Biruința asupra morții
Hristos a inviat! Si vedem Sfântul Mormânt gol.Și răspundem: Adevarat a inviat! Si atunci, toate mortile le alunga de pe pamant, toate iernile fug de pe pamant, toate pacatele, toti demonii. Biruinta, singura, adevarata biruinta in aceasta lume pamanteasca este biruinta asupra mortii. Ceea ce ne arata evangheliile este tulburator de simplu: piatra rasturnata, mormantul gol, femeile tulburate, ucenicii care refuza sa le creada si pe Petru, cu totul nedumerit, intorcandu-se la casa lui fara a fi inteles cele intamplate. Doar episodul cu strajile de la Matei pare sa obiectiveze taina intr-un miraculos pe intelesul lumii, miraculos care mai curand constrange la o incredintare decat trezeste adevarata credinta. Si totusi strajile nu vad invierea; dimpotriva, venirea ingerului, cutremurul provocat de deschiderea mormantului ii arunca intr-un fel de catalepsie, intr-o orbire totala: „Si s-au facut ca morti” Mormantul gol este un semn facut in vid. Semn al unei absente tainice, care este mai curand metamorfoza unei prezente care de acum nu mai este cuprinsa in lume, ci devine cuprinzatoare a lumii, dincolo de spatiu si timp, sau, mai bine zis, dincolo de modalitatea decazuta, in care prezenta e separare. Totul sugereaza o Fiinta plina de o viata diferita de viata noastra amestecata cu moarte.Giulgiurile nedesfacute, puse de-o parte pe pamant, sunt ca o crisalida din care fluturele a iesit; pentru cei vechi, de la greci la egipteni, metamorfoza acestuia simboliza trecerea la nemurire – dar nu era decat un simbol: mumiile erau doar crisalide asteptand momentul transformarii. Egiptenii aduceau mumiile la „festinele” lor si mai ales la „sarbatorile de familie”. Ei credeau ca „doar cand metamorfoza se va savarsi cu totul vom patrunde in iubirea totala, in sarbatoarea suprema, cand vom bea si vom manca cu adevarat. Si vinul nostru nu se va mai sfarsi si vom bea bauturi mai dulci decat tot ce-am baut vreodata aici pe pamant, caci iubirea va fi atunci deplina, pura si carnala in acelasi timp, reala, dar ca si cum ar fi tesuta din raze de soare, lumini si parfumuri si miresme ale florilor de dincolo de mormant. Caci daca florile exista cu adevarat undeva, ele exista dincolo de mormant. Trandafiri ceresti! Trandafiri ceresti ! (strigau ei) si in acest moment egiptenii aduceau o mumie”.Giulgiurile intacte de la mormantul lui Hristos contrasteaza cu prezentarea lui Lazar, care iese din mormant „fiind legat la picioare si la maini cu fasii de panza si cu fata infasurata cu marama”, in timp ce chipul lui Iisus a fost cu grija eliberat de marama, iar aceasta, infasurata, a fost pusa de-o parte, in alt loc, aratandu-ne ca invierea, iesirea din crisalida „acestei lumi”, s-a facut incepand cu chipul Sau, „icoana” a transparentei persoanei. Sa amintim aici ceea ce a notat autorul Omiliilor macariene: nu este vorba de chip al lui Hristos, ci de chip in Hristos, Omul pe care-l „ilumineaza” „chipul lui Hristos” si pe care-l „umple Sfantul Duh” „devine numai lumina, numai obraz, numai privire”. Cu alte cuvinte, nu mai e in el nimic intunecat, ci numai lumina si duh, plin de ochi peste tot; el nu mai are locuri ascunse, ci e, de jur imprejur, numai fata”. Nimeni nu este mai puternic decat moartea, nimeni dintre oameni; nimeni dintre ingeri, nimeni dintre diavoli, numai El, Domnul Hristos