„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam”
Orașul Ierihon, care se traduce prin „oraș al parfumurilor” sau „al palmierilor”, este o așezare străveche din Țara Sfântă, situat în apropierea graniței dintre Israel și Iordania.„Ierihonul din Vechiul Testament este identificat în general cu Movila Tell es-Sultan din zilele noastre, la aproximativ 16 km N-V de gura de vărsare actuală a Iordanului în Marea Moartă, la 2 km N-V de Ierihonul modern (satul er-Riha) și la vreo 27 km N-E de Ierusalim. Movila impunătoare, în formă de pară, este lungă de vreo 400 m de la N la S și lată de circa 200 m la capătul de N și înaltă de vreo 20 m. Ierihonul irodian și din perioada Noului Testament este reprezentat de movilele de la Tulul Abu el-Alayiq, la 2 km V de localitatea modernă er-Riha (Ierihonul de azi), și astfel este la Sud de Ierihonul Vechiului Testament.
Munții Iudeii se înalță abrupt din câmpiile Ierihonului la o depărtare mică spre Vest.” Ierihonul Noului Testament este situat la aproximativ 2 km de vechiul Ierihon, în locul numit Tulul Abu el-Alayiq. Aici, datorită climei mai calde, Irod cel Mare (40/37-4 î.Hr.) a construit un palat de iarnă dotat cu apeducte, un hipodrom și un teatru. De asemenea, a înfrumusețat zona cu plantații de palmieri și balsam, care aduceau venituri importante regatului. Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos, Ierihonul era locul de întâlnire al evreilor care veneau din Pereea și din Galileea, și împreună mergeau spre Ierusalim la templu, pentru a sărbători Paștele. Sfânta Evanghelie ne mărturisește că și Domnul Iisus Hristos a trecut de mai multe ori prin acest oraș în drumul său spre Iordan sau Ierusalim. În partea de apus a Ierihonului se înalță muntele Carantania, locul în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost dus de către Duhul în pustiu pentru a fi ispitit de diavol (Mt 4, 1-11).
Ierihon. Lânga oras era orbul care cerșea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Iisus Cel milostiv i-a schimbat viața după ce a cunoscut credința și stăruința acestuia în rugăciune, iar vameșului Zaheu din Ierihon, Iisus i-a vindecat și schimbat viața, iertându-i păcatele, după ce a constatat pocăința și dărnicia lui pentru cei săraci și pentru cei păgubiți de el.
Zaheu în sicomor; orbul lângă drum (Lc. 18, 35). Domnul așteaptă pe orbul cel către care să-și reverse mila și onorează pe celălalt cu strălucirea șederii în casa sa. Pe unul îl întreabă înainte de a-l vindeca și apoi, după ce vindeca femeia cu scurgere de sânge intră ca un oaspete nepoftit în casa celuilalt. Hristos știa că plata gazdei sale avea să fie una din belșug. Deși Hristos încă nu auzise pe Zaheu invitându-L, auzise voința sa cea bună. Acest Zaheu, mai-marele vameșilor (cf. Luca 19, 1-10), era un om lacom și dornic să se îmbogățească cu orice preț. El impunea dări mai mari decât se cuveneau. Luând astfel din bunurile altora, el a nedreptățit pe mulți. Prin urmare, și-a atras disprețul și ura tuturor concetățenilor, tuturor vecinilor și tuturor locuitorilor orașului Ierihon.
Desigur, Zaheu era în plus disprețuit și pentru că se punea în slujba unei stăpâniri străine, adică a stăpânirii romane în Israel. Iar Mântuitorul Iisus Hristos, văzând că Zaheu Îl caută, dintr-o curiozitate foarte tainică, urcându-se într-un sicomor, i-a zis: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19, 5). Însă, în momentul în care Iisus a intrat în casa sa, oamenii din jur au cârtit și L-au judecat pe Mântuitorul, considerând că nu trebuia să intre în casa unui om atât de păcătos și de lacom ca vameșul Zaheu. Dar tocmai această neașteptată bunătate a lui Hristos față de vameșul Zaheu, pe care, desigur, acesta n-o merita, și cinstea acordată lui l-au surprins, tocmai pentru că el nu le merita. Când Mântuitorul Hristos S-a autoinvitat în casa lui Zaheu, a produs o schimbare în acesta. Bunătatea nemeritată care i S-a arătat acestui om aspru și lacom a produs în el pocăință și dărnicie. Avem de-a face aici cu un om care se pocăiește nu pentru că a fost certat, nici pentru că ar fi fost pedepsit în vreun fel, ci pentru că a fost onorat cu bunătate și cinste, deși nu le merita. Copleșit de milostivirea, de bunătatea și de generozitatea Mântuitorului Iisus Hristos, vameșul Zaheu s-a schimbat într-o clipă și a zis către Domnul: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, și dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Atunci Mântuitorul a zis către el: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam” (Luca 19, 8-9), adică fiu al credinței. Vameșul Zaheu este singurul bogat despre care Evanghelia după Luca spune clar că s-a mântuit pentru că a devenit milostiv.
