Arhidiaconul Stefan Întâiul Mucenic al lui Hristos
Astazi vom merge la Ierusalim. Intram în cetate prin Poarta Damascului, a lui Stefan (Poarta Leilor sau Poarta Oilor). Identificarea locului uciderii cu pietre a Întâiului Mucenic Ştefan (F Ap.7) a fost un lucru dificil deoarece erau vehiculate două variante. Una susţine Valea lui Iosafat sau Pârâul Cedrilor, iar cealaltă, unde mergm noi acum, un loc de lângă Ghetsimani, lângă poarta Damascului, una dintre porţile zidurilor Vechii Cetăţi a Ierusalimului. Ne vin in minte cuvintele curajosului apostol: „Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu!” (FAp 7:56). Auzim apoi loviturile pietrelor taioase. Dar peste toate acestea, ne amintim rugaciunea de iertare a Sfantului Apostol Stefan: „Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! Si zicand acestea, a murit.” (F.Ap 7:60).
Astazi este ziua praznuirii Sfantului Intaiului Mucenic si Arhidiacon Stefan pe care Biserica il slaveste. El nu ar fi fost un Sfant daca Domnul nu s-ar fi nascut ca om. Cine este Acela Care a daruit acelui tanar putere miraculoasa si minunata, ca el, atunci cand il improscau cu pietre, sa se roage Domnului Dumnezeu pentru ucigasii lui si sa strige: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! (FAp 7,60). O asemenea dragoste si rugaciune minunata nu a fost cunoscuta pe pamant. Iata, aceasta minune se petrece prin marele si slavitul Intai Mucenic si Arhidiacon Stefan. Cine lucreaza aceasta in el? Domnul Hristos – Domnul Care a devenit om, Domnul Care este prezent impreuna cu toate puterile Sale in insusi Intaiul Mucenic si Arhidiacon Stefan. Omul nu se teme de moarte! Iata, in momentul infricosator al morţii, atunci cand il improscau cu pietre, cand il chinuiau, Intaiul Mucenic si Arhidiacon Stefan vede Cerurile deschise si pe Fiul Omului, pe Domnul Hristos, Il vede sezand de-a dreapta lui Dumnezeu, sezand in trup omenesc (FAp 7, 55). Ce vedenie! Ce bucurie!
Cerul este deschis pamantului. Toata bucuria cereasca este oferita neamului omenesc. Intaiul Mucenic Stefan vede aceasta, simte, vede Cerul deschis si nu ii este frica de moarte, nu ii este frica de ucigasi, nu ii este frica de nicio grozavie din aceasta lume. Astfel Sfantul Intaiul Mucenic Stefan ne-a descoperit noua tuturor taina tuturor Sfinţilor Mucenici ai lui Hristos: cum au putut ei sa indure cumplitele chinuri insuportabile fara vaicareli, fara lacrimi…
Pe când marele Ştefan propovăduia cuvîntul Domnului cu mare îndrăzneală şi era plin de har şi de putere şi făcea minuni mari în popor, s-au ridicat asupra lui unii iudei din sinagoga ce se chema a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, certîndu-se cu Ştefan şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a duhului cu care el vorbea (FAp 6, 8-10). Atunci au pus martori mincinoşi ca să spună că l-au auzit hulind împotriva lui Moise, a lui Dumnezeu şi a Legii, zicînd că Iisus Nazarineanul va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-au lăsat nouă Moise. Şi uitându-se la dânsul toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger (F.Ap 6, 13-15). Atunci arhiereul a zis: Adevărate sânt acestea? Iar Sfântul Ştefan s-a sculat în picioare şi a ţinut un puternic cuvânt de apărare în faţa tuturor, zicînd: Bărbaţi, fraţi şi părinţi, ascultaţi! Dumnezeul slavei s-a arătat părintelui nostru Avraam când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui el în Haran. Şi a zis către el: Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta. Atunci ieşind din pământul haldeilor, a locuit în Haran, iar de acolo, după moartea tatălui său, l-a strămutat în această ţară în care voi acum locuiţi şi nu i-a dat moştenire în ea nici un pas de pământ, ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpânire şi urmaşilor lui după el, neavând el copii (F. Ap 7, 1-5). Şi arătând despre legământul dintre Dumnezeu şi Avraam, despre cei 12 patriarhi, robia Egiptului, despre scoaterea lui din robie prin profetul Moise, rătăcirea evreilor în pustiul Sinai, Tablele Legii, închinarea la idoli, intrarea în pământul făgăduinţei, a vorbit apoi despre Isus Navi, David şi Solomon care a zidit templul din Ierusalim, la urmă a zis cu glas ca de înger: Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt; precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri şi au ucis pe cei ce au vestit mai înainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi, v-aţi făcut voi acum? Voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!
Iar ei, auzind acestea, se frământau de mânie şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus Hristos stînd de-a dreapta lui Dumnezeu şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tînăr, numit Saul. Şi-l băteau cu pietre pe Ştefan care se ruga şi zicea: Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu! Şi îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând aceasta a adormit (Fapte 7, 51-60).
Aşa s-a săvîrşit cel dintâi martir al Bisericii lui Hristos, mărturisind pe Dumnezeu şi rugându-se pentru iertarea ucigaşilor săi! Fericitul Augustin şi unii dintre Sfinţii Părinţi atribuie convertirea Sfântului Apostol Pavel rugăciunilor Sfântului Apostol şi Arhidiacon Ştefan, considerând aceasta ca o dovadă a marii îndrăzneli dinaintea lui Dumnezeu.