Cel Inviat! Prin Invierea Sa, Domnul a deschis mormantul pamantesc. Acest pamant nu a fost nimic altceva decat imensul mormant al oamenilor, hoit langa hoit, mort langa mort, nenorocit langa nenorocit, iarna langa iarna, pacat langa pacat. Iata, acesta a fost pamantul pana la Invierea Domnului Hristos. Dupa Înviere totul se preschimba. Aceasta este cea mai mare revolutie pe care o cunoaste mintea omeneasca, in toate lumile. Totul se schimba prin Invierea Domnului Hristos: omul muritor devine nemuritor, iar pamantul, mic iad, arena a raului, a pacatului, a mortii, se preschimba in Imparatia Cerurilor. Unde este Dumnezeu, Dumnezeu Cel Inviat, acolo este si Imparatia Cerurilor, acolo sunt toate puterile ceresti, acolo sunt toate bunatatile ceresti. Prin Invierea Sa, Domnul a ridicat piatra de pe mormantul nostru, de pe acest cavou pamantesc, si pentru intaia oara am vazut deschisa pentru noi, oamenii, calea care duce de pe pamant la Viata cea vesnica. Si faptele care marturisesc aceasta sunt nenumarate. Si voi sunteti astazi martorii acesteia. Cei dintai martori au fost Sfintele Mironosite, pe care astazi le praznuim, si impreuna cu ele, si mai apoi, Sfintii Apostoli, nenumarati Mucenici, Sfinti, Drepti, crestinii toti, milioane si milioane de crestini pana in ziua de astazi. Ce sunt ei, cine sunt ei? Martori ai Invierii lui Hristos! Esti crestin si traiesti astazi aceasta marturie. Caci prin ce te distingi de ceilalti oameni, de toate celelalte credinte? Prin ce se distinge crestinul de toate fapturile pamantesti? Suntem crestini prin aceea ca credem in Invierea lui Hristos, in nemurirea noastra si in Viata vesnica. Omul nu mai este rob mortii, nu mai este rob pacatului, nu mai este rob diavolului, ci a fost slobozit de Domnul Hristos si de pacat, si de moarte, si de diavol. Aceasta este singura slobozire, singura slobozire pentru neamul omenesc in toate lumile, adevarata slobozire, slobozirea de pacate. Slobozirea de pacate inseamna slobozirea de moarte, slobozirea de diavol, slobozirea de iad. Ce mai vrei, omule, ce fel de taine mai vrei sa cunosti? Iata inaintea ta Cerurile deschise, toate bunatatile imparatiei Ceresti sunt ale tale. Sfintele Mironosite! O, minunate femei! O, ce cununi impleteste lumea cereasca pentru Mironosite, mai bune si mai sfinte decat noi, oamenii. Atunci cand ierusalimitenii, si invatatii, si fariseii, si carturarii evrei, si altii s-au napustit asupra Domnului Hristos, femeile Mironosite au plans si s-au tanguit pentru El. Nu stim daca a fost si vreo femeie printre aceia care strigau: Rastigneste-L! Rastigneste-L! Stim ca ele au fost mai curajoase decat ucenicii lui Hristos. In bezna neagra a noptii, atunci cand L-au prins pe Domnul Hristos, atunci cand Iuda L-a tradat, atunci cand L-au dus pe Golgota, Mironositele au stat aproape de Crucea Sa. Nu s-au temut de nimeni. Credinta lor era mai puternica decat credinta barbatilor, de aceea Domnul inviat S-a aratat mai intai Mironositelor, S-a aratat mai intai Mariei Magdalena si Mariei lui Iacov, S-a aratat lor pentru ca au slujit Lui si au crezut in El cu toata inima, cu tot sufletul, cu toata fiinta lor. Si primul salut de Pasti, salutul ingeresc: “Hristos a inviat!” a fost adus Sfintelor Mironosite ca cea dintai buna-vestire in mormantul nostru, in toate laturile mormantului pamantesc celui ferecat.