Evanghelia întâlnirii Mântuitorului Iisus Hristos cu Zaheu vameşul a fost pusă pentru a ne pregăti pentru perioada care începe, perioada Postului Mare, această Evanghelie vrea să ne ajute, să înceapă să ne înveţe cum se face pocăinţa. Primele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, atunci când, după Botezul Său şi după perioada de 40 de zile în pustie, când a ieşit la propovăduire, au fost acestea: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Ce este pocăinţa? Pe scurt, după mărturia Părinţilor, pocăinţa este întoarcerea omului, schimbarea omului de la rău spre bine. De la cele pe care ne insuflă vrăjmaşul să le facem la cele pe care Dumnezeu ne învaţă să le facem. Pocăinţa este o schimbare de viaţă, dar, mai înainte de a fi o schimbare de viaţă, este o schimbare de atitudine. Este o schimbare de minte, de a privi lucrurile. Pocăinţa ne învaţă să privim altfel viaţa. atunci când ne hotărâm să ne schimbăm viaţa, atunci când ne hotărâm să ne întoarcem cu mai multă putere spre Dumnezeu, atunci când ne punem în inima noastră să facem voia lui Dumnezeu, nimic din lumea aceasta, nici oameni, nici opinii ale celor din jurul nostru, niciun lucru n-ar trebui să ne împiedice. Aşa de fermi ar trebui să fim atunci când luăm o hotărâre atât de importantă până la urmă nu pentru destinul nostru pământesc, ci pentru destinul nostru veşnic.
Zaheu, când a vrut să-şi schimbe viaţa, nu era mulţumit de felul în care trăia el, deși material nu-I lipsea nimic. El nu s-a urcat în sicomor, auzind că vine Mântuitorul, doar din simpla curiozitate. El auzise despre acest Iisus din Nazaret Care Se apropia de Ierihon, cetatea în care era el mai-mare peste vameşi, auzise că este un Om deosebit şi că schimbă vieţi. Deci s-a urcat acolo fiindcă voia o schimbare a vieţii lui şi nimic nu l-a oprit ca să facă ceva pentru a putea să-şi schimbe viaţa. E penibil pentru un om care are o funcţie importantă să se comporte într-un mod neadecvat principiilor general acceptate de vieţuire. Ia închipuiţi-vă dumneavoastră că l-aţi vedea pe primar, pe premier, că se urcă într-un copac când trece un alai pe acolo, prin faţă; ar râde toată lumea de dânsul. Zaheu era mai-marele vameşilor, era un om cu o funcţie foarte importantă în cetatea Ierihonului. Şi, totuşi, fiind el mic de statură nu s-a sfiit să se urce într-un copac pentru a putea atrage atenţia Mântuitorului. Nu s-a gândit la ce-o să spună oamenii despre cum se comportă el atunci când obiectivul lui era de maximă importanţă pentru viaţa lui.
David proorocul, după ce a ajuns rege, printre primele lui obiective pe care şi le-a propus a fost şi acela de a aduce în cetatea lui, în reşedinţa lui, Chivotul Legii care era, de o bucată de vreme, în casa unui om. Şi când a adus într-o procesiune Chivotul Legii în cetate, David, de bucurie că se întoarce Chivotul Legii, care a fost în Cortul Mărturiei în timpul peregrinării în pustiu, că se întoarce la locul unde este destinat să fie, un loc important, un loc cu cinste, de bucurie, David împăratul sălta şi juca în faţa Chivotului în acel alai, aşa era atunci obiceiul, cu instrumente muzicale, iar Micol, fiica lui, râdea de el şi de atitudinea lui. Dar pe el nu-l interesa, datorită bucuriei nu s-a mai cenzurat tocmai pentru a da curs intenţiei lui de a-L slăvi pe Dumnezeu prin tot ce se poate face în momentul respectiv. Acel joc sacru era mai important pentru el ca formă de cinstire a lui Dumnezeu decât ceea ce spun oamenii.
Vanitatea sau slava deșartă era cea care făcea din Zaheu un om mic și care, de asemenea, ne face și pe noi mici atât în fața lui Dumnezeu, cât și a omului. Vanitatea are două trăsături specifice: pe de-o parte, omul vanitos este întru totul dependent de părerea celorlalți. Conștiința sa tace în fața vocii mulțimii. Judecata lui Dumnezeu este scoasă din calcul. El este departe, invizibil, discret, în timp ce mulțimea este gălăgioasă și arogantă, ea cere supunere și conformitate. Așadar, supunerea față de opinia publică disprețuiește conștiința și judecata lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cel mai umilitor lucru în cazul acesta este că oamenii de a căror părere ne agățăm nu fac nici măcar parte din rândul celor pe care îi respectăm. Mulțimea după ale cărei aplauze tânjim, mulțimea de care ne este frică, de a cărei judecată ne temem, nu este adunarea sfinților lui Dumnezeu. Nu este nici măcar alcătuită din oameni capabili să facă o judecată dreaptă, să respecte valori autentice. Ei sunt oameni ale căror opinii, când vorbesc despre alții, adesea le disprețuim, și totuși ne este teamă de verdictul lor. Gândiți-vă la toate lucrurile pe care le facem în viață în timp ce privim cu un ochi la galerie și și ne întrebăm dacă va avea o părere bună sau proastă pentru noi. Dacă ne-am opri pentru o clipă, am putea vedea că acei oameni de la care așteptăm o părere în favoarea sau în defavoarea noastră sunt chiar oamenii despre care noi credem că nu prea au dreaptă socoteală. Și totuși tremurăm în fața ochiului lor examinator.
Tânjim după aprobare, recunoaștere într-un mod atât de superficial, atât de meschin. În toate împrejurările vieții ne vedem pe noi înșine și pe ceilalți învârtindu-ne de colo colo, cu mâinile întinse, sperând că vom primi vreun ban ruginit, un zâmbet sau o privire aprobatoare. Tocmai i-am descris pe oamenii de la care așteptăm să primim pomană; dar ce este această pomană și cum o dobândim? Acceptând să trăim într-o lume grotescă imaginară, care transformă relitatea în iluzie.
