Biserica din satul Strei
Biserica din satul Strei datează din secolul al treisprezecelea şi este unul dintre cele mai vechi lăcaşe de cult creştine din România. Pe piatra de la temelia bisericii sunt două stele funerare romane cu personae care prin port popular ne arată pe de o parte cât de puţin s-au schimbat locuitorii de azi ai acestori ţinuturi faţă de strămoşii lor de odinioară. Pe de altă parte, ele ne arată că aceste două chipuri prezentate nu însemnează altceva decât amărăciunea poporului.
Biserica Strei, veche din secolul XIII potrivit istoricilor, a fost construită din piatră pe ruinele unei aşezări romane, iar din anii 1940, în lăcaşul cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” nu s-au ţinut slujbe decât ocazional. În cele şapte secole de existenţă ale bisericii din Strei, o mulţime de legende i-au fost atribuite.
Credinta crestina a fost la romani si in Evul Mediu, ca si in perioada de inceput, unul dintre factorii care au promovat si aparat fiinta nationala a romanilor. Acest lucru se poate vedea si din procesul de reorganizare bisericeasca a romanilor in contextul intemeierii statelor feudale romanesti centralizate. Intemeierea mitropoliilor romanesti, in Tara Romaneasca la 1359, in Moldova la 1401 si Transilvania la o data greu de precizat, dar in aceeasi perioada, a insemnat evolutia organizarii bisericesti existente pe o noua treapta, corespunzatoare dezvoltarii social-politice a statelor feudale romanesti. Momentele respective din istoria Bisericii romanesti atesta si ele insele existenta indelungata a unei vieti bisericesti la romani, iar faptul ca in acele momente romanii au luptat sa obtina numirea de ierarhi pamanteni, constituie o dovada in plus a unei indelungate traditii romanesti. Hotararea sinodala data de Patriarhia Ecumenica la 1359, prin care se incuviinta stramutarea lui Iachint de la Vicina la Curtea de Arges, devenit astfel Mitropolitul Tarii Romanesti, prevedea ca "toti clericii din acea tara si toti cei sfintiti calugari si laicii sa-l respecte si sa i se supuna lui". Acest document atesta atat existenta unui cler local, cat si prezenta monahismului, existent pe aceste plaiuri inca din secolele IV-V. Biserica romaneasca s-a adaptat, deci, transformarilor prin care a trecut societatea romaneasca de-a lungul timpului si acest lucru s-a impus din orientarea permanenta a Bisericii noastre de a fi intotdeauna alaturi de popor.
Una dintre relatările intrate în istorie, despre Biserica din Strei, datează din anul 1775 şi aparţine baronului Joseph von Hohenhausen, care a vizitat ţinuturile Hunedoarei în 1773, însoţindu-l pe împăratul Iosif al doilea al Austriei în prima sa vizită în Transilvania, şi care a publicat apoi volumul de însemnări „Antichităţile Daciei în Transilvania de astăzi. Din timpurile când această ţară frumoasă era stăpânită de romani”
Biserica din Strei este descrisa ca fiind un paraclis cu o capelă păgână din vremea romanilor, ridicat pe drumul lui Traian, vizibil în acea vreme. Cronicarului i-a atras atenţia lespedea de la temelia bisericii, pe care erau înfăţişate două personaje care simbolizau moartea şi somnul. „Aici se poate vedea stela funerară de la temelie, cu cele două chipuri romane, în stare de doliu, sprijinte pe două toiege ciobăneşti, săpate în piatră de o parte şi de alta a inscripţiei. Cele două persoane de pe piatra de mormânt a Aureliei Lucilla, care stau rezemate, le-am considerat la început ca fiind simboluri ale morţii şi ale somnului. Este cunoscut că aceste modele erau obişnuite pe pietrele de mormânt romane. S-a dovedit că romanii erau obişnuiţi să personifice somnul şi moartea sub chipul a două genii, spirite sau zei, care erau înzestrate şi cu toate farmecele tinerilor. Toiegele lor sunt făcute întru totul după modelul bâtelor ciobăneşti încovoiate, care se pot vedea încă şi astăzi la poporul de ţară al valahilor. Chiar şi îmbrăcămintea de astăzi este aproape aceeaşi cu care apar şi cele două persoane în doliu. Cămaşa ajunge până la jumătatea coapselor, peste care ei trag un laibăr scurt, mult mai scurt decât cămaşa. Bătrânii se înfăşoară într-o mantie şi-şi întreţin bărbile la fel cu ale celor care se pot vedea pe piterele funerare. Aceste două stele funerare ne arată pe de o parte cât de puţin s-au schimbat locuitorii de azi ai acestori ţinuturi faţă de strămoşii lor de odinioară. Pe de altă parte, ele ne arată că aceste două chipuri prezentate nu însemnează altceva decât amărăciunea poporului”, scria baronul von Hohenhausen, în cartea păstrată şi la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.
Din primele momente de afirmare istorica si culturala a poporului roman ca individualitate distincta, cu deosebire de la inceputul celui de al doilea mileniu al erei crestine - in perioada de constituire a cnezatelor si a statelor voievodale - Biserica romaneasca a avut rolul sau, participand la viata poporului in mod constant, pozitiv si constructiv.
Slujitorii Bisericii noastre au fost implicati in miscarile nationale si populare prin care se manifesta dorinta de dreptate si de libertate a poporului, vointa de unitate intre toate provinciile si de neatarnare fata de marile puteri statale straine care il frustrau de drepturile sale legitime, ii incalcau samavolnic hotarele. Slujitorii altarelor strabune, mari ierarhi, preoti si monahi, nu au pregetat a-si dovedi, ori de cate ori s-a ivit prilejul, nu doar simpla adeziune la lupta pentru infaptuirea aspiratiilor nationale, ci participarea totala cu deplina convingere si cu hotarare, adeseori pana la suprema jertfa - dand astfel masura identificarii lor cu idealurile si lupta poporului.
Pe de alta parte, Biserica noastra ortodoxa nu numai ca a infrumusetat aceasta tara cu atatea asezaminte, dar si-a adus contributia la crearea multor valori spirituale ale neamului, a depus toate stradaniile si toata sarguinta pentru pastrarea si necontenita lor sporire si stralucire, pentru cunoasterea si pretuirea lor de catre celelalte popoare. Fapte si acte de patriotism si de devotament crestin, uneori inregistrate in analele istoriei si in documente de epoca, alteori ramase intr-un total anonimat - aura a smereniei.
Vechea biserică ortodoxă din Strei a fost descrisă plastic de istoricul Aron Densuşianul, în urma vizitelor sale în Ţara Haţegului şi Valea Streiului. Iată cum o prezenta umanistul, într-un articol publicat în „Familia”, în 1864. „Biserica din satul Strei, prin care tocmai treceam, ne ocupă atenţiunea şi mai scutură de pe noi aerul molatic al somnului, care ne apăsa cu greutatea plumbului. Lăsăm trăsura în drum şi pe o uliţă, mai nămoloasă decât malurile Nilului după ce s-a retras în albie, suim la biserică, care se afla în marginea satului, pe un deluşor. În câteva momente eram înconjuraţi de popor. Examinarăm mai întâi exteriorul bisericii. Nu aflarăm nimic memorabil decât o inscripţiune la rădăcina turnului. Literele sunt şterse; din cât puturăm descifra, aflarăm că este un epitaf. Intrarăm în biserică. Interiorul corespundea perfect exteriorului. Peste tot dezolaţiune. Un unchiaş de care nu-mi venea a crede să fi avut vreodată păr negru, atât îl albise mulţimea anilor – stă lipit departe şi rezemat cu capul peste mâini pe un baltag. Îl întreb să ne spună ceva despre această biserică. Din moşi şi strămoşi am pomenit-o cum o vezi, zise unchiaşul”
Una din slujirile din trecut ale clericilor Bisericii Ortodoxe Romane a fost aceea de a fi sfetnici de taina ai domnitorilor. Sirul acestora ar putea incepe cu Cuviosul Nicodim cel Sfintit (+1406), ca sfetnic al lui Mircea cel Mare si Batran (1386-1417), sa amintim apoi pe mitropolitii Teoctist I (1453-1477) si Gheorghe (1477-1508), din vremea lui Stefan cel Mare (1457-1504); pe Varlaam al Moldovei (1632-1653) din vremea lui Vasile Lupu (1634-1653) ; pe Teodosie al Ungrovlahiei (1668-1672 si 1679-1708), din timpul domniei lui Constantin Brancoveanu (1688-1714) s. a. In Transilvania, Biserica Ortodoxa a fost leaganul romanilor, credinta ortodoxa devenind cea mai concreta forma de exprimare si conservare a specificului romanesc.