Noi pomenim pe Sfintele femei mironosite, care s-au dus la mormînt cu miresme pregătite si cumpărate de ele ca sã aducă cinstire Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Sigur că femeile au stiut că Domnul Hristos a fost uns cu miresme de Iosif si de Nicodim. E amintit acest lucru în Sfînta Evanghelie de la Ioan, si stiind ele aceasta n-au fost multumite numai cu cîte miresme au adus cei doi, ci au vrut si ele sã aducã ceva Domnului Hristos. Sfîntul Evanghelist Marcu spune că femeile mironosite au cumpărat miresme, dar Sfîntul Evanghelist Luca spune că au pregătit miresme. Acum cum este? Au pregătit, sau au cumpărat? Au si cumpãrat, dar au si pregătit. Cum? Au cumpãrat ce nu aveau, si au pregătit din ceea ce au cumpărat cu ceea ce aveau ele, probabil avînd si ele ceva. Deci, au pregătit miresme din ceea ce au procurat si din ceea ce au cumpãrat. Si s-au dus cu miresmele pe care le-au pregătit, să ungă trupul Domnului Hristos. Dar le-au pregătit degeaba. De ce? Pentru că atunci cînd au mers la mormînt au constatat că Domnul Hristos nu mai este acolo, că a înviat din morti. Li s-a spus de către un Înger c-a înviat din morti. Si atunci n-au mai întrebuintat miresmele, dar Domnul Hristos le-a primit dorinta lor de a-L cinsti. Pentru că a venit vorba de a cumpãra si de a pregăti miresme, ar putea pune cineva întrebarea: oare cît au plătit femeile pentru ceea ce au cumpărat, ca să pregăteascã miresmele? Cît au plăit? Cã Sfîntul Evanghelist Marcu spune cã au plãtit, cã le-au cumpărat. Cînd cumperi plãtesti. Nu ni se spune cît au plătit pentru cît au cumpărat. De ce oare? Pentru că tot Sfîntul Evanghelist Marcu spune că femeia aceea care L-a uns pe Domnul Hristos cu miresme, în viată fiind El, înainte de moarte, a întrebuintat mir care putea fi vîndut cu mai mult de 300 de dinari. Stiti cît valoreazã 300 de dinari. Pretul a 300 de zile de lucru. Asa de mult a costat mirul acela pe care l-a vărsat femeia peste Domnul Hristos. Nu ni se spune însă cît a costat ceea ce au cumpărat femeile mironosite ca să pregătească mir. Oare de ce? Eu mă gîndesc cã de aceea n-a spus Sfîntul Evanghelist Marcu aceasta, pentru cã ceea ce au adus femeile la mormîntul Mîntuitorului, ceea ce au vrut ele sã aducă drept cinstire Mîntuitorului, nu are pret. Nu poate fi pretuit cu nimic. De ce? Pentru că femeile si-au pus în miresmele acelea toată inima lor. Inima nu costã. Inima lor si-au pus în miresme! Si atunci cît a costat? A costat inima mironositelor. Or asa ceva nu se poate pretui în bani. Eu cred că la asa ceva s-au gîndit femeile mironosite. Da. Aici nu-i pret mare sau mic, e inima noastrã. Inima mea Doamne Ti-o dau aici cînd îti aduc miresmele. Si aceasta nu se poate plãti, si de aceea Sfîntul Evanghelist n-a scris cît a costat ce-au cumpãrat ele pentru miresme. Sfantul Apostol Pavel spune: Noi, crestinii, suntem buna-mireasma a lui Hristos adusa lui Dumnezeu Aceasta mireasma a lui Hristos se raspandeste in intreaga lume, odata cu cea dintai buna-vestire a Pastilor, prin Sfintele Mironosite, si dupa ele si impreuna cu ele prin Sfintii Apostoli si prin toti crestinii, pana in ziua de astazi. Noi, crestinii, prin aceste miresme ceresti, indepartam orice pacat, orice manie, orice patima.