Vanitatea nu doar că golește de conținut real ceea ce avem. Ne jefuiește, de asemenea, și de posesia efectivă a acelui bun. În viețile Părinților Deșertului, găsim povestea unui monah care trăia într-o mare mănăstire și care, „după ce s-a nevoit din răputeri și ajutat fiind de Domnul, s-a făcut stăpân peste nouă virtuți.” În strădania sa de a dobândi o desăvârșire chiar și mai mare, el tânjea să-și însușească o a zecea virtute; dar în ciuda eforturilor sale, nu reușea. În loc să cerceteze motivele pentru care trebuia să se nevoiască și mai mult și în loc să se întrebe dacă nu cumva se afla ceva în el care îl împiedica să sporească și mai mult, el a hotărât să-și părăsească mănăstirea, care părea nepotrivită pentru împlinirea strădaniilor sale. În timp ce ieșea din chilia sa – la care nu se va mai întoarce niciodată – puțina smerenie pe care o avea l-a părăsit, iar vanitatea i-a umplut sufletul. A cercetat nouă mănăstiri, dar le-a părăsit pe toate, una după alta, considerând că nu sunt potrivite pentru a-l ajuta să devină un sfânt al lui Dumnezeu; însă de fiecare dată când părăsea o mănăstire, era mai sărac decât atunci când intrase pe poarta ei. Și-a pierdut toată răbdarea în prima mănăstire, tăria sufletească în a doua, disciplina în a treia, ascultarea în a patra, îndelunga răbdare în a cincea, blândețea în a șasea și așa mai departe; însă vanitatea devenea tot mai puternică, mândria se înstăpânea tot mai mult și i-au adus irascibilitate, mânie, facerea voii proprii, aroganță, cerbicia inimii – și atunci când a cercetat a noua mănăstire nu se mai afla nimic din cele nouă virtuți pe care le avea la început, fiindcă fuseseră alterate de vanitate și mândrie, iar apoi înlocuite de opusurile lor. Însă în vanitate mai există o putere distructivă: vanitatea se atașează de dovezi înșelătoare și de aparențe mincinoase.
Judecata lui Hristos cercetează inimile oamenilor – înlăturând uneori dovada materială cea mai convingătoare, mereu cercetând dincolo de aparențe. Un alt exemplu ne pot ajuta să înțelegem acest lucru: când Hristos S-a întâlnit cu Petru pe malul Tiberiadei după Învierea Sa, nu l-a acuzat de trădare și nici nu i-a cerut să facă o mărturisire completă a infracțiunilor săvârșite. I-a pus o întrebare pătrunzătoare: „Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” Dacă Petru ar fi fost atent la cele spuse de El, l-ar fi frapat ultimele patru cuvinte: „Mai mult decât aceștia”. Și-ar fi putut aduce aminte că Hristos a spus: „Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult?”, și atunci ar fi răspuns și el: „Socotesc că aceluia căruia i s-a iertat mai mult”. Dacă ar fi cugetat la aceasta, poate că și-ar fi venit în sine ca fiul risipitor, dar fiindcă era impulsiv, necioplit, fiindcă acționa înainte de a gândi, el a răspuns din inimă: „Tu știi că te iubesc.” „Mă iubești tu pe Mine?”, întreabă din nou Hristos. „Da, Te iubesc!” „Chiar așa e?” Și atunci, deodată, Petru înțelege! El auzise deja această întrebare întreită în noaptea când Hristos a fost trădat, în curtea casei arhiereului; de trei ori a fost întrebat și de trei ori s-a lepădat de Hristos. În acel moment, cuvintele lui Hristos „mai mult decât aceștia” au o rezonanță prevestitoare de rău – cine va mai crede vreodată că el, Petru, Îl iubește pe Hristos? – , aceste cuvinte anunță osândă, nu nădejde. Și cuprins de disperare, conștient de faptul că toate dovezile îi stau împotrivă, nădăjduind când nu era loc de nădejde, el spune: „Doamne, Tu știi toate; Tu știi că Te iubesc”. Iar Hristos – Dumnezeu Care cunoaște cu adevărat ce este în inima omului – știe că Petru, într-adevăr, Îl iubește. El înlătură orice dovadă și grăiește către „omul cel tainic al inimii”: „Urmează Mie”.
Domnul nostru Iisus Hristos n-a fost atât de interesat de ce spune lumea, când obiectivul Lui, venind în Ierihon, era acesta de a salva un suflet, care este mai presus decât orice în lumea aceasta. Nu s-a uitat c-or să-L arate cu degetul; n-a luat aminte la cuvintele oamenilor care ziceau: <Ăsta-i prooroc?! Acesta-i trimis de la Dumnezeu Cel Sfânt, curat, Acesta Care stă şi mănâncă cu vameşii, Care stă de vorbă cu păcătoşii, Care primeşte să-I sărute picioarele desfrânatele?! Acesta e prooroc de la Dumnezeu?!> Dar Domnul nu S-a uitat la ce spun oamenii, la opinia publică, pentru că obiectivul Lui principal era să salveze sufletul acestui om în care a văzut o licărire, o strălucire a harului, în care a văzut o dorinţă sinceră să-şi schimbe viaţa. Atunci când iei o hotărâre de a-ţi schimba viaţa, atunci când vrei cu tot dinadinsul să-I placi lui Dumnezeu, să faci voia Lui şi nu voia ta sau voia lumii sau voia diavolului, atunci vei întâmpina nu puţină rezistenţă, uneori chiar de la cei din familie, piedici le poate pune cineva chiar foarte apropiat ţie – Duşmanii omului sunt casnicii lui.
Uneori, când luăm hotărârea aceasta de a fi cu Dumnezeu, cei care ne sunt prieteni în sensul general al cuvântului, ne pot împiedica; preferăm să-L trădăm pe Dumnezeu, preferăm să călcăm porunca lui Dumnezeu, numai şi numai ca nu cumva cineva dintre cei din jurul nostru să spună ceva rău despre noi. Să nu ne stricăm cu oamenii, dar să ne stricăm cu Dumnezeu. Această frică de judecata, de părerea altor oameni este ceea ce adesea ne împiedică schimbarea, chiar și când suntem capabili de a modifica, de a face un pas, fiindcă acest pas trădează trecutul nostru. Suntem cu mult mai înfricoșați de a fi luați în râs, decât de a fi aspru criticați. Imaginați-vă situația! Avem aici un bogat, cu un fel de statut de bancher într-un oraș mic, care aștepta să-L vadă pe Hristos. El se strecoară prin mulțime; fiindcă este atât de mic de statură, este deja o persoană bizară. Se urcă într-un copac.