După moartea lui, câţiva credincioşi i-au ridicat trupul şi l-au înmormîntat cu mare evlavie la un loc tăinuit plângând mult după el, cu toate că martorii lui îl priveau ca o biruinţă a vieţii asupra morţii, ca un triumf al creştinismului asupra necredincioşilor. Sfintele lui moaşte s-au descoperit în chip minunat în secolul al V-lea de preotul Lucian, care a scris despre aceste mari descoperiri. El afirmă că Sfîntul Ştefan a fost îngropat la două mile de Ierusalim, prin îngrijirea şi cheltuiala lui Gamaliel. În ţara noastră Sfântul Apostol şi Arhidiacon Ştefan se bucură de o mare cinstire. În numele lui s-au ridicat mai multe biserici, iar în rândul credincioşilor sânt numeroşi cei care îi poartă numele.
Iată astăzi, când S-a născut Hristos în peşteră, Ştefan Apostolul se duce la cer. Mântuitorul vine la oameni să-i răscumpere din robia păcatului şi sluga Lui se înalţă cu sufletul la cer pentru a lua cununa biruinţei. Mântuitorul se face om pentru noi, iar Ştefan îndumnezeit, fiind plin de Duh şi de putere, merge să stea înaintea Preasfintei Treimi. Hristos se smereşte în pântecele şi în braţele Fecioarei Maria, iar Ştefan se smereşte sub loviturile de moarte ale iudeilor necredincioşi. Hristos se întrupează din dragoste pentru noi oamenii, iar Sfîntul Apostol Ştefan iese din trup cu moarte de martir, din dragoste pentru Hristos.
Să învăţăm de aici că fără iubire creştină, fără smerenie adîncă şi fără jertfă martirică nu ne putem mântui. Întâi Dumnezeu ne-a iubit pe noi păcătoşii, ca apoi să-L iubim şi noi pe El. Întâi El a venit la noi, ca apoi să ne urce pe noi la El, în cer. El a răbdat întâi moarte de cruce, ca apoi şi noi să îndrăznim a-L mărturisi şi a răbda toate pentru Dumnezeu, pentru dobândirea vieţii veşnice. De la naştere până la cruce viaţa lui Hristos pe pământ este singurul şi adevăratul model de trăire duhovnicească şi de jertfă divină pentru mântuirea lumii. Deci, dacă El ne-a iubit întâi, datori suntem şi noi să-L iubim din inimă pe pământ. Dacă El S-a smerit pentru noi şi a răbdat moarte de ocară pentru iertarea şi răscumpărarea noastră, cum am putea noi fugi de necazuri, de ispite, de suferinţă şi de rele pătimiri pentru Hristos? Cine se poate mântui fără necazuri şi jertfă? Căci una este calea mântuirii. Aceasta pe care ne-a arătat-o Hristos şi pe care au mers sfinţii Lui. Adică dragostea desăvârşită, iertarea, smerenia, răbdarea, rugăciunea, milostenia şi apoi jertfa cea mai de pe urmă, când plecăm la Domnul să luăm plata ostenelilor după faptele noastre.
Sfântul Apostol Ştefan, cel dintâi martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfă creştină pentru toţi. Să trăieşti pe pământ creştineşte, să mărturiseşti cu viaţa şi cuvintele tale pe Hristos, să rabzi greutăţile şi ispitele pământeşti cu tărie şi nădejde, să te rogi neîncetat şi să fii lovit de moarte de către fraţii tăi, iar tu să-ţi dai duhul zicând: Iartă-le lor, Doamne, păcatul acesta, că nu ştiu ce fac! Cine dintre noi poate face ceea ce a făcut Sfântul Arhidiacon Ştefan? Cine mai iartă astăzi pe fratele său, care nu numai că-i răpeşte averea şi cinstea, dar vrea să-l şi ucidă? Că dacă noi ne certăm şi ne urâm de moarte, numai pentru un cuvânt, pentru o mică jignire sau un lucru pământesc, care moare odată cu noi, apoi cum vom putea ierta pe cel care vrea să ne ia şi viaţa?
Într-adevăr, a slăbit dragostea aceea sfântă, curată, deplină şi dezinteresată dintre noi oamenii. Ne-am dezvăţat de a ierta pe aproapele, de a-l iubi şi de a-i cere iertare noi mai întâi, ca apoi să ne ierte şi el. Căci, când iertăm din inimă şi ne smerim noi mai întâi în faţa lui, atunci Duhul Sfânt îi înmoaie inima ca să se smerească şi el şi să ne ierte. Deci să păşim întâi noi spre fratele nostru, să facem noi primul pas de iertare şi îndată se va smeri şi el şi ne va ierta.
După Mântuitorul, Sfântul Apostol Ştefan ne este cel mai bun exemplu. Nu avea mai mult de 30 de ani, dar inima lui era plină de credinţă şi ardea pentru dragostea lui Hristos. Pe această credinţă curată în Hristos s-o păstrăm şi noi, chiar cu preţul vieţii. Pe această dragoste sfântă şi desăvârşită s-o cerem de la Dumnezeu pentru noi şi pentru urmaşii noştrii.
Sfântul Evanghelist Luca, scriitorul Faptelor Apostolilor, îl caracterizează pe Ştefan drept bărbat „plin de credinţă şi de putere“, care făcea în popor mari şi uluitoare minuni. În acelaşi timp propovăduia cu râvnă şi cu elocinţă adevărul creştin. Adică propovăduia că Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevărat, Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii.
Exact această predică, care anula iudaismul pervers, i-a făcut pe fanaticii evrei să-i declare război fără milă. Fireşte, nu puteau să-l înfrunte cu argumente biblice şi logice, ci, ca de obicei, l-au calomniat către gloata fanatică, după care a fost arestat şi dus cu forţa în sinedriul lor. Acolo, în momentul în care martorii mincinoşi şi calomniatorii şi-au terminat „acuzaţiile” lor, toţi judecătorii s-au întors şi au văzut faţa lui Ştefan că strălucea ca o faţă de înger. La întrebarea arhiereului, Ştefan a început să se apere cu îndrăzneală şi cu un curaj unic!