Sfantul Eftimie cel Mare, duhovnic vazator cu duhul, simtea mirosul urat al unui gand de desfranare pe care un frate din manastirea sa il avea in minte. Pe acest frate il urmarea ispita si gandurile de desfranare nu-i dadeau pace. Sfantul a simtit un miros urat. Astfel, fratele meu, sufletele noastre raspandesc buna-mireasma sau duhoare. Aceasta o simt Sfintii ingeri care sunt imprejurul nostru. Fiecare pacat din sufletul meu si al tau raspandeste miros urat. Daca simti vreun pacat intru tine, vreun miros greu, sa cunosti ca orice inger se indeparteaza de la tine. Vreun pacat mai vechi, vreun pacat nepocait pe care il purtam intru noi de ani de zile, acesta este o imensa duhoare de care fug toti ingerii. De aceea ne-a daruit Domnul Sfintele Taine: ne-a daruit Sfanta Impartasanie pentru a ne inmiresma si a ne umple de pace. In pustia in care se nevoia Sfantul Varsanufie cel Mare, in imprejurimile si in apropierea lui se aflau niste tineri nevoitori care, departe de lume fiind, departe de preoti, nu se puteau impartasi in biserica. Si acelora, Ingerul Domnului le aducea in fiecare sambata Sfanta Impartasanie. Se istoriseste in viata sa ca atunci cand i s-a aratat Ingerul din inaltimea cereasca, s-a raspandit o mireasma care s-a revarsat peste intregul pamant. Toate acestea raspandesc mireasma in Ceruri. De aceea, orice suflet crestin curatit de pacat este mironosita, este mireasma adusa lui Dumnezeu, ce se daruieste lui Hristos. Sfintele Mironosite din toate timpurile sunt foarte numeroase. Mai intai au fost cateva, apoi tot mai multe si mai multe. Ce sunt sfintele nevoitoare, ce? Mironosite! Sfanta Mucenita Varvara, Sfanta Mucenita Irina, Cuvioasa Maria Egipteanca si toate cuvioasele maici, ce sunt ele? Mironosite peste veacuri si veacuri, suflete care se impartasesc de Evanghelia Domnului Hristos si vietuiesc in ea. Acestea sunt, mai intai, monahiile cu chemare spre nevointa. Mironositele isi curata necontenit sufletul de pacate, pentru ca sufletul sa nu inceapa sa raspandeasca miros urat. Si cine sta in fruntea tuturor Mironositelor? Cine este aceea care daruieste Mironositelor intreaga stralucire cereasca? Preasfanta Maica a Domnului. Ea este cea dintai Mironosita si mai presus de toate. Despre ea se spune in sfintele rugaciuni ca ne-a nascut scumpul Mir Ceresc, pe Domnul Hristos, daruindu-ne Buna-mireasma. De aceea este cea dintai Mironosita, inaintea tuturor. Si fericit este acel suflet care ii urmeaza, cu credinta, in Fiul Sau Cel inviat, in Domnul Hristos, cu dragoste sfanta, cu rugaciune, cu post si cu toate celelalte sfinte virtuti. Sufletul tau raspandeste miros in Ceruri, prin Domnul Cel Inviat, prin Sfanta Sa Evanghelie, prin sfintele Sale porunci. Caci El, prin implinirea sfintelor porunci, se salasluieste in sufletele noastre. Sfantul Apostol spune: Hristos sa Se salasluiasca, prin credinta, in inimile voastre. El Se salasluieste in inimile noastre si prin credinta, si prin dragoste, si prin rugaciune si prin post, si prin toate celelalte virtuti. Pe cat acestea se inmultesc, pe atat se inmultesc intru noi puterile lui Hristos Celui Inviat. Atunci fuge din noi intreaga iarna a pacatelor, fuge orice pacat rau mirositor, iar noi ne umplem de vesnica primavara, de o primavara ce raspandeste miros de rugaciune, de iubire, de milostivire si de toate sfintele virtuti evanghelice. Nu slabi niciodata crestine, nici tu, crestino! Iata, Preasfintele Mironosite stau inaintea ta si imprejurul tau, sunt toate aici ca sa te ajute, sa te slobozeasca de orice iarna a pacatelor, de orice pacat rau mirositor. Urmeaza-le, mergi impreuna cu ele si cunoaste ca mergand dupa ele, mergi dupa Domnul Hristos Cel Inviat. El te va calauzi in Imparatia Cerurilor, te va conduce acolo unde este primavara vesnica a nemuririi, a adevarului dumnezeiesc vesnic, a bucuriei dumnezeiesti vesnice, a dragostei dumnezeiesti vesnice. Intr-acolo ne conduc mironositele, iar al nostru este a ne folosi cu tot sufletul, a urma lor cu credinta evanghelica, cu dragoste evanghelica, cu rugaciune evanghelica, cu traire evanghelica. Atunci se va face auzit in toate laturile salutul de Pasti rasunand necontenit in sufletele crestinilor, in toate inimile: Hristos a inviat! Adevarat a inviat!“
Mormântul era gol. S-ar putea remarca trei lucruri: mormantul gol este un fapt istoric; totusi nu este vorba de o „dovada” zdrobitoare a invierii; mai curand putem vorbi de un „semn”, in sens ioanic, in acelasi timp si negativ si incarcat cu un simbolism care exprima adevarul esential al fiintelor si lucrurilor.