Vă puteți imagina pe managerul unei bănci urcându-se într-un copac din centrul orașului doar pentru a vedea cum arată un profet hoinar? Desigur, a fost împresurat de huiduieli, fluierături, ironii și râsete. Acesta a fost probabil, cel mai greu test al credinței sale. A deveni ucenicul lui Hristos, a fi alungat de propria familie și de prieteni din această pricină este un act nobil, dar a te urca într-un copac precum un copil ștrengar când ești o personalitate publică, aceasta e ceva cu totul diferit și cu mult mai greu! Aceasta e ceea ce atât de adesea ne împiedică să-L urmăm pe Hristos: acel prim pas care va face din noi un subiect de glume și ironii.
„Vrei tu, liber cugetătorule, să devii sclavul gândirii demodate? Vrei tu, cel care credeai că ai dreptul să faci ceea ce vrei, că ai dreptul să arunci insulte în fața lui Dumnezeu, să devii sclavul Lui? Tu, cel căruia nu ți-a fost niciodată frică de ceea ce vor spune oamenii, acum, dintr-o dată, ți s-a făcut frică și te grăbești să te supui legii?” Oare nu-i putem auzi pe prieteni cum vorbesc despre convertirea noastră? Nu sunt decât două căi prin care poți birui această vanitate, această atitudine de a ține mereu cont de opinia publică: mândria sau smerenia. Nu există o a treia cale.
Cine ia hotărârea de a-şi schimba viaţa, în sensul de a se pune pe calea cea bună – a-ţi schimba viaţa asta înseamnă, nu a face ceva cu totul şi cu totul ieşit din comun; înseamnă să fii pe calea pe care Dumnezeu ne-a dat-o, să trăim frumos, cinstit, ca să câştigă Împărăţia cea veşnică, doar pentru asta trăim – uneori va fi evitat, ironizat la serviciu, batjocorit, privit cu superioritate, defăimat, dat deoparte dintr-un colectiv, dintr-un mediu. Ni le asumăm pe toate acestea de dragul lui Hristos? Este pentru noi mai important să ascultăm de Dumnezeu sau să ascultăm de oameni? Sf. Ap. Pavel a zis: Cei ce doresc să trăiască cucernic vor fi prigoniţi.
Pocăinţa cea adevărată întotdeauna trebuie să fie însoţită de semne foarte concrete de pocăinţă. Aţi văzut la Zaheu: el s-a bucurat enorm de mult că Domnul Hristos a acceptat şi S-a autoinvitat să-i fie musafir. Toată lumea îl ura, căci el lua mai mult decât trebuia pentru buzunarul lui. Toată lumea îl ignora şi îl vorbea de rău ca pe cineva care s-a îmbogăţit pe nedrept, furând, înşelând, trecând peste cadavre. Nimeni nu-l privea cu ochi buni. Şi Domnul, vrând să-l câştige, să-i câştige sufletul intrând în casa lui, i-a schimbat viaţa. Şi Zaheu, când a luat hotărârea aceasta de a-şi schimba viaţa, a făcut lucruri concrete, n-a rămas numai la a declara. Jumătate din averea lui – care nu era puţină – a dat-o celor săraci, celor nevoiaşi. Mai mult, a zis: Dacă am nedreptăţit pe cineva – și pe câţi n-a nedreptăţit el!; lua biruri de la toţi din Ierihon – de patru ori le dau înapoi suma cu care i-am înşelat. Deci, aţi văzut că pocăinţa lui, schimbarea lui a fost o schimbare transpusă în fapte de pocăinţă. De aceea este important și pentru noi să nu ne rezumăm la o pocăinţă declarativă!
Se întâmplă nu de puţine ori ca oamenii să spună: <Eu sunt păcătos, sunt nevrednic. Eu n-am făcut nimic bun. Eu am făcut toate păcatele de pe lumea asta.> Foarte bine; şi? Mai departe? E lucru bun că recunoşti, dar faci ceva ca să te schimbi? Ce-ai schimbat tu în viaţa ta când vrei să te pocăieşti, în felul de a gândi, în felul de a vorbi, în felul de a făptui? Se vede o schimbare în viaţa ta? Dacă mai înainte, să spunem, mintea ta zbura pe toate lucrurile şi gândea toate necurăţiile şi judeca şi ura pe alţii, inima ta era cuprinsă de răzbunare, de dorinţa de a face răul, când vrei să te pocăieşti faci ceva să schimbi felul acesta de a fi? Spui în mintea ta, când îţi vine un gând urât, un gând necurat, un gând spurcat, de judecată, spui: <Doamne, iartă-mă, nu e bine ce gândesc. Doamne Iisuse Hristoase, vreau să mă schimb, nu lăsa să mă cuprindă gândurile acestea!>
Dacă în viaţa când nu eram aproape de Dumnezeu, dar şi acum, dacă încă sesizăm rămăşiţe ale omului celui vechi şi vorbim vrute şi nevrute şi judecăm în stânga şi în dreapta şi criticăm şi suntem nemulţumiţi, îmi schimb eu felul acesta? Pun eu, cum zice Scriptura: Pune, Doamne, strajă gurii mele? Ce înseamnă să pui strajă? O santinelă, un paznic. Când stă un paznic la uşă nu lasă pe tot omul să intre acolo, ci întreabă: <Ai legitimaţie? Eşti autorizat să intri în clădirea aceasta?> Asta înseamnă cuvintele pe care noi în fiecare seară la vecernie le cântăm sau le citim: Pune, Doamne, strajă gurii mele. Nu lăsa să iasă orice din gură şi să intre prin urechi orice în mintea şi în fiinţa mea, pentru că din inima omului ies gândurile cele rele şi un gând rău care iese din mine pe gură face rău în jur.