Cu argumente neclintite şi imbatabile din Legea mozaică, pe care o cunoştea excelent, şi prin întreaga sa apologie a demonstrat că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, i-a mustrat fără frică pe iudeii ucigători de Hristos, deoarece întotdeauna se împotrivesc Duhului Sfânt. Şi precum părinţii lor i-au ucis pe profeţi, aşa acum şi ei L-au răstignit pe Domnul slavei, pe Dumnezeul-Om, Domnul Iisus Hristos. Aşadar, vedem îndrăzneala lui Ştefan şi simţim de câte provizii duhovniceşti avem nevoie şi noi, ca să apărăm corect adevărul credinţei noastre.
Neîndoielnic, aceste harisme se dobândesc prin harul lui Dumnezeu, dar şi prin îngrijirea noastră. Aşa le-a câştigat şi întâiul mucenic. Dar, este nevoie şi de o altă virtute importantă, care atunci când lipseşte, suntem în primejdie să ajungem fanatici şi intoleranţi. Şi această virtute nu este alta decât nerăutatea ! Cu adevărat, Ştefan era un luptător şi, desigur, unul mare. Era râvnitor, însă nu fanatic şi extremist. Dimpotrivă, îl vedem că în faţa vrăjmaşilor săi este plin de iubire, de superioritate şi nerăutate. Şi vedem lucrul acesta foarte clar în ultimele clipe ale vieţii lui pământeşti.
În timp ce răufăcătorii iudei scrâşneau din dinţi împotriva lui la propriu, el rămânea paşnic şi plin de harul Sfântului Duh. Iar când şi-a întors privirea spre cer, L-a văzut pe Iisus Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Pe acelaşi tron, şi în aceeaşi stare, deofiinţă cu Tatăl. Era normal ca o astfel de revelaţie şi mărturisire să-i demonizeze pe evreii îndărătnici, precum se demonizează şi astăzi autointitulaţii „martori ai lui Iehova“, adică victimele societăţii americane „Skopia”, în faţa dovezilor biblice ale dumnezeirii lui Hristos.
Urmarea?! Atât de emoţionant ne-o descrie textul sfânt. Ultima dintre pedepse: Moartea prin lapidare! Şi în timp ce pietrele „cădeau ploaie” deasupra lui, acest înger pământesc se ruga cu desăvârşire liniştit, încredinţându-se voii şi iubirii lui Dumnezeu şi zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu”. Iar după ce a îngenuncheat şi a luat o poziţie de cerere stăruitoare, a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Prin această rugăciune îngăduitoare, de iertare şi iubire, sufletul său sfânt a prins aripi pentru a zbura lângă adoratul său Domn şi Domnul nostru Iisus Hristos. Foarte multe lucruri avem de învăţat din întreaga atitudine a Sfântului Ştefan
Alegerea, faptele si moartea muceniceasca a Sfantului Stefan sunt relatate in amanunt de Sfantul Apostol Luca, in cartea "Faptele Apostolilor", in capitolele 6 si 7. Astfel, aflam ca Stefan a fost un crestin, grec de neam, ales de Apostolii din Ierusalim si randuit spre a purta de grija saracilor vorbitori de limba greaca din oras.In acea vreme, inmultindu-se ucenicii, au inceput sa apara anumite neintelegeri intre acestia, in mare parte privind mesele in comun si alte asemenea slujiri. Pentru a nu lasa deoparte propovaduirea Evangheliei, spre a se ocupa de randuirea lucrurilor mai putin importante, Apostolii din Ierusalim au ales sapte barbati cucernici, pe care mai apoi i-au randuit diaconi (Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae).
Sa retinem lectia Arhidiaconului-marturisitor: pentru cei curajosi si nerusinati de El, Hristos se ridica in picioare, cu dragoste si respect, pe cei fricosi ori caldicei ori fatarnici ori cu doua sau mai multe fete ori crezand in viclenii ieftine de tipul “am facut-o numai de forma” ii leapada, se rusineaza de ei, ii stie ca se sortesc de buna voia lor iezerului de foc. Sa fii crestin inseamna, in istorie, sa asumi anumite riscuri, sa poti infrunta pericole de pe pozitii de tarie sufleteasca. Curajul, frati crestini, se dovedeste pana la urma a fi si calea cea mai inteleapta si e nu numai o virtute ci si o datorie crestineasca.
Suntem intrupati si traim in lume. De aceea relatia noastra cu Hristos nu este numai de ordin pur intim. Ea presupune legatura dintre suflet si Mantuitorul sau dar imbraca si chipul legaturii indirecte ins-comunitate-Dumnezeu. Ne indreptam, ne curatim si ne inaltam crezand cu inima; ne adeverim insa fiinta si credinta prin marturisire in fata oamenilor; nu putem face abstractie de “ceilalti “. Domnul ne-o spune deslusit si pilda stralucita a Sfantului Stefan confirma dumnezeiestile cuvinte relatate de evanghelisti”.
Sfîntul Apostol Ştefan era de neam din seminţia lui Avraam, precum singur spune în cuvîntul său de apărare în faţa sinedriului (Fapte 7, 2). Numele său de Ştefan este de origine greacă şi înseamnă "coroană". Când i s-au descoperit moaştele scria pe mormântul său "chiliel", care în limba ebraică înseamnă "cunună", pentru că într-adevăr el a luat cel dintâi dintre creştini cununa muceniciei. Sfântul Ştefan era unul din cei 70 de ucenici; feciorelnic ca şi Sfântul Apostol Ioan, foarte râvnitor pentru Evanghelia lui Hristos, cunoştea bine Vechiul şi Noul Testament şi, fiind plin de Duhul Sfînt, mărturisea pe Hristos cu multă putere în faptă şi în cuvînt.