Istoricul trebuie sa recunoasca din marturisirea de credinta transmisa de Pavel (care urca spre anii 33-35) si din marturiile foarte vechi folosite de Marcu si Luca (mai ales in episodul ucenicilor calatori la Emaus) existenta acestui fapt, a mormantului gol. Dar aceasta nu constituie o „dovada” in sine a Invierii, fiindca, asa cum ne spune Ioan, Maria Magdalena, vazand mormantul gol, s-a gandit ca cineva, a luat trupul din mormant, ducandu-l in alta parte (Ioan 20, 2, 13). In evanghelia dupa Matei chiar se arata ca se zvonise printre iudei ca ucenicii ar fi rapit trupul lui Hristos (astfel ca episodul cu strajile la mormant pare sa fie o adaugire apologetica, destul de naiva, destinata a dezminti acest zvon).
Altii, cei de azi, sugereaza o descompunere accelerata a trupului! Textele evanghelice insa stiu sa respecte taina invierii. Daca comparam evangheliile lui Matei si Luca (scrise catre anul 80) cu evanghelia apocrifa a lui Petru, scrisa aproape in aceeasi epoca, observam cum aceasta din urma inmulteste detaliile pentru a impune adevarul Invierii in chip demonstrativ, pe potriva puterii de cunoastere a „acestei lumi”. Indeosebi ea pretinde ca descrie – la modul fotografic – chiar Invierea in sine, transformand-o astfel intr-un fenomen miraculos petrecut chiar aici, pe pamant, fenomen pe care femeile si strajile l-au vazut cu ochii lor si care i-a convins pe deplin. Aceasta eroare va fi reluata, mai ales in Occident, de o iconografie decadenta, care nu ezita sa ni-L arate pe Iisus iesind din momant.
Ceea ce ne arata evangheliile este tulburator de simplu: piatra rasturnata, mormantul gol, femeile tulburate, ucenicii care refuza sa le creada si pe Petru, cu totul nedumerit, intorcandu-se la casa lui fara a fi inteles cele intamplate (Luca 24, 12). Doar episodul cu strajile de la Matei pare sa obiectiveze taina intr-un miraculos pe intelesul lumii, miraculos care mai curand constrange la o incredintare decat trezeste adevarata credinta. Si totusi strajile nu vad invierea; dimpotriva, venirea ingerului, cutremurul provocat de deschiderea mormantului ii arunca intr-un fel de catalepsie, intr-o orbire totala: „Si s-au facut ca morti” (28, 4).
Mormantul gol este un semn facut in vid. Semn al unei absente tainice, care este mai curand metamorfoza unei prezente care de acum nu mai este cuprinsa in lume, ci devine cuprinzatoare a lumii, dincolo de spatiu si timp, sau, mai bine zis, dincolo de modalitatea decazuta, in care prezenta e separare. Totul sugereaza o Fiinta plina de o viata diferita de viata noastra amestecata cu moarte.