Dacă este adevărat că un gând rău numai rămas în minte influenţează în rău pe cei din jur şi zic specialiştii şi oamenii duhovniceşti mai înainte au spus că influenţează toată lumea un gând rău al unui om! Dacă gândul meu rău produce, cum se zice în limbaj omenesc, secular, o energie negativă care influențează negativ toată lumea, dar şi invers? Invers, un gând bun, o rugăciune făcută, un simţământ de pocăinţă în faţa lui Dumnezeu, ajută în jurul meu enorm de mulţi oameni!
Şi, dacă mulţi oameni se mântuiesc, este tocmai pentru că poate o dată sau de câteva ori în viaţă au făcut o rugăciune puternică şi acea rugăciune cine ştie pe cine a ajutat! sau am fost în biserică atunci când ne-am rugat pentru cineva sau pentru ceva anume și am spus şi noi cu inima frântă un Doamne, miluieşte! şi acela a ajutat şi s-a scris acolo, în cartea vieţii noastre. Deci schimbă noi ceva în felul nostru de a vorbi? O să luăm noi hotărârea aceasta când începe Postul Mare să limităm a cunoaşte toate ştirile, să lăsăm televizorul, tableta, internetul, să învăţăm să mai tăcem, să nu vorbim atât de mult cu oamenii, căci de obicei, când vorbim cu oamenii, judecăm şi cârtim şi clevetim. Ci să învățăm să vorbim mai mult cu Dumnezeu! Schimbăm noi ceva? Se vede pocăinţa noastră în ceva, aşa cum s-a văzut la Zaheu? Se vede pocăinţa noastră în ce facem? Dacă cineva ne-ar compara – dar nu noi, că noi suntem foarte îngăduitori! – cum ne comportam înainte de a veni la Biserică şi cum ne comportăm acum, vede ceva diferit? Vede o schimbare în felul nostru de a vieţui, de a ne comporta cu cei din jur, ce facem acum, când suntem convinşi că aceasta este calea cea adevărată şi vrem să ne pocăim, e diferit de ceea ce făceam înainte?
Așa cum am spus mai înainte, nu există decât două modalități prin care ne putem lepăda de dependența, slugărnicia față de părerea celorlalți: mândria sau smerenia. Există acea formă de smerenie care constă în a nu fi vătămat nici de ocara, nici de lauda oamenilor, ci a sta pur și simplu în fața judecății lui Dumnezeu și a propriei conștiințe, precum în istorisirea despre un frate care voia să știe cum să răspundă laudelor și criticilor. „Du-te în cimitir”, i-a spus părintele duhovnicesc, „și înjură-i pe morți”. A făcut astfel și, când s-a întors, părintele său l-a întrebat ce au răspuns morții la înjurături. „Nimic”, a răspuns monahul, „au rămas tăcuți”. „Du-te înapoi și laudă-i”, i-a zis Bătrânul. Și când ucenicul i-a spus că cimitirul a rămas la fel de tăcut ca înainte, el a răspuns: „Fă la fel ca cei morți. Pe ei nu-i mai vatămă judecata oamenilor, fiindcă stau pururi sub privirea lui Dumnezeu”.
Dacă ascultăm glasul celor din jurul nostru, s-o facem pentru a auzi glasul lui Dumnezeu. Smerenia este una dintre cele mai puternice virtuți evanghelice, însă noi am reușit să facem din ea virtutea firavă a sclavului. Puțini oameni vor să fie smeriți și aceasta fiindcă smerenia ni se pare a fi o negare a demnității de om. Este la fel ca și în privinta ascultării: lăudăm copilul pentru că este ascultător, când este supus, când nu are o voință proprie; rareori ne întrebăm ce se întâmplă în inima lui și prea adesea ni se pare că orice oaie face parte din turma lui Hristos. A fi socotit smerit, ascultător, blând este aproape o insultă. Nu mai vedem măreția și tăria unei astfel de atitudini. Caricatura smereniei pe care o trăim sau o exemplificăm constă în a spune cu ipocrizie, atunci când suntem lăudați, că acesta de fapt nu este adevărat; iar atunci când suntem ignorați, atragem atenția asupra noastră insistând că nu valorăm nimic. Adevărata smerenie se naște din concepția noastră despre sfințenia lui Dumnezeu, dar mult prea adesea ne forțăm să ne simțim mai smeriți micșorându-ne singuri într-un mod artificial.
Smerenia nu constă în a încerca mereu să ne umilim și să renunțăm la demnitatea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește și pe care o cere de la noi fiindcă suntem copiii, nu sclavii Săi. Smerenia, așa cum vedem la sfinți, nu se naște numai din faptul că-și conștientizează păcatele, fiindcă chiar și un păcătos poate să-I aducă lui Dumnezeu o inimă frântă și smerită și un cuvânt de iertare este de ajuns pentru a șterge orice rău din trecut și din prezent. Smerenia sfinților se naște din vederea slavei, măreției și a frumuseții lui Dumnezeu. Smerenia lor nu se naște nici măcar din conștientizarea deosebirii dintre om și Dumnezeu, ci din dobândirea conștiinței că Dumnezeu este atât de sfânt, o dezvăluire atât de intensă a frumuseții desăvârșite, a unei iubiri atât de uimitoare, încât ei își dau seama că singurul lucru pe care-l pot face în prezența Sa este să îngenuncheze înaintea Lui într-un act de închinare, bucurie și uimire.