Mulţimea credincioşilor sporea din zi în zi, fiind adeverită prin practicarea tuturor faptelor bune. Toţi se socoteau fraţi şi aveau împreună o inimă şi un suflet. Cei bogaţi îşi vindeau averile, iar preţul îl puneau la mijloc spre folosul de obşte. Din aceste fonduri, o parte se cheltuia cu mesele-agape sau "mesele dragostei", altă parte se folosea pentru ajutorarea săracilor, a orfanilor şi văduvelor.
Se ridicaseră însă câteva plângeri în privinţa aceasta, dar îndată s-au liniştit, cunoscându-li-se cauzele. Grecii murmurau împotriva evreilor, pe motiv că văduvele lor nu erau băgate în seamă când se împărţea milostenia.
Sfinţii Apostoli, ca să curme acest rău şi această neînţelegere, adunară pe credincioşi şi le făcură cunoscut că ei nu pot să părăsească slujba cuvântului şi să slujească la mese (F Ap.6, 2). Deci, le-au zis: Fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi cu nume bun, plini de Duh Sfînt şi de înţelepciune, pe care să-i rînduim la această slujbă, iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvîntului. Şi a plăcut cuvîntul acesta înaintea întregii mulţimi şi au ales pe Ştefan, plin de credinţă şi de Duh Sfînt, şi pe Filip, pe Prohor şi pe Nicanor, pe Timon şi pe Parmena şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea Apostolilor şi, rugîndu-se, au pus mîinile peste dînşii (F Ap 6, 3-6).
Cuvîntul "diacon" în limba greacă înseamnă "slujitor", pentru că ajutau pe episcopi şi preoţi la săvîrşirea celor sfinte şi serveau la mesele- agape de obşte. Unii cred că diaconii aceştia s-ar fi ales dintre greci, ca să potolească mai bine nemulţumirile lor. Dar după nume nu putem considera că ei ar fi fost elini, pentru că şi evreii pe acea vreme îşi puneau nume greceşti, care aveau aceeaşi însemnătate şi care erau mai uşor de rostit. Din timpurile cele mai vechi ale Bisericii diaconii ajutau pe preoţi şi episcopi la serviciul divin, predicau Evanghelia, împărţeau pâinea binecuvântată de episcopi sau preoţi şi împărţeau Sfânta Împărtăşanie poporului; aceasta o dovedeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: "Dar şi către voi, diaconilor, care slujiţi, de nevoie este şi către voi a vorbi, ca, cu multă osârdie, să împărţiţi darurile acestea, că nu mică muncă apasă asupra voastră, dacă, ştiind pe cineva nevrednic, îl veţi îngădui să se împărtăşească de masa aceasta; Sângele Lui din mâinile voastre se va cere. Măcar voievod de ar fi, măcar eparh, măcar cel încununat cu coroană, dacă se apropie cu nevrednicie, opreşte-l că mai mare stăpînire ai decît acela".
Hirotonia celor şapte diaconi s-a făcut deci prin alegerea lor de către toţi şi apoi prin punerea mâinilor Apostolilor pe capetele lor, prin care se coboară Duhul Sfânt peste cei hirotoniţi, în urma unei hotărâri a adunării tuturor Apostolilor. Această adunare, în limba greacă, se numeşte "Sinod". Tradiţia diaconilor în Biserică este din Legea Veche. Ei se numeau leviţi şi ajutau la slujbele ce se făceau în templu. Sf.Ap. Pavel vorbeşte ce misiune au diaconii în Biserica lui Hristos şi le cere o viaţă morală exemplară, asemenea preoţilor: Diaconii, zice el, să fie de asemenea, cucernici, nu vorbind în două feluri sau daţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie puşi mai întîi la încercare şi apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să se diaconească. Femeile lor, de asemenea, să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconul să fie bărbat al unei femei, să-şi chivernisească bine casa sa şi pe copiii săi (I Tim 3, 8-12).
Deşi titlul "diaconos" este dat oricărei forme de slujire, "diaconia" în Biserică arată o funcţie specifică, adică cea mai de jos treaptă a ierarhiei, cum spune la Filipeni 1,1, unde se vorbeşte în mod clar de diacon şi episcop. Sf. Ignatie, ucenic al Apostolilor, porunceşte credincioşilor să respecte diaconia, întrucât diaconii sunt slujitori ai lui Dumnezeu şi servitori ai tainelor lui Iisus Hristos. Acelaşi sfînt zice: "Se cuvine ca toţi să se poarte cuviincios, chiar şi faţă de diaconi, ca slujitori ai tainelor lui Iisus Hristos, căci serviciul lor nu stă numai în a împărţi mîncarea şi băutura, ci a împlini şi serviciile sfinte în Biserica lui Dumnezeu. De aceea şi diaconii trebuie a se feri ca de foc de tot felul de sminteli. Fiecare credincios în parte să respecte pe diaconi, ca o poruncă a lui Iisus Hristos; pe episcop ca pe înfăţişătorul Tatălui şi pe preoţi ca pe sfatul lui Dumnezeu şi ca pe nişte colegi ai Apostolilor".
Sfîntul Ioan Gură de Aur zice că marele Arhidiacon Ştefan a fost ales cel dintâi dintre diaconi. Fiind plin de Duh Sfânt, el predica Sfânta Evanghelie cu mare zel şi cu mare înflăcărare şi făcea mari minuni în popor, căruia nu-i putea sta împotrivă vrăjmaşii Crucii lui Hristos. De aceea cuvântul Domnului se răspândea din ce în ce mai mult şi numărul ucenicilor creştini se adăuga mereu în Ierusalim. Ba erau şi mulţi din preoţi care se supuneau credinţei (Fapte 6, 7).
