cu margaritarul de mult pret, cu comoara ascunsa si cu alte numeroase imagini si simboluri. Pentru a deslusi semnificatia Imparatiei cerurilor să cercetatăm aceasta tema in cartea de strana numita Penticostar, stiut fiind ca in teologia liturgica perioada Penticostarul corespunde slujirii sau demnitatii imparatesti a Mantuitorului. Parintele Dumitru Staniloae a fost primul in teologia romaneasca ce a aratat ca Invierea Mantuitorului. Iisus Hristos este o manifestare a slujirii sau demnitatii Sale imparatesti. Imaginea iconica a Invierii, cu Mantuitorul Iisus Hristos pogorat la iad si ridicand din strafundurile lui pe stramosii neamului omenesc in frunte cu Adam si Eva, ne reda esentialul slujirii imparatesti a Domnului: Hristos conduce in Imparatia cerurilor intreg neamul omenesc ca stapan sau imparat legitim investit cu putere absoluta. Fie ca este numit Stapan, Imparat, Atotputernic, Cap al Bisericii, Judecator, se recunoaste prin toate aceste denumiri, precum si prin altele centralitatea Mantuitorului Iisus Hristos si autoritatea Lui indiscutabila asupra intregii fapturi. Asupra Imparatiei cerurilor nu gasim o definitie sau o descriere exacta, ci putem desprinde un lucru esential, ea este intim legata de Mantuitorul Hristos.
Imparatia lui Dumnezeu nu poate fi localizata intr-un loc anume, ea este o realitate dinamica ce isi intinde dominatia asupra intregii lumi, vazuta si nevazuta. Penticostarul ne prezinta imaginea razboiului dintre imparatia iadului si Imparatia lui Dumnezeu: Imparatit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a ramas in veci; ca Tu, Puternice, fiind pus in groapa, cu palma cea incepatoare de viata ai rupt incuietorile mortii; si ai propovaduit celor ce dormeau acolo din veac, izbavirea cea nemincinoasa, facandu-te Mantuitorule, Cel dintai sculat din morti (Canonul Sambetei Mari, cantarea a VI-a, irmosul 4). Oamenii sunt chemati acum sa ia roadele Imparatiei si sa se impartaseasca de ele: Veniti, din rodul vitei, al dumnezeiestii veselii, in ziua cea vestita a Invierii, Imparatiei lui Hristos sa ne impartasim, laudandu-L pe Dansul ca pe un Dumnezeu, in veci (Canonul Invierii, cantarea a VIII-a, irmosul 2). Istoria Imparatiei lui Dumnezeu. Imparatia lui Dumnezeu are mai multe componente si ea s-a manifestat in istoria oamenilor in multe feluri. Astfel, aflam in Sinaxarul de la Utrenia Invierii ca Ziua Invierii sau Ziua Imparatiei este si ziua in care Dumnezeu a creat lumea si ziua in care poporul iudeu a trecut prin Marea Rosie. Aceste evenimente sunt manifestari ale puterii lui Dumnezeu: Numim sarbatoarea de azi Pasti, dupa cuvantul care in vechiul grai evreiesc insemna trecere; fiindca aceasta este ziua in care Dumnezeu a adus, la inceput, dintru nefiinta intru fiinta. In aceasta zi smulgand Dumnezeu pe poporul israelitean din mana Faraonului l-a trecut prin Marea Rosie si, tot in aceasta zi, S-a pogorat din ceruri si S-a salasluit in pantecele Fecioarei. Iar acum, smulgand tot neamul omenesc din adancul iadului, l-a suit la cer si l-a dus iarasi la vechea vrednicie a nemuririi (Sinaxarul Duminicii Invierii). Imparatia cerurilor este de natura duhovniceasca. Reprezinta cumulul puterilor sufletesti curatite de orice urma de pacat si stricaciune. Ea este bucurie si veselie sfanta, viata vesnica, putere si intelepciune, mantuire, impacare cu Dumnezeu, bautura noua, izvor al nestricaciunii. Reperul lumesc al ei este mormantul gol al lui Hristos: Veniti de la mormant, femei binevestitoare, si ziceti Sionului: Primeste de la noi bunele vestiri de bucurie ale Invierii lui Hristos. Veseleste-te, salta si te bucura. Ierusalime, pe Imparatul-Hristos vazandu-L ca pe un mire iesind din mormant (Stihirea a doua a Pastilor).
Sfantul Ioan Gura de Aur spune in Cuvantul din noaptea Invierii ca toti oamenii sunt membri ai acestei Imparatii si toti au chemarea de a fi robi ai Domnului. Cei care sunt intelepti intra in Imparatia care este asemanata cu ospatul unui Stapan: De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, in bucuria Domnului sau. Imparatia cerurilor este dovada iubirii absolute a lui Dumnezeu si este gratuita, se ofera tuturor oamenilor indiferent daca au facut ceva sau macar au avut de gand: Caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul intai; si pe cel din urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda. Nu Biserica singură mântuiește, ci Hristos prin Biserică, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos, iar El este Capul ei. Amin (postat pe fb de ioan monahul)