Smerenia este o cale prin care omul stă înaintea lui Dumnezeu Care vede, iar omul este nevrednic de aceasta; smerenia caută în mod firesc locul cel mai de jos. Ea este întru totul deschisă către Dumnezeu, dăruită Lui, gata să primească de la El, fie din mâna Sa sau prin mijlocirea altor oameni, niciodată nu-l împinge pe om să-și afirme propria stare smerită, fiindcă ea nu este înjosire, ci pur și simplu a sta înaintea lui Dumnezeu în uimire, bucurie și recunoștință.
Ea este singurul mijloc prin care ne putem elibera de frica opiniei publice, de servilismul care ne împiedică să găsim curajul și ocaziile de a ne îndrepta viața, de vreme ce ne-am ales valorile omenești drept criteriu. Din momentul în care ne-am eliberat de acestea, rămânem singuri cu conștința noastră, în care glasul lui Dumnezeu se aude nestingherit, anunțându-ne judecata lui Dumnezeu și dându-ne puterea de a începe să trăim deplin și în libertate. Știm că putem face aceasta fiindcă sunt momente când ne putem rupe cu totul de părerea celorlalți, de opinia publică – momente de trăire profundă care ne fac oameni deplini, demni de numele de om, iar micimea noastră se decojește și cade de la noi. Când suntem cuprinși de o mare fericire, când mâhnirea ne străpunge inima, când suntem deplin biruiți de o oarecare experiență lăuntrică, nu ne mai gândim, chiar și dacă numai pentru o clipă, la ceea ce gândesc ceilalți despre noi. Când aflăm despre moartea unui om care ne este mai drag nouă decât tuturor celorlalți, ne afundăm în tristețe; nu ne întrebăm dacă ceilalți au o părere bună sau nu despre noi. Când, după o lungă absență, ne întâlnim cu cineva care ne este drag, nu ezităm să ne aruncăm în brațele prietenului nostru fără să ne mai întrebăm dacă cei din jur vor crede că ne facem de râs.
Toate acestea s-au dovedit cu putință pentru Zaheu fiindcă, dând la o parte părerile oamenilor, el era hotărât să vadă, iar determinarea sa i-a îngăduit să ajungă direct la Dumnezeu, să experieze descoperirea Dumnezeului celui Viu. Pe Dumnezeul lui Zaheu, Dumnezeul cel Viu, Îl caută fiecare suflet din veac în veac – al unui Dumnezeu atât de diferit de imaginile statice oferite de multe religii de-a lungul vremii. Sfântul Grigorie de Nazianz, în secolul al IV-lea, a spus că din cele pe care le-am adunat din Scripturi, din Tradiție și din experiența Bisericii, din tot ceea ce omul a putut să cunoască despre Dumnezeu, noi am făcut din acestea o imagine bine asamblată, însă oricât de frumoasă va fi fiind această imagine, nu am făcut decât să zidim un idol. Fiindcă din clipa în care ne facem o imagine despre Dumnezeu și spunem: „Iată, așa este Dumnezeu”, Îl transformăm pe Dumnezeul cel dinamic, viu, de nepătruns, nemărginit de profund Care este Dumnezeul nostru în ceva limitat, de dimensiuni omenești. De vreme ce întreaga cunoaștere revelată trebuie să fie de dimensiuni omenești, nu este nimic în revelație care nu este [după măsura omenească], fiindcă, dacă nu ar fi așa, nu ne-ar scăpa nici ceea ce este infinit de mare, nici ceea ce este infinit de mic. Tot ceea ce știm despre Dumneze este ieri nu este astăzi sau mâine. Vreau să spun prin aceasta că toată cunoștința despre Dumnezeu pe care o am până în clipa de acum nu o pot așeza înaintea ochilor mei pentru a o adora, ea este trecutul, este hotarul dintre ceea ce era și ceea ce va fi. Dumnezeul înaintea Căruia vin închinându-mă și rugându-mă Lui este Cel Unul, cunoașterea Căruia m-a adus în punctul în care Îl pot întâlni dincolo de imaginile omenești și conceptele raționale.
Stau înaintea Dumnezeului Necunoscut, a Cărui taină se dezvăluie veșnic înaintea noastră, dar care totuși rămâne pentru veșnicie cu neputință de pătruns. Nu prin inventarea de noi modele de dumnezeu vom putea noi face ca alți oameni să-L vadă. Când stăruim în a spune: „Acum câteva secole s-a descoperit ce anume este Dumnezeu, iar eu vă voi vorbi despre aceasta”, oamenii au dreptate să ne răspundă: „Dacă ai ști, s-ar vedea cu ochiul liber”. Și nu este deloc evidentă această cunoaștere! Dacă vreunul dintre noi ar avea o descoperire a ceea ce este Hristos, ar spune: „Am văzut chipul lui Hristos”. Amintiți-vă de paragraful de la Epistola [a doua] către Corinteni: „Am văzut strălucirea slavei lui Dumnezeu pe chipul lui Hristos”. La unul dintre Părinții noștri ortodocși întâlnim un pasaj asemănător: „Nimeni nu se poate lepăda de lume dacă nu a văzut lumina veșniciei măcar pe chipul aproapelui său”. Dacă am trăi o astfel de descoperire, nu am mai avea nevoie să-L descriem pe Dumnezeu într-o mie de feluri.
În istorisirile despre Părinții Deșertului se relatează despre o întâlnire între un mare părinte duhovnicesc și trei monahi. Doi dintre ei îi adresează întrebări nesfârșite, în timp ce al treilea tace. În cele din urmă, părintele se întoarce către el și îi spune: „Tu nu mă întrebi nimic?” „Nu”, răspunde acesta, „îmi este de ajuns să-ți văd chipul”. Mai este o istorisire despre un episcop al Alexandriei care vroia să vină în pustie pentru a vizita o anumită mănăstire. Monahii l-au invitat pe unul dintre frați să rostească un cuvânt de bun-venit, dar acesta a refuzat. „De ce?”, au întrebat ei. „Dacă nu înțelege tăcerea mea, nu va înțelege nici un cuvânt din cele pe care i le voi spune.”
Aceasta este modalitatea prin care Zaheu L-a descoperit pe Hristos și în care Domnul a grăit către el, așa cum a grăit în tăcere lui Petru în noaptea în care El a fost judecat: „Și întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru…Și ieșind afară, Petru a plâns cu amar”. Dumnezeu, a Cărui privire cercetează adâncurile, și Care „va judeca nu după înfățișarea cea din afară” (Is 11, 3), „pătrunde inima și încearcă rărunchii” (cf. Ier 17, 10), Care ne deschide ochii, Care ne eliberează de fariseismul și de amăgirile noastre și Care ne slobozește de înrobirea noastră față de frica de ceilalți”.
In icoana, Zaheu cel pacatos, cel pe buna dreptate demn de dispret pentru toate faptele sale reprobabile, este sus in sicomor, iar fariseii, cei care traiau in Lege, nedumeriti acum de atitudinea Invatatorului, sunt si fizic situati mai jos decat el. Pentru ca vede in inima omului, in mod absolut neasteptat Domnul îl alege pe Zaheu, cel cu sclipirea de ingenuitate, cel smerit brusc si sincer, cel care da curs mustrarii sale de constiinta. Pocainta și smerenie; apoi transformare totala in prezenta Domnului, prin bucuria de a fi acceptat si mai ales iubit mai presus, sau dincolo, de toate pacatele pe care si le cunoaste mai bine decat oricine, pacate asumate in deplinatatea lor jalnica, mizerabila…
Viciul sau major, lacomia, se transformă pe data în darnicie, in incercarea de a fi placut Mantuitorului, de a raspunde iubirii revarsata nu doar asupra lui, ci asupra intregii sale case. Mult a gresit, mult s-a smerit si a iubit si mult a fost recunoscator, caci mult i-a fost iertat. Ca iată ,,Cel din urma devine cel dintai” si „ adevarat graiesc voua, ca vamesii si desfranatele merg inaintea voastra in imparatia lui Dumnezeu” ( Matei 21, 31) Dupa Inaltarea la cer a Mantuitorului, Zaheu va deveni ucenic al Sfantului Apostol Petru si episcop in Cezareea Palestinei, unde va muri in pace. Este pomenit pe data de 20 aprilie. Iată, pâna unde poate ajunge un pacatos care vine la Iisus Hristos, la Biserica Sa, hotărât să se lepede de pacatele trecutului.
Vameşi, tâlhari şi desfrânate au ascultat chemarea lui Hristos la pocăinţă şi I-au adus jertfă inimile lor înfrânte. Domnul a mântuit nu numai pe Zaheu, ci şi pe desfrânata ce I-a spălat picioarele cu lacrimi, le-a şters cu părul ei şi a vărsat peste el mir de mult preţ (Lc. 7, 38); a mântuit şi pe tâlharul răstignit alături de El pe cruce, care a zis: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta. Domnul i-a răspuns: Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23, 42-43).Domnul „a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Lc. 19, 10) - nu doar pe cei pierduţi care-L înconjurau în timpul vieţii Sale pământeşti, ci şi pe cei din vremurile următoare, printre care ne numărăm şi noi.
El stă la inima fiecăruia dintre noi şi bate şi cere cu smerenie să-L lăsăm înăuntru. El Se opreşte lângă fiecare dintre noi, ne cheamă pe nume şi ne cheamă la pocăinţă şi ne mântuieşte. Nici în vremea de astăzi nu sunt puţini păcătoşi mari asemenea lui Zaheu, dar unii dintre ei, spre deosebire de acesta, nu se hotărăsc nici măcar să privească la Crucea lui Hristos, nu se hotărăsc să intre în biserică, socotindu-se pierduţi, gata osândiţi, socotind că nimeni nu-i va mai mântui şi că Hristos le-a întors spatele.
Privind încă o dată la întâlnirea lui Zaheu cu Hristos, am putea spune că Mântuitorul Şi-a făcut drum prin Ierihon special pentru el, aşa cum îşi face astăzi drum de multe ori şi către inima noastră, doar-doar va găsi uşa sau măcar fereastra inimii noastre deschisă, pentru a ne privi sau a ne întâlni. Doar-doar ne va găsi şi pe noi dispuşi să-I deschidem, ca să facă şi din noi nişte „Zahei” gata pentru comuniunea cu El. Aş mai spune şi aceasta: noi oamenii suntem adeseori atât de neinspiraţi şi neînţelepţi…
"Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine" – (Ap3, 20) ,,Noi ne închidem iarăşi în griji nenumărate şi în vorbe lumeşti, în procese şi certuri, la fel ca cei devotaţi vieţii lumeşti. Şi oare ce este vrednic de plâns mai mult decât orice, dacă nu faptul că, îndrăznind să ne purtăm aşa împotriva poruncilor dumnezeieşti şi a făgăduinţelor noastre, noi nu numai că nu conştientizăm ticăloşia noastră dar ne şi lăudăm de parcă am fi dobândit o virtute! Ar trebui ca noi, dimpotrivă, să ne pocăim înaintea înfricoşătorului Judecător şi să ne lepădăm de păcătoşenia noastră iar răul adunat să-l schimbăm în bine pentru ca să ne învrednicim şi noi să auzim ca şi acela care mai înainte a fost cămătar nemilostiv iar apoi a devenit platnic zelos şi iubitor de oameni: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Luca 19, 9).