Dar să auzim şi alte laude mari şi adevărate despre Arhidiaconul Ştefan. Iată ce vorbeşte despre viaţa lui Sf. Asterie al Amasiei: "Ştefan este cel care ne-a chemat astăzi la această prăznuire... Nimenea înainte de Ştefan nu şi-a vărsat sângele pentru Evanghelie... după cum Cain, ucigaşul de frate, a fost primul care a făcut începutul uciderii pe pământ, Ştefan cel prea fericit a fost primul care a sfinţit prin patimile sale evlavioase pământul, cu propriul său sânge; bărbat posterior timpurilor apostolice, dar cel dintîi prin faptele sale cele de bărbăţie". Apoi, făcând aluzie la sfinţii şi marii Apostoli, zice: "Să nu te întristezi, Petre! Nu te tulbura, Iacove! Nu fii supărat, Ioane, numai dacă compar pe bărbat cu înţelepciunea voastră, că dacă aş voi să-i atribui lui Ştefan ceva mai mult, mai mult bucuraţi-vă şi fiţi veseli, că voi sunteţi părinţi neinvidioşi şi vă bucuraţi de vitejia fiilor voştri şi simţiţi plăcere când sunteţi biruiţi de copiii voştri. Dacă este ceva mare şi frumos în Ştefan, apoi aceasta se datoreşte vouă, dascălii şi iniţiatorii lui".
"Eşti mai în vîrstă decît ceilalţi ucenici, Sfinte Petre, şi ai vestit înainte de toţi pe Hristos. Pe când tu, însă, propovăduiai cuvântul Evangheliei, pe când mergeai din cetate în cetate şi schimbai ţară după ţară, propovăduind, Ştefan abia intra în stadiu, şi, totuşi, a răpit cununa luptelor şi, mutându-se la cer, a fost slăvit. Pe când tu încă erai pe pământ, pe Ştefan - şi acesta este lucrul mare - l-a strigat însuşi Tatăl şi Fiul printr-o vedenie minunată" (F Ap 7, 53-56). Apoi zice: "Cunoaştem faptele tale, Iacove; frate al lui Ioan (Mt 4, 21). Eşti evanghelist al lui Hristos, al doilea vânat după Petru. Cine oare n-ar admira credinţa ta? Abia ai fost chemat şi ai ascultat fără să-ţi mai pese de ceva. Ai părăsit odată cu corabia şi pe Zevedeu tatăl tău şi ai urmat pe Hristos, ca un adevărat ucenic. Mărturisesc că ai suferit cu dragă inimă pentru credinţă. Irod tiranul te-a omorât cu sabia (F Ap 7, 1-2), dar după Ştefan, mulţi ani mai târziu. Şi pentru ca să nu mai vorbesc de fiecare în parte, Ştefan a luat cununa muceniciei înaintea tuturor sfinţilor, primul care s-a luptat cu diavolul, primul care l-a învins, imitând pe David, chiar dacă l-a imitat în sens invers. David a biruit pe Goliat cu pietre (I R17 ); tot cu pietre şi Ştefan l-a biruit pe diavolul; cel dintâi prin pietrele ce le-a aruncat, celălat prin pietrele cu care era lovit".
Sfantul Stefan cunostea foarte bine Scriptura si propovaduia cu multa putere pe Hristos. Saducheii si fariseii au pus niste barbati sa spuna ca L-au auzit rostind cuvinte de hula impotriva lui Moise si a lui Dumnezeu. In vremea aceea, blasfemia era pedepsita cu moartea.
Este sigur că fapta abominabilă a uciderii cu pietre a Întâiului Mucenic Ştefan s-a petrecut în afara zidurilor vechiului Ierusalim, foarte probabil într-un loc anume destinat persecuţiilor, ca şi în cazul Golgotei. Nu avem mărturii despre acest loc nici în Noul Testament, nici în alte scrieri istorice. Surse iudaice posterioare localizează spaţiul destinat execuţiilor prin uciderea cu pietre în partea nordică a oraşului Ierusalim, aproape de peştera Proorocului Ieremia, în stânga porţii Damascului.
"Stefan, plin de har si de putere, facea minuni si semne mari in popor. Si s-au ridicat unii din sinagoga ce se zicea a libertinilor si a cirenenilor si a alexandrinilor si a celor din Cilicia si din Asia, sfadindu-se cu Stefan. Si nu puteau sa stea impotriva intelepciunii si a Duhului cu care el vorbea. Atunci au pus pe niste barbati sa zica: "L-am auzit spunand cuvinte de hula impotriva lui Moise si a lui Dumnezeu." Si au intaratat poporul si pe batrani si pe carturari si, navalind asupra-i, l-au rapit si l-au dus in sinedriu. Si au pus martori mincinosi, care ziceau: Acest om nu inceteaza a vorbi cuvinte de hula impotriva acestui loc sfant si a Legii. Ca l-au auzit zicand ca Acest Iisus Nazarineanul va strica locul acesta si va schimba datinile pe care ni le-a lasat noua Moise. Si atintindu-si ochii asupra lui, toti cei ce sedeau in sinedriu au vazut fata lui ca o fata de inger." (F.Ap 6, 8-15). “A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. Cum este caracterizat acel care a vorbit astfel in vreme ce aruncau cu pietre asupra lui? Ca un barbat plin de credinta si de Duh Sfant, plin de har si de putere, facator de minuni si semne mari in popor, intelept; iar fata lui “ca o fata de inger”.