Un mister al bisericii din satul Strei este cel al picturilor murale. Toţi sfinţii înfăţişaţi pe pereţii bisericii ortodoxe au ochii scoşi. Şi icoanelor din biserica Densuş din Ţara Haţegului, ridicată în aceeaşi perioadă, le-au fost scrijeliţi ochii. „Se spune că icoanele din biserică au fost profanate de turcii care au invadat aceste locuri în trecut, dar mai este credinţa populară că ochii sfinţilor au fost scoşi de vrăjitoare, care credeau astfel că luându-le ochii, iau puterea”. Mai impresionante sunt picturile din lăcaşul religios care datează din secolul XIV şi sunt realizate de meşteri străini, despre care nu se ştie cum au ajuns în zonă. Picturile sunt în culorile albastru, ocru şi roşu și poartă semnătura meşterului Grozie, ele împodobesc interiorul bisericii vechi din vremea cnejilor, iar acestea au transformat-o în cel mai colorat monument al Văii Streiului.
Preotimea satelor noastre ardelene a impartasit intotdeauna soarta taranilor, ducand aceeasi viata plina de lipsuri materiale, prestand corvezi, platind biruri si dari si neavand drepturi sociale ca si cei pe care ii pastoreau. Pentru acest fapt, preotimea a fost mereu alaturi de taranime in lupta acesteia pentru un trai mai bun. La inceputul secolului al XVIII-lea situatia romanilor transilvaneni s-a agravat printr-o conjuctura generala nefavorabila: peste teritoriul lor marile puteri urmareau echilibrul european si isi incercau armele, fie pe campul de lupta, fie prin retelele diplomatice. Rusia se afla in ofensiva modernizarii. Austria se intarea in granite cu aliante politice schimbatoare, Imperiul Otoman se refacea in intentia altor atacuri si inlocuia la romani domniile pamantene. Se dovedea tot mai mult ca romanii nu mai pot fi neglijati prin mentinerea acelorasi forme de dominanta : Constantinopolul cauta o carare administrativa prin domnii fanarioti, iar Viena o carare de politica religioasa spre o indepartata Roma, carare cunoscuta sub numele de uniatie, care de fapt si de drept se oprea in acel veac la Viena.
Prin unirea unei parti a romanilor ardeleni cu Biserica Romei la 1698-1701, in mod samavolnic, poporul roman a simtit ca prin incercarea de a-1 rupe de la Ortodoxie se intentioneaza nu numai desprinderea lui din unitatea cu fratii din Principate si deznationalizarea lui treptata, ci si privarea sa de legea lui romaneasca.
In fata acestei primejdii care ameninta nu numai credinta sa ortodoxa, ci si unitatea sa nationala, poporul roman a luptat cu indarjire prin Sofronie de la Cioara, Oprea Miclaus, Inochentie Micu si multi altii, prin a caror jertfa s-a evidentiat inca odata stransa legatura dintre Biserica si credinciosi. Aceasta stransa legatura dintre preotime si masele taranesti a culminat in Transilvania, in timpul rascoalei de la 1784, condusa de Horia, Closca si Crisan. La aceasta mare miscare au participat si multi preoti de sat, activand in felurite chipuri: conducatori de grupe, gazde, informatori, transmitatori de stiri, strangatori de fonduri pentru drumul lui Horea la Viena s. a. Rolul acestora in miscare reiese clar dintr-o "petitiune" a nobilimii din Comitatul Albei, adresata, in timpul rascoalei, contelui Anton Jankovics, comisar imperial in Ardeal, in care se spune: "Deoarece preotii romani sunt aceia care atata mai cu seama poporul la revolutiune, din aceasta cauza sa se publice ca in oricare sat va erupe o revolutiune, acolo preotii romani, primarii si juratii cu trei insi langa dinsii, se vor pedepsi cu moarte, in conformitate cu legile patriei". Cum acelasi lucru era cerut si de nobilimea din Comitatul Hunedoarei, care, in suplica ei catre acelasi potentat, cerea "sa se pedepseasca intr-un mod exemplar preotii romanilor care, sub pretextul religiunii, invata plebea ca sa extermineze pe unguri".