Şi, privindu-se Zaheu pe sine „prin Hristos”, cine este şi ce a ajuns, se îngrozeşte… Se cutremură de felul cum arată şi ia hotărârea de a se converti pe loc. Ca şi cum s-ar privi cineva în oglindă după o perioadă mai îndelungată şi ar rămâne uluit constatând că a albit. O astfel de surprindere va fi avut şi Zaheu când L-a „privit” pe Hristos şi a fost silit să se recunoască alb de “lepra păcatelor”. Ce face Zaheu? Luaţi aminte la el că nu începe să se plângă, să se văicărească, să se lamenteze fără de roadă, cum facem noi adeseori: „Doamne, ştii că eu sunt un mare păcătos… Vai ce păcate multe am făcut… Ştii că eu sunt un iubitor de argint!…” Nimic din toate acestea!
Zaheu se converteşte cu o „bărbăţie” şi o „vitejie” care ne uimeşte pe toţi! Trece peste toate etapele, de multe ori plângăcioase şi la care, din nefericire, ne limităm mulţi dintre noi, mai mult afişându-ne păcătoşenia decât să ne-o luăm în serios! De câte ori nu auzim în jurul nostru lamentări de tipul: „vai ce multe păcate am făcut! Vai cât sunt de păcătos” Şi… atât! Iată-l însă, pe Zaheu, asumându-şi păcătoşenia cu o uimitoare finalitate! Nici nu o mai afirmă. Şi-o resimte direct, şi încă până în străfundul fiinţei lui! Şi ce face? Nu varsă lacrimi de lamentare şi de dezmierdare ci, trecând peste toate, ţinteşte transformarea direct. Trece la fapte: „Jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit“.
Cred sincer ca acea bucuria pe care a simtit-o Zaheu vamesul primidu-L in casa sa pe Fiul lui Dumnezeu si binecuvantare ramasa pururea asupracasei sale s-au „imprimat” cumva locului, Biserica Dudul lui Zaheu, biserica ortodoxa, ridicata in epoca bizantina. Asa incat a vedea trunchiul sicomorului in care mai marele vamesilor din Ierihon s-a urcat si a te inchina la icoana facatoare de minuni care reda exact scena intalnirii dintre Iisus si Zaheu este cu atat mai impresionant, te face sa pricepi odata in plus ca totul a fost real si bucuria ta de suflet usor, amplificata acum, capata un sens.
Pocainta, smerenie; transformare totala in prezenta Domnului, prin bucuria de a fi acceptat si mai ales iubit mai presus sau dincolo de toate pacatele pe care si le cunoaste mai bine decat oricine, pacate asumate in deplinatatea lor jalnica, mizerabila… Viciul sau major, lacomia, se transfera dintro data in darnicie pentru a raspunde iubirii revarsata nu doar asupra lui, ci asupra intregii casei sale.
Zaheu a sărăcit material, dar s-a îmbogățit duhovniceşte. Și-a împărțit bogăția pentru a câștiga Împărăția!
Acest personaj, Zaheu, a intrat în istoria sfântă, făcându-se cunoscut lumii printr-un gest curios, dar practic. Statura într-adevăr îl dezavantaja, căci era mic de înălţime dar şi comportamentul. Era în slujba romanilor fiind vameş, adică un fel de perceptor fiscal care nu se prea mulţumea doar cu solda sa. Om descurcăreţ am zice” în vremuri ’’, dar cu conştiinţa încărcată. Deşi era bogat, totuşi îi mai lipsea ceva. Astfel nu se explică cum “ditamai omul se urcă într-un dud ca să-L vadă pe Învăţător. Domnul îl alege intenţionat pe el spre mirarea mulţimilor. Dorinţa din suflet aşterne speranţa şi lucrează credinţa. Nici nu bănuia că o să vorbească cu Hristos, deoarece până mai ieri nu prea credea în El. Acum strigat pe nume: “Zahee, grăbeşte-te de te coboară, căci astăzi trebuie să fiu în casa ta!’’, este deja convins că se va întâmpla ceva. Era timpul trecut, pleacă repede spre casă urmat de lumea care boscorodea că Mântuitorul dintre toţi a ales un păcătos. Ce şansă i s-a dat! Pe măsura propunerii i-a fost şi sinceritatea spovedaniei publice; “Doamne, iată jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit’’.
Cât de greu se mai aud aceste cuvinte azi, motiv pentru care rămâne Zaheu un model. Iertarea şi dezlegarea se dau întregii familii, care acum se face părtaşă din nou la toate. Fără reproşuri, doar credinţă, fapte bune, canon, iertare şi dezlegare. Face un pas şi căutarea nu rămâne fără răspuns în Atotştiinţa Lui Hristos care îi redă onoarea de a fi creştin. Ne închipuim câţi nedreptăţiţi s-au strâns la uşa lui pentru a fi despăgubiţi. Ce schimbare! În raport social promitea să fie exemplul omului care căuta comportamentul, bărbatului desăvârşit” Dar, de acum nu mai era singur, ci cu toţi care au înţeles de ce a venit Dumnezeu în lume. Avea şi marea binecuvântare.
Dacă ne asemănăm cu Zaheu, ar trebui să ştim ce avem de făcut. Nu este nevoie să ne mai urcăm prin pomi, ci doar să mergem la Biserică,. Aici suntem întotdeauna chemaţi şi aşteptaţi de El. Dialogul se numeşte sf. Taină şi Liturghie. Este spovedanie, părere de rău, iertare şi îndreptare «Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut». Fiii lui Avraam suntem toţi, iar mesajul este universal:” Astăzi, s-e poate aduce mântuire şi casei noastre. Depinde de fiecare din noi! Amin (postat pe fb de ioan monahul)