Giulgiurile nedesfacute, puse de-o parte pe pamant, sunt ca o crisalida din care fluturele a iesit; pentru cei vechi, de la greci la egipteni, metamorfoza acestuia simboliza trecerea la nemurire – dar nu era decat un simbol: mumiile erau doar crisalide asteptand momentul transformarii. Egiptenii aduceau mumiile la „festinele” lor si mai ales la „sarbatorile de familie”. Ei credeau ca „doar cand metamorfoza se va savarsi cu totul vom patrunde in iubirea totala, in sarbatoarea suprema, cand vom bea si vom manca cu adevarat. Si vinul nostru nu se va mai sfarsi si vom bea bauturi mai dulci decat tot ce-am baut vreodata aici pe pamant, caci iubirea va fi atunci deplina, pura si carnala in acelasi timp, reala, dar ca si cum ar fi tesuta din raze de soare, lumini si parfumuri si miresme ale florilor de dincolo de mormant. Caci daca florile exista cu adevarat undeva, ele exista dincolo de mormant. Trandafiri ceresti! Trandafiri ceresti ! (strigau ei) si in acest moment egiptenii aduceau o mumie”.
Giulgiurile intacte de la mormantul lui Hristos contrasteaza cu prezentarea lui Lazar, care iese din mormant „fiind legat la picioare si la maini cu fasii de panza si cu fata infasurata cu marama” (Ioan 11,44), in timp ce chipul lui Iisus a fost cu grija eliberat de marama, iar aceasta, infasurata, a fost pusa de-o parte, in alt loc, aratandu-ne ca invierea, iesirea din crisalida „acestei lumi”, s-a facut incepand cu chipul Sau, „icoana” a transparentei persoanei. Sa amintim aici ceea ce a notat autorul Omiliilor macariene: nu este vorba de chip al lui Hristos, ci de chip in Hristos, Omul pe care-l „ilumineaza” „chipul lui Hristos” si pe care-l „umple Sfantul Duh” „devine numai lumina, numai obraz, numai privire”. Cu alte cuvinte, nu mai e in el nimic intunecat, ci numai lumina si duh, plin de ochi peste tot; el nu mai are locuri ascunse, ci e, de jur imprejur, numai fata”.
Lazar readus la viata face inca parte din lumea noastra, el este destinat, intr-un sfarsit, mortii. Hristos insa n-a fost predat conditiei umane decazute, ingropata in timpul care distruge si in spatiul care separa, in „aceasta lume” simbolizata, cel putin in aspectul ei nocturn, de mormant. Dimpotriva, el biruieste tocmai aceasta conditie umana pacatoasa. Hristos nu este vizibil, dar „totul este plin de lumina, cerul, pamantul, iadul chiar”, iar aceasta lumina tasneste din mormant.
Piatra rasturnata de inger semnifica distrugerea zidului despartitor dintre transparenta „cereasca” a creatiei si existenta noastra, pentru care iadul si moartea au devenit de neinlaturat. Astfel, angoasa noastra depaseste sfarsitul nostru biologic, care o naste fara a-i putea pune capat. Iadul simbolizat de mormant este biruit, zavoarele lui sunt sfaramate, ingerii patrund acolo si cerul insusi il umple. Iar zorii care se ridica sunt zorii zilei neinserate, ai zilei vesnice, al celei de-a opta zi. Caci precum cerul poate fi, de acum, gasit in mormant, putem afla, in timp, sfarsitul timpului. Si astfel, prima zi ne este redata in gradina (parades, in ebraica) din jurul mormantului, plina de „trandafirii ceresti”! Pestera, simbol al opacitatii noastre, a devenit „camara de nunta”, ca sa folosim o minunata expresie a liturghiei bizantine, a devenit pamant roditor pentru vesnicie. De acum cerescul patrunde „in cele mai de jos ale pamantului”, transformand mormantul deschis in matrice a cosmosului transfigurat.