Sfantul Arhidiacon Stefan era unul din cei sapte diaconi alesi spre a sluji la mese. A fost dat in judecata sinedriului in temeiul unor marturii mincinoase, invinuit a fi rostit cuvinte de hula impotriva templului si a Legii, si osandit a fi ucis cu pietre. Ceea ce a si avut loc, victima rugandu-se, intocmai ca Domnul Hristos, pentru iertarea ucigasilor sai. De ce, ne intrebam iarasi, foloseste textul Noului Testament verbul a sta, adica a se afla in picioare, iar nu pe a sedea? In icoane, doar, Hristos e mereu infatisat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc. Iar textele liturgice si exegetice mereu se refera la Iisus sezand in slava, niciodata stand.
Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Si pentru care pricina? Din respect pentru Archidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire. La acest dintai act de jertfa, marturisire si curaj, Domnul intelege sa asiste din ceruri intr-o atitudine cinstitoare. Domnul il respecta si-l admira pe Stefan pentru curajul de care da dovada, pentru ca Il marturiseste si nu se leapada si nu se rusineaza de Mantuitorul sau, pentru ca si-a infruntat potrivnicii si s-a straduit sa le demonstreze adevarul dreptei credinte. Iata care este talcul simplu al prezentei verbului a sta in textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56. Nu e o prezenta intamplatoare ori o inadvertenta, o confuzie de vocabule. Verbul a sta este preferat celuilalt, obisnuit tocmai spre a marca vointa lui Hristos de a da in vileag consideratia si iubirea Sa pentru un om curajos si care nu se rusineaza de El, care-i gata sa-si dea viata pentru credinta pe care, fara sfiala, a expus-o.
Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8 ) printre cei sortiti iezerului de foc.
Sfantul Stefan aceasta chiar este – pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El. Textele evanghelice fundamentale fata de care martirul Stefan si-a dovedit prin moarte devotamentul, sunt patru la numar si suna cum nu se poate mai limpede, aratand deslusit ce asteapta Hristos de la aceia care cuteaza a spune ca-i sunt ucenici. Sa le citim in intregime, cu toate ca tuspatru exprima aceeasi idee.
Matei 10, 32-33: “Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri”. Marcu 8, 38: “Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri”. Luca 9, 26: “Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri.” Luca 12, 8-9: “Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu”. Textelor acestora le-a dat ascultare deplina Sfantul Stefan, care nu s-a rusinat, nu s-a lepadat, si-a infruntat acuzatorii si a ramas neclintit in credinta sa pana la moarte.
Un alt text fundamental pentru problema curajului si a lepadarii de Hristos, il gasim in Epistola catre romani, capitolul 10, versetul 10: “Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire”. Textul acesta pare a-i fi fost calauza celui pe care-l praznuim astazi si gandesc ca trebuie sa ne fie si noua indreptar permanent. Sfantul Apostol Pavel ne invata ca nu ajunge credinta launtrica, oricat ar fi ea de sincera, de calda, de adanca. Nu ajunge. Mai este negresit nevoie, de vrem sa ne mantuim, de marturisirea ei cu gura ori de cate ori suntem pusi in situatia de a vadi cine suntem, ce credem si ce hram purtam, daca nu-L marturisim pe Hristos cu gura, adica public, cu glas puternic si nesovaitor, oricare ar fi riscurile implicate de aceasta profesiune de credinta a noastra, in zadar ni se pare ca-L iubim pe Hristos si ne amagim cu iluzia ca suntem crestini. Ori poate ca-L si iubim, in parte, nevolnic, temporar, subred, necinstit.
Sfantul Stefan ne arata cum se cade sa ne purtam si in ce fel va sa ne dovedim, la nevoie, crestinatatea. Nu va imbatati cu apa rece rostind in sinea voastra: Il iubesc pe Domnul in taina, nu indraznesc a-L marturisi cu glas tare, de va fi nevoie ma voi si lepada de forma de El, Il voi lepada pentru ca sa nu mi se intample necazuri ori sa intampin greutati. “De forma” nu exista, e o iluzie, un siretlic pe care vi-l pune la indemana diavolul, o minciuna a sa. Daca – in orice fel – Il tagaduim pe Hristos in fata oamenilor, a semenilor nostri, daca le dam acestora impresia ca nu suntem tari in credinta noastra, ca ne jucam cu ea de-a v-ati ascunselea, ca o schimbam ca pe o haina, l-am si lepadat pe Hristos fara a mai fi nevoie sa aducem jertfe idolilor. A lua, bunaoara parte la adunari ateiste, a sustine o doctrina ateista (ori a si achiesa la formularea ei), a ne feri sa facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vadesc a fi ceea ce suntem, inseamna a ne rusina de Hristos si prin urmare a ne meni sa fim lepadati de El in ziua Judecatii. Sa nu uitam, sa nu uitam niciodata ca Hristos iubeste curajul, ca S-a ridicat in picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Stefan; ca ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte. De nu, va fi vai si amar de noi: vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea, dandu-ne noua insine cea mai grea si mai jalnica lovitura ce poate fi, osandindu-ne singuri la ocara si obida in viata aceasta si la osanda in viata de dincolo. Crezand ca-L putem pacali pe Dumnezeu – mare nerozie – pe noi ne lipsim dintr-odata de tot binele si pe pamant si in ceruri. Sa nu fie asa!
În spaţiul respectiv, la nord de poarta Damascului, împărăteasa Evdochia a construit în 460 o biserică închinată Sfântului Ştefan, în care au fost aşezate moaştele acestuia. Ruinele bisericii au fost descoperite în 1881 de nişte preoţi dominicani. Astazi Biserica Sfantul Stefan din Ierusalim este o biserica ortodoxa greceasca aflata imediat in afara zidurilor vechi ale orasului, intre Poarta Leilor si Muntele Maslinilor. Iesind din Ierusalim prin "Poarta Leilor" si coborand in Valea Cedrilor, imediat pe partea dreapta, se afla biserica inchinata Sfantului Arhidiacon si Intai Mucenic Stefan.
Potrivit traditiei locale, aceasta biserica a fost zidita pe locul unde Sfantul Stefan a dat slava lui Dumnezeu prin moarte muceniceasca. Datorita faptului ca prin aceasta poarta a orasului a fost scos sfantul din cetate, aceasta este numita si "Poarta Sfantului Stefan". Se crede ca prima biserica crestina din acest loc a fost ctitorita de imparateasa Evdochia, candva pe la sfarsitul secolului al V-lea, spre a adaposti cinstitele Moaste ale intaiului mucenic crestin. Obstea monahala ce a luat nastere in jurul acestei biserici era atat de mare incat, pe la inceputul secolului al VI-lea, aceasta aduna aproape zece mii de calugari. In secolul al XII-lea, biserica zidita de imparateasa Evdochia a fost daramata de cruciati, in planul acestora de a nu oferi lui Salah id-Din nici un loc de refugiu, in afara zidurilor Ierusalimului. Noua biserica inchinata Sfantului Stefan a fost zidita abia in anul 1900, in mare parte pe ruinele celei vechi. In anul 1890, in acest loc avea sa fie infiintata o renumita "Scoala Biblica".
Aflarea cinstitelor sale Moaste in anul 415 se praznuieste in ziua de 15 septembrie, iar mutarea acestora in Constantinopol se praznuieste in ziua de 2 august. In ziua de 4 ianuarie este praznuit "Soborul celor 70 de Apostoli", sobor in care este inclus si Sfantul Arhidiacon Stefan, iar in ziua de 27 decembrie este praznuita nasterea sfantului intru viata cea vesnica, prin moarte muceniceasca
Moastele sale, cu exceptia mainii drepte, au fost aduse in Constantinopol in vremea domniei Sfantului Constantin cel Mare. Mana dreapta va ajunge in Constantinopol mai tarziu, in timpul domniei lui Teodosie al II-lea. Imparateasa Evdochia, sotia lui Teodosie al II-lea, a daruit Bisericii din Saframpolis parti din sfintele moastele ale Sfantului Arhidiacon Stefan.Privim poarta și atuci ne vin in minte cuvintele curajosului apostol, arhidiacon: „Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Faptele Apostolilor 7:56). Și auzim cu sufletul loviturile pietrelor taioase. Dar peste toate acestea, ne amintim rugaciunea de iertare a Sfantului Apostol Stefan: „Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! Si zicand acestea, a murit.” (F.A 7:60).
Fiecare mucenicie, pentru fiecare Mucenic, isi are grozavia ei, dar eroii lui Hristos nu s-au temut de moarte si au indurat toate aceste chinuri, caci au avut deasupra lor Cerurile deschise, caci Domnul Hristos era deasupra lor si ii astepta in Imparaţia Cerurilor. Acolo s-au grabit ei prin toata patimirea, prin toate chinurile, spre El, spre Domnul Care a devenit om, ca sa ne dea toata puterea dumnezeiasca, o asemenea putere care biruie tot ceea ce este muritor in om si in jurul omului; ca sa ne dea puterea dumnezeiasca care biruie moartea si pe toţi demonii care stau dincolo de moarte.
Nu trebuie sa ne inselam, aceasta viaţa a noastra pe pamant ne este data ca prin ea sa ne asiguram Viaţa vesnica, ca de aici sa inceapa viaţa noastra si sa se continue in cealalta lume. Domnul S-a pogorat din Ceruri; pentru aceasta a devenit om. El a strabatut calea omului de la pamant la Ceruri (Ev. 10, 20), a strabatut calea pe care fiecare fiinţa omeneasca poate merge si poate urca, daca vrea, in Ceruri. Totul depinde de noi, oamenii, de dorinţele noastre, de nazuinţele noastre, de libera noastra voinţa.
Dar ce este mai sublim, ce este mai inalţator pentru om decat faptul ca Dumnezeu S-a aratat in om, ca S-a aratat ca Dumnezeu-Om in aceasta lume? Oare este vreo bogaţie mai mare decat Domnul Hristos? El a adus neamului omenesc tot ceea ce are Cerul: a adus Imparaţia Cerurilor, a adus toate bunataţile Imparaţiei Ceresti. Imparaţia Cereasca a devenit a noastra, a oamenilor, si noi am devenit mostenitorii Imparaţiei Ceresti (Iv 2, 5). Caci Domnul Hristos ne-a aratat marea dragoste, ne-a facut pe noi toţi fiii lui Dumnezeu, Domnul Dumnezeu ne-a infiat si prin aceasta noi devenim fii dumnezeiesti dupa har, devenind si mostenitorii tuturor bogaţiilor Domnului Hristos (Rom 8,14-17; 9, 26). Stii ca daca implinesti fiecare porunca evanghelica te imbogaţesti in Dumnezeu, te imbogaţesti cu bogaţia nepieritoare pe care nimeni nu ti-o poate lua, nimeni nu ţi-o poate rapi: nici moartea, nici diavolul? Atunci tu iţi aduni bogaţie in Ceruri. Oare auzi poruncile Domnului Hristos, poruncile despre rugaciune: Rugaţi-va pentru prietenii si pentru vrajmasii vostri (Mt.5,44)?
Implinind aceasta porunca evanghelica, de fapt te imbogaţesti in Dumnezeu. Puterile dumnezeiesti se afla intru tine, caci fiecare virtute, fraţilor, aduce in suflet puterea dumnezeiasca, fiecare virtute este de la Dumnezeu, de aceea aduce in suflet puterea dumnezeiasca si cereasca care este mai puternica decat pacatul si decat moartea si decat diavolul. Sau implinind oricare alta porunca, legata de milostivire, de exemplu, tu prin aceasta te imbogaţesti in Dumnezeu, te imbogaţesti cu bogaţia care dainuie vesnic in toate lumile in care se misca fiinţa ta omeneasca. Ce fel de bunataţi, ce fel de bogaţie a adus Domnul Hristos omului, nemurirea si Viaţa Vesnica, Imparaţia Cerurilor si toata fericirea Imparaţiei Ceresti! De aceea Craciunul, atunci cand Domnul S-a nascut ca Dumnezeu-Om in aceasta lume, este ziua de nastere a tuturor bogaţiilor noastre nepieritoare, a tuturor oamenilor mari si sfinţi in aceasta lume, ziua nasterii fiecarui om, a fiecarui om adevarat, a fiecarui crestin autentic.
De aceea Domnul S-a facut om, pentru ca noi sa slavim Craciunul ca pe praznicul ce aduce cea mai mare bucurie, caci prin Sfantul Praznic de astazi si moartea a devenit bucurie pentru om, spune Sfantul Apostol Stefan. Cum se mai bucura ca este batut cu pietre pentru Domnul Hristos! Ce fel de putere este aceasta care face ca nici moartea sa nu mai fie cea mai mare grozavie? Numai Domnul Hristos, numai Dumnezeu-Omul face aceasta! Astfel in viaţa mea si a ta, daca vrei ca moartea sa inceteze sa mai fie pentru tine si pentru aproapele tau sperietoare si grozavie, preda-te pe tine insuţi cu totul Domnului Hristos. Iar El este intreg acolo in mijlocul nostru, intreg in Biserica Sa, intreg in toata lumea, ca si pretutindeni prezent, gata sa ne ajute pe noi toţi, sa ne scoata din prapastia morţii, din prapastia pacatelor si sa ne ridice in Rai. Craciunul! Prin Craciun s-a deschis calea catre Rai. Craciunul ne-a daruit noua, tuturor, toate bunataţile Raiului. Daca doresti sufletului tau starea launtrica din Rai inca de aici de pe pamant, smereste-te inaintea Domnului Hristos cu rugaciune si cu modestie, cu post si cu trezvie mergi dupa Domnul Hristos, numai dupa El, caci fara indoiala, mergand dupa El vei ajunge in Imparaţia Cerurilor.
Traditia spune: pentru ca exista obiceiul ca cei omorati cu pietre sa nu fie inmormantati in cavoul familiei, se crede ca Sfantul Stefan a fost pus in afara Ierusalimului. Astfel, cinstitele Moaste ale sfantului ar fi fost duse spre ingropare de catre Gamaliel, in satul Caphar Gamala, undeva in nordul Ierusalimului. Dupa sute de ani, Gamaliel s-a infatisat de trei ori in vis lui Lucian, preotului din Cafargamala. Miscat de visul lui, Lucian s-a dus la patriarh si, luand binecuvantare, a venit cu un mare sobor si a dezgropat oasemintele sfinte. Cinstitele moaste au fost descoperite in anul 415, cand imparateasa Evdochia a zidit o biserica in cinstea acestuia. Dupa aflarea acestora, ele au fost mutate cu procesiune in Sion si inmormantate intr-o biserica ridicata de boierul Alexandru. Se spune ca atunci cand acest boier a murit, i s-a facut un sicriu de chiparos asemenea cu cel al sfantului si a fost ingropat langa mormantul Sfantului Stefan. Iuliana, sotia boierului Alexandru, dorind sa ia trupul barbatului ei si sa-l duca in tara sa, la Constantinopol, fiind cuprinsa de pronia dumnezeiasca, a lasat sicriul sotului, si varsand multe lacrimi, a luat racla sfantului.
Încheind, să ne oprim doar asupra a două lucruri de bază: râvna autentică şi apostolică pentru Biserica noastră Ortodoxă; inima înflăcărată în învăţătura adevărată pe care o deţinem şi cuget neînduplecat în faţa falsificărilor dogmei şi a moralei pe care am moştenit-o, dar şi nerăutate (îngăduinţă) faţă de fraţii noştri rătăciţi. De asemenea, dispoziţie paşnică şi creştină faţă de toţi aceia care au căzut din corecta interpretare a tezelor noastre creştine. Dacă există doar prima, adică râvna, dar lipseşte a doua, adică nerăutatea (îngăduinţa), atunci nu putem să vorbim despre o luptă duhovnicească înţeleaptă şi autentică, şi, fireşte, nu putem să aşteptăm şi urmări pozitive.
Fie ca prin rugăciunile Întâiului-Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care pentru iubirea şi slava lui Hristos şi-a jertfit cu osârdie viaţa, Domnul să ne dăruiască minunata şi îndurătoarea lui râvnă, aşa încât să ne asemănăm în principal şi înainte de toate cu însuşi Iisus Hristos, Cel desăvârşit şi îngăduitor. Si fie ca Sfantul Intaiul Mucenic Stefan pe care astazi il praznuim, care s-a bucurat de moarte mai mult decat ne-am bucura noi de orice bucurie, sa ne conduca si sa ne calauzeasca sa-I urmam Lui, Dumnezeu-Omului, Care a devenit Dumnezeu-Om pentru noi oamenii, ca si noi sa biruim tot ceea ce este muritor, sa biruim in noi insine orice pacat, orice moarte duhovniceasca, sa biruim in noi insine orice duh necurat, sa traim inca de pe pamant prin Evanghelia Domnului Hristos, prin viaţa dumnezeiasca, ce se continua in cealalta lume, si sa fim si noi impreuna cu Intaiul Sfant Mucenic Stefan, Apostolul si Arhidiaconul, sa-L slavim pe Domnul Hristos prin toata vesnicia in cealalta lume, salutandu-ne in Ceruri unul pe altul asa cum se saluta astazi oamenii pe pamant: „Hristos Se naste! Adevarat ca Se naste!”. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)