Hristos e nevazut, dar in acelasi timp El este chiar aceasta deschizatura eliberatoare, nu pentru evadare din lume ca din pestera platoniciana, ci pentru o metamorfoza. „Dumnezeu este cu noi” de acum fara intrerupere in aceasta deschidere a Invierii. Mormantul gol, nu parasit, ci umplut de ceresc, este semnul extensiunii cosmice a „trupului duhovnicesc”. Cand se vorbeste, la Luca, de aparitia a doi ingeri, ne gandim la cei doi ingeri care stau fata in fata, de o parte si de alta a „sekinei” (shekinah), a prezentei lui Dumnezeu, asemenea heruvimilor in care scapara „firea leilor”, de fiecare parte a chivotului; ne gandim, de asemenea, la cei doi barbati „imbracati in vesminte albe”, care au stat de o parte si de alta a lui Hristos devenit „prezenta pnevmatica”, la inaltare.
Dar cand se vorbeste de ingerul Domnului, la Matei si Marcu, ni se arata chiar interventia transcendentului, caci ingerul Domnului, care apare si in Facere (16, 7) si in Iesire (3, 2), este chiar dreapta lui Dumnezeu, degetul care simbolizeaza Duhul, in sensul larg al Prezentei dumnezeiesti. Astfel ca putem aproape vorbi de niste Rusalii subpamantene. Mormantul deschis, nu gol, ci plin de stralucirea „fulgerului” si a „zapezii” (Matei 28, 3), ca vesmintele lui Hristos la Schimbarea la fata, pe munte, este chiar lumea deschisa la Inaltare pentru flacarile si suflul Rusaliilor.
Prin rasturnarea creata de kenoza, Dumnezeu ni Se arata si ni Se ofera nu in „locul cel mai inalt”, nu in locul sfintit anume, ci in loc blestemat. Zapada si fulgerul nu mai scanteiaza pe o inaltime, ci in centrul simbolic al pamantului, in asa fel incat atractia gravitatiei terestre devine atractie spre ceresc, „splendoarea desavarsita coboara din ceruri pe pamant, iar pamantul face sa rasara sori iradiind spre Soarele dreptatii: totul e inundat de lumina”. Pamantul celor morti devine pamam al celor vii – he chora ton zonton – cum spune o inscriptie incrustata in mozaicul Invierii din biserica Chora din Constantinopol.
Aceasta este adevarata icoana pascala in Orientul crestin: nu reprezentarea a ceea ce nu poate fi reprezentat, adica Invierea in sine care sparge conditionarile actuale de spatiu si timp ale cunoasterii noastre, ci mormantul gol, crisalida giulgiurilor, ingerul aducand marea veste a invierii, femeilor, tuturor sufletelor, aratand in chiar absenta lui Iisus prezenta Lui inviata, moartea zdrobita, intunericul luminat, coincizand cu „intunericul straluminos” al lui Dumnezeu cel Viu.
Proclamand desfiintarea oricarei despartiri pe buza mormantului, ingerul pare a face din mormant gura vestitoare. La Marcu ingerul anunta intai Invierea si numai apoi adauga ceea ce este doar semnul invierii – aratarea mormantului gol: „Iisus Nazarineanul cel rastignit pe care-L cautati a inviat, nu este aici. Iata locul unde L-au pus” (16, 6).
In evanghelia dupa Matei, ingerul aminteste chiar de spusele lui Iisus pe cand ii pregatea pentru invierea Sa: „Pe Iisus cel rastignit Il cautati, nu este aici; caci a inviat, precum a zis” (28, 5-6). La Luca observam puternica antiteza dintre Cel viu si morti, morti fiind si cei pe care-i consideram indeobste vii: „De ce cautati pe Cel viu intre cei morti?” (24, 5), intrebare reluata neostenit in cantarile Invierii din Liturghia bizantina.
In sfarsit, Ioan, fara a ne mai arata prezenta pregatitoare a ingerilor, face din mormantul gol pragul din care ne apare Iisus inviat. Si atunci este suficienta simpla chemare pe nume a celei care-L cauta plangand: „Maria!”. „Intorcandu-se, ea I-a zis in evreieste: Rabuni! adica Invatatorule!” (20, 16). Numele doar, in care se concentreaza persoana. Numele tau. „Ea se intoarse”. Metanoia, reintoarcere, intelegere patrunzatoare. Ea crezu si atunci ea si vazu. Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul)