Apostolul Iubirii
Pe 26 septembrie, Biserica praznuieste mutarea la Domnul a Apostolului Iubirii, cum este supranumit Sf. Ioan Evanghelistul si Teologul. Ucenicul pe care-l iubea Hristos, dupa cum insusi se numeste cu modestie, „pentru smerenia si blandetea lui cea mare“ (Sf. Ioan Gura de Aur), intareste in toate scrierile sale porunca iubirii. Porunca pe care insusi o traia si o respira prin toti porii fiintei lui, devenind el insusi iubire dupa asemanarea chipului Iubirii, de la inima Caruia a sorbit Duhul, la picioarele Crucii Caruia a invatat patimirea si de la Care a si primit vrednicia de fiu – prin “adoptie” – al Maicii lui Dumnezeu.
De la Sfantul Apostol Ioan invatam ce inseamna sa ai, deopotriva, inima de ucenic credincios si ascultator, de fiu adevarat si devotat, dar si (cum vom vedea mai jos, in viata lui, despre alergarea sa dupa ucenicul cazut, si la propriu, intre talhari) de parinte jertfelnic pana chiar si in neputintele din urma ale bătrânetilor. Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit al Domnului, după adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a mers să propovăduiască în Asia.
Luându-l cu sine pe ucenicul Prohor au pornit pe mare spre Efes, însă în timpul unei furtuni, corabia a naufragiat. Toţi călătorii au fos aruncaţi de valuri la ţărm, în afară de Evanghelistul Ioan. Ucenicul său Prohor şi-a plâns cu amar părintele său duhovnicesc timp de două săptămâni, iar când a porit de unul singur spre Efes, oprindu-se pe malul mării, a văzut cum valul a aruncat pe uscat un om. Apropiindu-se îl recunoscu pe Sf. Evanghelist Ioan, pe care Domnul l-a ţinut în viaţă timp de două săptămâni în apele mării. Învăţătorul împreună cu ucenicul său s-au oprit pentru a propovădui în Efes.
Predica lui era însoţită de multe vindecări şi minuni, aşa că numărul creştinilor creştea pe zi ce trecea. În aceeaşi perioadă împăratul Nero a început persecuţiile asupra creştinilor, de aceea Apostolul a fost dus la judecată la Roma, fiind condamnat la moarte. Însă Domnul a păstrat viaţa alesului Său. Apostolul a băut din cupa cu iad şi a rămas viu, apoi a ieşit nevătămat din cazanul cu ulei încins, în care a fost aruncat din porunca tiranului. După aceea Apostolul a fost exilat pe insula Patmos, unde mulţi ani a propovăduit Evanghelia şi a adus la Hristos toţi locuitorii acelei insule. Apostolul iubit al Domnului s-a retras cu ucenicul său în loc pustiu pe un munte unde a postit trei zile. În timpul rugăciunii Apostolului muntele a început să se cutremure. Atunci Prohor a căzut de frică la pământ. Apostolul l-a ridicat şi i-a poruncit să scrie tot ce-i va spune. Aşa a fost scrisă Apocalipsa, în care Domnul a descoperit tainele destinului Bisericii şi ale sfârşitului lumii.
După o perioadă îndelungată de exil Apostolul Ioan a primit învoirea de a se întoarce în Efes unde aproximatv în anul 95 a scris Evanghelia şi a continuat să înveţe poporul şi să-l apere de învăţăturile greşite. Apostolul a trăit peste o sută ani. Înainte de mutarea sa la Domnul, Ioan a poruncit ucenicilor săi să sape un mormânt în formă de cruce, în care s-a culcat şi le-a spus să-l acopere cu pământ. Ucenicii s-au temut să nu-l asculte şi plângând, l-au acoperit cu pământ. Aflând despre aceasta ceilalţi ucenici au venit şi au descoperit mormântul, însă trupul învăţătorului lor nu l-au aflat acolo.
Ales de Dumnezeu spre a fi teologul dragostei dumnezeieşti, Sf. Ioan Evanghelistul trebuie receptat în primul rând ca trimis al lui Dumnezeu pentru propovăduirea dragostei celei nepieritoare, pricinuitoare de viaţă veşnică. Aşadar, cinstirea lui nu se poate limita la o simplă recunoaştere cu valenţe statice, ci ea trebuie să se exprime prin făptuire: “Hristos, Fiu iubit este numit, iar Ioan ucenic iubit. Acela sălăşluit în sânul Tatălui, iar acesta – prieten apropiat, rezemat de pieptul lui Iisus. Feciorelnic Acela, la fel şi acesta prin harul Aceluia. Fiul Fecioarei Acela, iar acesta şi el fiu al aceleiaşi.
Astazi traim aievea vremurile proorocite, cand iubirea multora s-a racit, cand pofta trupului şi pofta ochilor se satura pe fata fara vreo rusine, iar trufia vieţii (1 Ioan 2, 16) este „coloana vertebrala” a omului modern. Desi credem ca ne-am imbogatit si de nimic nu avem nevoie (Apocalipsa 3, 17), desi facem caz de adevar si de toate cele sfinte si le predicam cu usurinta, moralizandu-i pe ceilalti, tocmai acum suntem mai saraci, mai orbi si mai goi ca nicicand: desi ne merge numele ca traim, suntem morti (Apocalipsa 3, 1), fiindca iubirea noastra s-a imputinat.
“A tunat Domnul din cer” şi tunet s-a numit şi acesta. De aceea aşa este numit, mai presus decât alţii: tunet şi fiul tunetului, ba mai mult, tunetul cel mai înalt teologhisitor, care răsună în toate marginile pământului şi care a teologhisit despre Cuvântul cel din Tatăl, Cuvântul Care este dintru început la Dumnezeu, fiind Dumnezeu, Care are viaţă în Sine Însuşi, Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume, şi prin Care la început s-au făcut toate.
Aşadar, cum să-l iubim şi să-l cinstim pe Ioan, fraţilor? Oare nu ca pe unul care ne-a descoperit adevărul întreg? Să nu săvârşim deci ceva contrar cuvintelor aceluia, şi nici cumva, arătând dragoste sau credinţă numai de formă sau numai cu buzele, să ne facem necredincioşi lui prin faptele noastre, ceea ce el însuşi ne opreşte, zicând: “Să nu iubim cu vorbe numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul”. Asumarea acestei căi nu presupune numaidecât posesia unor calităţi, ci obligă la dăruire: nu ai cuvânt de învăţătură, sfătuire pentru virtute, puterea de a combate argumente, elocvenţă în a întoarce pe cineva de la răutate şi a-l îndrepta spre virtute. Dar fii învăţător prin fapte, fii un bun făptuitor pentru tine însuţi şi pentru aproapele.
“Iata, Fiul Tau!”, i-a strigat de pe cruce Domnul Maicii Sale indurerate arătând spre Ioan, singurul din cei 12 care Il urmase in tacere pana pe Golgota. Ce uriasa slava pentru un pamantean, sa se invredniceasca a primi infierea a insasi Preacuratei Fecioare Nascatoare de Dumnezeu, cea mai presus de ingeri! Cui altcuiva putea Cel-mai-inainte-de-veci sa-i incredinteze tainele cele mai presus de fire ale Revelatiei tulburatoare a sfarsitului acestei lumi (cartea Apocalipsei), daca nu celui mai curat si mai iubitor dintre “prietenii” Sai, care a avut si partasia duhovniceasca cea mai apropiata cu Maica Luminii si Imparateasa cerurilor!
Fericitul Ieronim istoriseste ca, la sfarsitul trecerii sale pamantesti, pe cand apostolul era batran si slabit, nemaiputand vorbi decat cu mare greutate, spunea doar atat: „Copilasilor, iubiti-va unii pe altii!“. Intrebat de ucenici de ce repeta la nesfarsit aceasta, Sfantul Ioan le-a raspuns: „Aceasta este porunca Domnului si, daca o pastrati, este de ajuns“. Datori suntem sa ne iubim unul pe altul (1 Ioan 4, 11) si sa ne punem sufletele pentru frati (1 Ioan 3, 16).
Din pacate, in vremurile noastre lipsite de dragostea cea vie, si personala, cea intru Adevar se propovaduieste cu insistenta o fatarnica fratietate universala, diluata, demagogica si fara consistenta duhovniceasca, ignorandu-se ca oricine tagaduieste pe Fiul nu are nici pe Tatal, si ca trebuie sa umblam intru Lumina, precum El a umblat: “Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit!“ (2 Ioan 1, 9-10) Copii, este ceasul din urma (1 Ioan 2, 18) si multi amagitori au iesit in lume (2 Ioan 1,7), ne spune peste veacuri Sfantul Ioan. Sa nu „modernizam” mostenirea curata lasata noua de Sfintii Parinti, potrivindu-ne cu acest veac, ci sa deosebim care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit (Romani 12, 2), dupa cum ne indeamna Sf. Ap. Pavel, care-l numea pe Apostolul Ioan „stalp al Bisericii“.
Câta ură avem astazi pentru acel care iubește cu adevarat, cum sar la gâtul lui iubitorii de profesie, iubăreții perfizi, lupi, șacali cu rânjet prefăcut. Porunca dumnezeiasca a iubirii ne cere “să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul“. (1 Ioan, 3, 18). Or, azi se practica cu sarg o nerusinata laudarosenie a celor carora li se pare ca ei iubesc cu multa usurinta, numai pentru ca stiu sa impleteasca vorbe mestesugite, frumoase si dulci sau pentru ca fac niste gesturi “de ochii lumii“. Iubirea “cu vorba” si iubirea “virtuala” sunt foarte la moda astazi si multi cad in plasa unor asemenea “iubitori” de profesie, care dau pe dinafara de vorbe mieroase si clameaza Iubirea pe toate drumurile, dar care sunt dati apoi de gol de faptele si de duhul lor.
Multora li se pare ca daca au o fire mai sentimentala si mai moale, sunt gata nascuti blanzi si iubitori, practicand o “iubire” fara dreapta-socoteala, dupa trup si sange, iar nu dupa Duh si prigonindu-i chiar sau defaimandu-i pe cei despre care au impresia ca nu le sunt asemenea, ori care sunt cu adevarat oamnei ai adevaratei iubiri.
Multi cred, fara sa-si dea seama, ca daca Sfantul Ioan a spus ca “Dumnezeu este Iubire“, asta ar insemna si ca ceeia ce numesc ei “iubire” este totuna cu… Dumnezeu. Da, Dumnezeu este Iubire, dar ca sa intelegem iubirea lui Dumnezeu trebuie sa si patrundem Duhul iubirii Sale, iar nu sa facem din iubirea noastra psihologica, fireasca si “umanista” idol. Iubirea poruncita noua de Hristos si propovaduita de Apostolul Ioan nu este aceeasi cu “toleranta”, “caritatea” si “filantropia” de care astazi omenirea secularizata face atata caz, dupa cum nu este aceeasi nici cu exaltarea sau infierbantarea emotionala sau cu slabiciunea sentimentala, proprii anumitor personalitati.
Dragilor, iubirea lor și Iubirea pe care o cere Dumnezeu sunt total diferite.Daca scoatem iubirea de aproapele din contextul Duhului si al invataturii Bisericii si o punem mai presus de iubirea de Dumnezeu si de Invatatura Sfintei Scripturi revelata prin Duhul Sfant, atunci devenim idolatri si hulitori, chiar fara sa ne dam seama. “Iubirea” si “toleranta” care ni se propun azi sunt clar antihristice, pentru ca nu sunt indreptate spre sfintirea oamenilor si apropierea lor de Hristos Dumnezeu, ci spre “inglodarea” oamenilor in pacat si in erezie. “Iubirea” umanistilor si ecumenistilor este fatarnica nu numai pentru ca ea este pura demagogie, ci si pentru ca nesocoteste sau relativizeaza, minimalizeaza atat ideile de pacat si virtute, de Duh Sfant si duh lumesc, cat si orice chestiune legata de Adevar, pentru ca nu este iubirea care izvoraste din Dumnezeu, iubirea Duhului celui unic al Adevarului-Hristos. “Iubirea” aceasta este menita sa indreptateasca, sa legitimeze pacatul si minciuna, iar oamenii sa ajunga sa nu mai discearna intre bine si rau. Or, Apostolul si Teologul Iubirii ne invata foarte limpede: “Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el” (Ioan 2, 15).
Prin cugetul său fara de prihana si curatia feciorelnica a inimii sale, Sf. Ioan s-a invrednicit, asemenea lui Moise, dupa mai multe zile de post si rugaciune in munte, sa primeasca Cuvantul si sa dicteze ucenicului sau Evanghelia, iar, la sfarsitul vietii, Apocalipsa.
„Fiindca era de trebuinta sa se masoare cerul cu palma si sa se ingaduie masurilor omenesti sa cuprinda cele tuturor neajunse si greu de povestit, ca sa nu abata pe drumul altor invataturi pe cei mai simpli, ca nici un alt glas al sfintilor, care au fost vazatori si slujitori ai Cuvantului, respingand relele invataturi, Ioan se ridica cu patrundere la ceea ce e mai important din dogmele dumnezeiesti“, scrie Sfantul Chiril al Alexandriei. „Dintre evanghelisti, cel care are cele mai inaltatoare cuvinte ale predicarii evanghelice, care a rostit cuvinte mai presus de auz, ce depasesc orice putere de intelegere, este Ioan, fiul tunetului“, marturiseste si Sf. Vasile cel Mare.
Daca „pentru oratorul Cuvantului praznuirea este cuvantarea” – dupa spusele altui Teolog, Sf. Grigorie – sarbatoarea de azi sa insemne pentru noi infruptarea din bogatia duhovniceasca a cuvintelor de Dumnezeu cuvantatorului Ioan, intraripandu-ne inimile prin insuflarea Duhului Sfant.
„Rauri de Dumnezeu cuvantatoare au izvorat, Apostole, din cinstita gura ta, din care Biserica lui Dumnezeu adapandu-se cu dreapta credinta se inchina Treimii celei de o fiinta; pe care si acum roag-o, Ioane de Dumnezeu cuvantatorule, sa intareasca si sa mantuiasca sufletele noastre“. [Stihira la Litie]
“Iata, Fiul Tau!”, i-a strigat de pe cruce Domnul Maicii Sale indurerate aratand spre Ioan, singurul din cei 12 care Il urmase in tacere pana pe Golgota. Ce uriasa slava pentru un pamantean, sa se invredniceasca a primi infierea a insasi Preacuratei Fecioare Nascatoare de Dumnezeu, cea mai presus de ingeri! Cui altcuiva putea Cel-mai-inainte-de-veci sa-i incredinteze tainele cele mai presus de fire ale Revelatiei tulburatoare a sfarsitului acestei lumi (cartea Apocalipsei), daca nu celui mai curat si mai iubitor dintre “prietenii” Sai, care a avut si partasia duhovniceasca cea mai apropiata cu Maica Luminii si Imparateasa cerurilor!
Fericitul Ieronim istoriseste ca, la sfarsitul trecerii sale pamantesti, pe cand apostolul era batran si slabit, nemaiputand vorbi decat cu mare greutate, spunea doar atat: „Copilasilor, iubiti-va unii pe altii!“. Intrebat de ucenici de ce repeta la nesfarsit aceasta, Sfantul Ioan le-a raspuns: „Aceasta este porunca Domnului si, daca o pastrati, este de ajuns“. Datori suntem sa ne iubim unul pe altul (1 Ioan 4, 11) si sa ne punem sufletele pentru frati (1 In 3, 16).
Din pacate, in vremurile noastre lipsite de dragostea cea vie, si personala, cea intru Adevar se propovaduieste cu insistenta o fatarnica acea fratietate universala, diluata, surugat de iubire, acoperitoarea nedreptății și hoției, a pacatului și necredinței, a mândriei demagogice si fara consistenta duhovniceasca, orice legarură cu Dumnezeu cel viu, ignorandu-se ca oricine tagaduieste pe Fiul nu are nici pe Tatal, si ca trebuie sa umblam intru Lumina, precum El a umblat: “Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit!“ (2 Ioan 1, 9-10)
Copii, este ceasul din urma (1 Ioan 2, 18) si multi amagitori au iesit in lume (2 Ioan 1,7), ne spune peste veacuri Sfantul Ioan. Sa nu „modernizam” mostenirea curata lasata noua de Sfintii Parinti, potrivindu-ne cu acest veac, ci sa deosebim care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit (Romani 12, 2), dupa cum ne indeamna Sf. Ap. Pavel, care-l numea pe Apostolul Ioan „stalp al Bisericii“. Porunca dumnezeiasca a iubirii ne cere “să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul“. (1 Ioan, 3, 18). Or, azi se practica cu sarg o nerusinata laudarosenie a celor carora li se pare ca iubesc cu multa usurinta, dati apoi de gol de faptele si de duhul lor.
Iubirea crestină este “imposibilitatea posibilă” de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi el, si pe care Dumnezeu, în iconomia Sa vesnică si tainică, a hotărât să-L aducă în viata mea, fie chiar si pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face “o faptă bună” sau ca pe un exercitiu de caritate, ci ca începutul unei vesnice însotiri în Dumnezeu Însusi. Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea decât acea putere tainică ce transcende întâmplătorul si exteriorul din “celălalt” – prezenta sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – si ajunge la suflet, unica “rădăcină” personală a fiintei umane, partea divină din el? Dacă Dumnezeu iubeste fiecare om, aceasta se întâmplă pentru că El cunoaste comoara nepretuită si absolut unică, “sufletul” sau “sinele” pe care El le-a dăruit fiecăruia în parte.
Iubirea crestină este atunci participarea la acea cunoastere divină si darul acelei iubiri divine. Nu există iubire “impersonală”, pentru că iubirea este minunata descoperire a “persoanei” în om, a unicului si personalului în comun si în general. Este descoperirea a ceea ce este “de iubit” în fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu. Din acest punct de vedere, iubirea crestină este uneori opusul “activismului social” cu care atât de adesea se identifică crestinismul astăzi. Pentru un “activist social” obiectul iubirii nu este “persoana” ci “individul“, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte “umanităti“. Dar pentru crestinătate, pentru ortodoxie, omul este “demn de a fi iubit” pentru că el este persoană. Acolo, la activism, persoana este minimalizată la notiunea de “individ”; aici, la ortodocși, individul este văzut numai ca persoanã. “Activismul social” nu are nici un interes pentru persoană si cu usurintă o sacrifică pentru “interesul comun“.
Crestinismul pare să fie, si în anumite privinte de fapt este, mai degrabă sceptic fata de acea “umanitate” abstractă, savarsind un păcat de moarte împotriva sa de fiecare dată când renuntă la grija si la dragostea sa pentru persoană. Activistul lor social este întotdeauna “futuristic” în abordările sale; el întotdeauna actionează în numele dreptătii, al ordinii, al fericirii si pentru realizarea lor. Crestinismul nostru se preocupă mai putin de această problematică a viitorului si el pune tot accentul pe acum – singurul timp hotârâtor pentru iubire. Cele două atitudini nu se exclud reciproc, dar nici nu trebuie să fie confundate. Crestinismul, cu sigurantă, are responsabilităti către această lume si trebuie să le îndeplinească. Acesta este domeniul “activismului social” care apartine în totalitate “acestei lumi“. Iubirea crestină ținteste, totusi, dincolo de “această lume“. Ea însăsi este o rază, o manifestare a Împărătiei lui Dumnezeu; ea transcende si învinge toate mărginirile, toate “conditionările” acestei lumi, pentru că motivatia sa, scopul si arderea sa, toate acestea sunt în Dumnezeu. Si noi stim că totusi, chiar în această lume care e “învechită în cele rele“, singurele biruinte netrecătoare si transformatoare sunt cele ale iubirii. Să ne amintim de omul acestei iubiri si vocatiei personale, să umplem lumea păcătoasă cu această iubire – aici este adevărata misiune a Bisericii.
Tot tragismul istoriei lumii este, in esenta lui, urmarea mândriei. Ea ne oprește de la iubire. “Iubirea” aceasta generate de mândrie este menita sa indreptateasca, sa legitimeze pacatul si minciuna, iar oamenii sa ajunga sa nu mai discearna intre bine si rau. Or, Apostolul si Teologul Iubirii ne invata foarte limpede: “Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el” (Ioan 2, 15). Faptura care se socoteste pe sine a fi un dumnezeu, devine diavol, in vartutea automdumnezeirii – iata esenta conceptului cadere. Lui Adam i s-a oferit tocmai aceasta cale; Domnul insa, Ziditorul nostru, vorbeste altfel. Si deci, daca vom nazui in viata noastra sa urmam in fiecare clipa paza poruncilor lui Dumnezeu, iar in rugaciunile noastre spunem: “invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta, in seara aceasta, in noaptea aceasta, fara de pacat a ne pazi noi,” atunci acest “fara de pacat” va da putinta Duhului Sfant sa vina in noi si sa ne descopere toata cunoasterea lui Dumnezeu precum este. Si asa, intreaga istorie a omenirii ajunge la rezultate cu adevarat de cosmar. Uitati-va la epoca noastra. S-ar zice ca inventiile tehnice ar trebui sa faca pe om fericit, sa satisfaca dorinta omului de a cunoaste toate, de a stapani legile firii. Dar niciodata nu au fost atatea sinucideri ca astazi. Si nici o strategie politica nu a dus la structura unei societati care sa fi reusit a se slobozi de asuprirea oamenilor de catre cei ce stapaneau mijloacele silniciei.
De unde a stiut Ioan de Dumnezeu Cuvantatorul ca Dumnezeu dragoste este, ca Dumnezeu lumina este, si nici un intunerec intru El este? Nu avea nici o diploma academica, in calitate de teolog. Dar iata ca a spus aceste cuvinte, si ele s-au facut temei dogmatic vietii noastre.
Dar ce ne-a aratat Domnul? – “Cine vrea sa se mantuiasca si sa vie la Tatal, sa urmeze Mie.” Iar El ce a facut? S-a dezbracat de atotputerea Lui, S-a imbracat cu forma fiintarii de El zidite, (anume “fiintarea,” iar nu “fiinta”), Si-a trecut desertarea pana la capat, ceea ce noi nu putem atinge, si S-a dat pe Sine mortii, rastignirii. Si pentru aceasta a primit El Nume mai presus de orice alt nume in istoria pamanteasca sau in Cer. Si ne-a propus si noua aceasta cale.
Noi crestinii il marturisim ca “Cel Unul-nascut” din Tatal, asa cum insusi spune: Noi nu il comparam cu niciunul din povatuitorii omenirii, ca de pilda cu Buddha, cu Mahomed, ba chiar si cu Moisi. El nu este dupa nasterea Sa fiu al omului, ci prin pogoramantul Sau si prin intrupare S-a facut “Fiul Omului“, ramanand in esenta Facatorul a tot ce exista. In Simbolul Credintei se zice: “Prin Carele toate s-au facut.” Si in prologul Evangheliei de la Ioan este spus: Toate printru Dansul s-au facut, si fara de Dansul nimica s-a facut din ce s-a facut.
Si iata, El S-a dezbracat de toate acestea si S-a dat pe Sine rastignirii. De unde reiese o lege de care trebuie sa ne amintim in tot ceasul – ca dandu-ne viata celorlalti, noi primim de la ei clevetiri, prigoane, saracie, lepadare si chiar moartea. In schimbul vietii pe care le-o dam, oamenii ne rasplatesc impovarandu-ne cu moartea lor, si aceasta este calea noastra. Domnul vorbeste despre aceasta: Ceea ce este inaltat la oameni, uraciune este inaintea lui Dumnezeu. Cum sa ne primenim, ca tot ceea ce este “inaltat la oameni,” sa socotim ca fiind “uraciune inaintea lui Dumnezeu“? In ce chip sa devenim un om care nu mai este rob nici mandriei, nici slavei desarte, nici purtator al dorintei de a calca peste fratele sau? – Prin dragostea lui Hristos, cea rastignita in lumea aceasta. Si pentru aceasta cale ne uraste lumea, caci ea nu este calea “stapanitorului lumii acesteia“.
In epoca noastra mântuirea a devenit mai greu de infaptuit decat inainte. Mai înainte martorii lui Dumnezeu care faceau minuni de necrezut erau un fenomen zilnic. Cum Petru, un simplu pescar fara carte, s-a facut dintr-o data dascal omenirii? I-a dat Domnul, in rugaciune, stapanire pana si a invia mortii. Sunt prorocii ale Sfintilor Parinti din veacul al patrulea care spun ca in ultimele vremi Dumnezeu va ascunde de la oameni, de la credinciosii Lui, la ce masura au ajuns. Ei nu vor mai face minuni, si se vor simti ca si parasiti de Dumnezeu intr-o stare de desertare. Iata singura cale adevarata, asa cum scrie Cuviosul Siluan – calea lacrimilor. Toti cei ce vor sa stapaneasca asupra altora, gresesc: ei nu inteleg stapanirea cea de la Dumnezeu. Insusi Dumnezeu nu vrea sa stapaneasca asupra omului, asteptand ca omul, in libertatea dragostei lui catre Dumnezeu, sa se determine pe sine ca dumnezeu.
Fiecare cuvant pe care-l rosteste Ioan de Dumnezeu Cuvantatorul in Evanghelie devine pentru noi dogma. El vorbeste ca si cum ar povesti, dar toata invatatura lui poarta in intregime caracterul unei cunoasteri limpezi si neindoielnice. El nu intra in conflict cu nimenea, dar el “povesteste” imprejurari pe care astazi le marturisim despre Domnul Iisus Hristos: intru inceput era Cuvantul, si Cuvantul era catre Dumnezeu, si Dumnezeu era Cuvantul. (…) Toate printru Dansul s-au facut, si fara de Dansul nimica s-a facut din ce s-a facut.
Astfel, crestinismul nostru niciodata nu trebuie sa se amestece cu nici o alta invatatura care exista in lume: pentru noi exista numai Evanghelia. Domnul nu a lepadat Vechiul Legamant; El a venit ca sa implineasca descoperirea data lui Moise: Eu Sunt Cel Ce Sunt. Iar al doilea moment al Vechiului Legamant pe care-l avea in minte Domnul era caderea omului. El a venit si Si-a inceput misiunea de a mantui omul cu propovaduirea: “Pocaiti-va! Iata, voi ati savarsit aceasta nelegiuire despre care Eu va vorbisem. Ati mancat din rodul lemnului din care va poruncisem sa nu mancati.“
Ce este acel “lemn al cunoasterii Binelui si Raului“, din al carui rod ei au mancat? – “Cunoasterea“, in intelesul biblic, este analog cu “impartasire in fiinta“, si ca atare poarta un caracter fiintial. Inseamna ca au mancat rodul si au savarsit raul in chip real. De aci caderea, despartirea de Dumnezeu. De aci, de-a lungul istoriei multimilenare a omenirii, toate aceste cosmare si grozavii pe care le vedem in fiecare zi. Iata care a fost urmarea. Iar acum putem vedea limpede ca lumea neaparat va muri. Si deci nu prin cunoasterea “stiintifica” a disciplinelor teologice, ci printr-o viata sfanta fara de pacat, trebuie sa ajungem la starea unde omul incepe sa “vada pe Dumnezeu precum este“…
“Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni, enumerând roadele Duhului Sfânt, dă prioritate iubirii dumnezeieşti, căreia îi urmează „bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23). Tot el consacră un întreg capitol – 13, din întâia Epistolă către Corinteni, acestei virtuţi nepieritoare, concentrând într-un imn, prin negaţie şi afirmaţie, calităţile ei. Dacă iubirea „nu se trufeşte, nu invidiază, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută la ale sale”, în acelaşi timp ea „se bucură de adevăr, pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă”, fiind virtutea care niciodată “nu se trece” (I Cor 13, 1-7). Din aceste două texte înţelegem că iubirea dumnezeiască are o importanţă fundamentală în viaţa creştină, datorită forţei ei motrice care pune în mişcare lucrarea credinţei şi datorită atotcuprinderii ei care împlineşte, înfrumuseţează, desăvârşeşte viaţa.
Acelaşi Apostol Pavel o prezintă ca pe o „cale, care le întrece pe toate” (I Cor.12,31), calea superioară de cunoaştere a lui Dumnezeu şi de unire cu El prin harul Sfântului Duh. Iubirea este o cale mult râvnită, unică prin frumuseţea şi măreţia ei, dar chiar dintre eroii credinţei – sfinţii, puţini sunt acei care au străbătut-o întreagă. Prin viaţa şi scrierile lui, Sfântul Ioan Evanghelistul, Apostolul Iubirii, se arată primul dintre aceşti călători, după Maica Preacurată şi Botezătorul Ioan, care au avut meniri cu totul aparte. El parcă mai înainte a citit cele scrise de Sf. Apostol Pavel cât şi cuvintele spuse de Hristos învăţătorului de Lege „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lc 10, 27).
În tânărul pescar din Betsaida, Dumnezeu a hărăzit virtuţile strămoşilor săi: credinţa cea tare a lui Avraam prin care, asemeni acestuia şi-a părăsit casa, părinţii şi patria iubită, urmând Mântuitorului şi propovăduindu-L în toată lumea, smerenia lui Iacob, prin care se înalţă la cereşti descoperiri, râvna lui Ilie, curajului Sfântului Ioan Botezătorul, primul său dascăl, blândeţea lui Moise şi sensibilitatea poetică a lui David, pe toţi însă depăşindu-i prin marea sa iubire faţă de Dumnezeu şi de Hristos. Iubirea de Dumnezeu l-a păstrat în feciorie şi curăţie asemeni Sfintei Fecioare Maria. El îndrăgeşte din prima clipă şi urmează pe Hristos la a cărui şcoală se desăvârşeşte. Cu sufletul său delicat Îl înţelege mai bine decât ceilalţi apostoli fiindu-i aproape chiar şi în clipa răstignirii. Alături de mai vârstnicul Petru şi de fratele său Iacob este între apostolii cei mai apropiaţi care vor deveni stâlpii Bisericii întrecându-i în iubire şi ataşament, precum şi putere de pătrundere, fapt care îl face mult iubit de Domnul. Faptul că era iubit se vede că nu-i deranja pe ceilalţi apostoli, de unde reiese că pe lângă curăţia şi capacitatea sa de a înţelege sensul cuvintelor şi faptelor Mântuitorului, Ioan purta în suflet, o nevinovăţie de copil şi o mare iubire de Dumnezeu şi de oameni.
Iubirea lui profundă, era întemeiată pe cunoaşterea lui Hristos ca Dumnezeu, ca Logos întrupat (Ioan 1,14) şi era motivată de iubirea lui Dumnezeu faţă de om: „Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Ştia de la Hristos că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8) şi că „cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16) că “noi îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit mai întâi” (I Ioan 4, 19).
Iubirea desăvârşită faţă de Hristos îl determină la o atenţie maximă faţă de faptele şi cuvintele Învăţătorului său, pe care le pune în inima lui, înregistrându-le ca nimeni altul şi transmiţându-le în Evanghelia sa după zeci de ani. Evanghelia şi epistolele sale sunt scrieri fundamentale ale Noului Testament de o mare adâncime teologică şi inălţime duhovnicească. Din scrierile lui aflăm că Hristos este „Calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6) că este „învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25) că este „pâinea vieţii” (Ioan 6, 48), „Trupul Lui fiind adevărata mâncare şi Sângele Lui fiind adevărata băutură” (Ioan 6, 55) pe care mâncându-le vom avea viaţă întru noi şi vom fi înviaţi în ziua cea de apoi (Ioan 6, 54).
Sfântul Ioan este singurul evanghelist, care din convorbirea Domnului Iisus cu femeia samarineancă reţine că Dumnezeu este Duh şi închinarea vrednică ce trebuie să I se aducă, este „în Duh şi adevăr” (Ioan 4, 24). Că Hristos este „viţa cea adevărată”, iar noi credincioşii mlădiţele, că numai întru El se poate aduce roadă multă, iar fără de El „nu se poate face nimic” (Ioan 15, 5). Iubirea noastră faţă de Hristos şi a unora faţă de alţii trebuie să fie precum a fost iubirea Lui (Ioan 15, 12) căci nimeni nu poate avea o iubire mai mare decât aceasta, „ca viaţa Sa să-şi pună pentru prietenii lui” (Ioan 5, 13). Iubirea faţă de Hristos, atenţia cu care a reţinut şi darul de a transmite adâncimi teologice devenite adevăruri de credinţă ale Bisericii, au făcut din Sfântul Ioan primul şi cel mai mare teolog al Bisericii. Glasul lui de tunet a enunţat adevăruri de credinţă referitoare la Sfânta Treime; „Trei sunt Cei ce mărturisesc în Cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh; şi Aceştia Trei Una sunt” (I Ioan 5, 7); referitoare la persoana Sfântului Duh „Cel ce din Tatăl purcede” (Ioan 15, 26). La Sfântul Ioan, Iubirea niciodată nu este despărţită de Adevăr. [Detinand] discernământul net între bine şi rău, Iuda este numit „vânzător” (Ioan 18, 2) iar cel care nu mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este antihrist (I Ioan 4, 3) precum şi comportamentul faţă de eretici de-a lungul vieţii sale ne arată cu prisosinţă acest fapt. Pe cât de fierbinte a fost iubirea pe care a purtat-o în suflet pe atât de luminat este adevărul pe care îl mărturiseşte. Iubirea sa, nu doar că cuprindea în sine toate celelalte virtuţi, dar prin ea a putut învinge frica de moarte, arătându-şi dispoziţia jertfelnică de a muri şi pentru alţii.Sfântul Apostol al Iubirii biruind frica, a fost singurul ucenic care l-a însoţit pe Hristos în noaptea cea neagră a patimilor Sale. Iubirea lui curată, desăvârşită faţă de Mântuitorul Hristos l-a făcut părtaş trădării, bătăilor, scuipărilor, batjocurii, suferinţei şi morţii Domnului alături de Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi de femeile mironosiţe, trăind în sufletul său, la picioarele Crucii o suferinţă mută „în care singura mângâiere era nădejdea învierii”. Iubirea sa jertfelnică a dovedit-o şi la adânci bătrâneţi, când pentru a salva viaţa unui tânăr lăsat în grija unui episcop, şi care devenise şeful unei bande de tâlhari, n-a pregetat să străbată păduri şi pustiul deşertului căutându-l prin peşteri tâlhăreşti, găsindu-l în cele din urmă. După o alergare dramatică în urma celui care fugea de ruşinea faptelor sale, l-a readus în Biserică, pocăindu-se împreună cu el, până ce acesta a primit iertare, iar mai târziu a ajuns episcop.
În cea dintâi lună a anului bisericesc, în ziua douăzeci şi şasea, prăznuim mutarea la cele cereşti a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan este cu adevarat Apostolul Iubirii. Viaţa sa de iubire jertfelnică, cuvintele sale dulci şi luminoase lăsate în Sfânta Evanghelie şi cele trei Epistole, precum şi rugăciunea sa plină de îndrăzneală faţă de Mântuitorul Hristos, Care l-a primit la pieptul Lui, ne sunt imbold şi tărie „în a ne iubi unii pe alţii” şi într-un gând a mărturisi Treimea cea nedespărţită şi toate adevărurile credinţei noastre. Ne rugăm cu smerenie Sfântului Apostol să mijlocească Blândului şi Dreptului Judecător – Hristos, mântuirea sufletelor noastre“.
Evanghelia ne înfăţişează cum, lângă crucea lui Hristos, stăteau Maica Domnului și Ioan Evanghelistul. Poate cel mai important moment, chiar dacă nouă ne rămâne în minte momentul Cinei celei de taină şi aplecarea pe pieptul Mântuitorului a capului Sfântului Ioan Evanghelistul, cumva parcă aşa îl ştim, unii dintre noi, cel puţin, pe Sfântul Ioan Evanghelistul, apropiat de Mântuitorul, rezemându-şi capul pe pieptul Său, totuşi, cu siguranţă cel mai valoros moment al vieţii Sfântului Ioan Evanghelistul a fost acela că în clipa cea mai grea, în momentele cele mai ispititoare, cele mai grele, de purtat, numai el și Maica Domnului au rămas lângă crucea lui Hristos și că a fost lângă Hristos până în ultima clipă. Când toţi au fugit, când toţi s-au ascuns, când mulţi s-au lepădat, când mulţi dintre cei pe care Mântuitorul îi ajutase I-au devenit acuzatori. Faptul că Sfântul Ioan Evanghelistul a rămas lângă crucea Mântuitorului e de departe cel mai important moment al vieţii sale, cumva o pecete a vieţii Sfântului Ioan Evanghelistul, care, cumva, dă valoare de tunet întregii sale mărturii.
Cred că şi de aceea este numit „fiul tunetului”, nu neapărat pentru că cuvintele sale sunt mai deosebite decât ale celorlalţi sau pentru că vorbea mai tare sau în cine ştie ce înţeles, ci mai cu seamă pentru că, aşa cum orice sfânt, orice om al lui Dumnezeu a trecut sau s-a apropiat de Dumnezeu, a avut momente de apropiere faţă de Dumnezeu. Cu cât aceste momente au fost mai deosebite în inima lor, ale descoperirii pe care Dumnezeu a făcut-o în inima lor, cu atât viaţa lor din momentul acela mai departe a devenit ca un tunet, o mărturie neîncetată despre Dumnezeu. Cu siguranţă această descoperire a Fiului lui Dumnezeu pe cruce a fost una dintre cele mai cutremurătoare; Dumnezeu răstignit, Dumnezeu Care moare, Dumnezeu Care Se dăruieşte pentru om, a fost cea mai grea de purtat imagine, chip al lui Dumnezeu, cel mai smintitor pentru mulţi, dar și cel mai puternic. Cel mai izbăvitor din moartea duhovnicească, din moartea sufletească, veşnică, din osânda veşnică în care putea să cadă omul și pe drumul căruia deja se apucase să meargă omul. Și această mărturie a Sfântului Ioan Evanghelistul de lângă crucea lui Hristos, din clipele morţii Mântuitorului și ultimele Lui cuvinte de pe cruce pe care el le-a auzit, sângele și apa care au curs din coasta Sa atunci când a fost străpuns, pe care el le-a văzut şi despre care a mărturisit, toate acestea, care par simple şi par puţine, de fapt au fost începutul tunetului mărturiei sale.
Dacă mărturia sa cuprinde: „Am cunoscut că Dumnezeu este [lumina] și nu este niciun întuneric în El”, dacă, de fapt, până la urmă, mărturia sa desăvârşită despre Dumnezeu este că Dumnezeu este dragoste, că Dumnezeu este lumină şi nu este niciun întuneric întru El, dacă mărturia sa se strânge în cuvântul că Dumnezeu este dragoste, această putere a acestei mărturii stă în prezenţa lui lângă cruce în clipele acelea.
Aceasta a fost Evanghelia de azi şi, cea de la utrenie, este tot de la Ioan Evanghelistul, este Evanghelia a unsprezecea a Învierii, în care ni se înfăţişează primirea lui Petru din nou în apostolat, când Mântuitorul îl întreabă de trei ori, lângă malul lacului Ghenizaret: “Mă iubeşti tu pe Mine?” Şi el a spus: “Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”. “Mă iubeşti Tu pe Mine mai mult decât aceştia?“. “Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc“. “Mă iubeşti tu pe Mine? Paște mieluşeii Mei, paşte oile Mele”. Şi de trei ori îl întreabă şi de trei ori Îi răspunde Petru, iar a treia oară s-a întristat: “Da, Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc“. Şi din nou i-a zis Dumnezeu: “Păstoreşte oile Mele“.
Şi, după aceea, L-a urmat pe Hristos. Si, văzând că în urma lui, mergând după Hristos, vine şi Ioan Evanghelistul, a zis: “Doamne, dar cu acesta ce va fi?” Şi Mântuitorul i-a zis: “Dacă voi vrea să rămână acesta până vin Eu, ce-ţi pasă ţie?“ Şi chiar Ioan Evanghelistul spune după aceea: “Şi de atunci s-a răspândit vorba aceasta între fraţi, că el nu va mai muri“. Dar zice tot Sfântul Ioan: “Dar El n-a zis că nu va mai muri, ci <Dacă voi vrea ca acesta să rămână până vin Eu, ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!>“ Chiar el zice: “Acesta este ucenicul pe care îl iubea Iisus şi care şi-a rezemat capul pe pieptul Mântuitorului la Cina cea de taină şi care L-a întrebat pe Hristos: Doamne, cine este cel ce Te va vinde?”
Toate aceste cuvinte, toate aceste lucruri ascund în ele şi nişte tulburări, nişte gânduri ale noastre, ale multora dintre noi. Una dintre întrebări este: De ce i-a zis Dumnezeu lui Petru: Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? Noi ne întrebăm: de ce “mai mult”? Că, iată, Ioan Îl iubea! Ne punem tot felul de întrebări. Şi a doua: Oare de ce a răspuns Mântuitorul: Dacă voi vrea să rămână acesta până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie? Oare a spus numai aşa, o vorbă? Dumnezeu nu a aruncat vorbe de şagă, n-a spus ceva doar să încerce omul, tot ce spune El e adevăr veşnic! Şi atunci cum putem înţelege acest lucru? Ştim că Biserica ne spune că Sfântul Ioan Evanghelistul a adormit, că mormântul său este în Efes, a adormit, şi, în acelaşi timp, Mântuitorul ne spune aşa. Cum să înţelegem aceste lucruri? Una dintre explicaţiile pe care merită să le luăm în seamă şi pe care merită să le socotim este aceea pe care o dă Sfântul Augustin şi pe care o urmează şi alţii dintre Părinţi. Ei zic aşa: Sfântul Apostol Petru preînchipuie Biserica aceasta, din istorie, cea care-l iubeşte pe Hristos, cea care urcă spre dragostea lui Hristos, vrea să-L iubească pe Hristos, cea care de multe ori poate să cadă… – nu Biserica în sine, dar mulţi dintre cei ai Bisericii pot să cadă, pot să se lepede ca Petru, pot să o ia prea tare înainte sau să rămână în urmă, cum a făcut Petru de atâtea ori. Deci ţine de istorie, ţine de timpul acesta, ţine de maturizarea Bisericii aici, pe pământ, prin Biserică înţelegându-se aici toţi credincioşii din toate veacurile care-L vor urma pe Hristos şi care, cumva, sunt preînchipuiţi de Petru, zice Sfântul Augustin. Şi mi se pare foarte interesant acest gând. Adică noi, cei din istorie, cei care acum Îl căutăm pe Hristos, suntem îndemnaţi să-L iubim pe Hristos. Să-L căutăm pe Hristos, fiecare dintre noi să pască oile duhovniceşti ale sufletului nostru în păşunile duhovniceşti ale lui Hristos, iar noi, păstorii, cei care am fost puşi de Dumnezeu, să ajutăm ca turma lui Hristos să nu rămână fără de apă. Aceasta este Biserica în istorie.
Iar Sfântul Ioan Evanghelistul, zice Sfântul Augustin, este Biserica cerească, cea care s-a mântuit, care nu mai cade, care nu se mai îndoieşte. Toată viaţa Sfântului Ioan dovedeşte asta. El nu s-a îndoit niciodată, nici de Învierea lui Hristos. Şi când a mers la mormânt, singur, înaintea celorlalţi, zice: Şi am văzut giulgiurile singure zăcând și după ce a intrat și a văzut, a crezut. Adică el credea. El nu s-a lepădat de Hristos nici lângă cruce, nu s-a lepădat de Hristos niciodată, n-a fost o clipă în care să se îndepărteze de Hristos. Sfântul Ioan Evanghelistul a rămas lângă El tot timpul, totdeauna. Aşa cum Biserica cerească nu mai este supusă ispitelor, încercărilor, nu mai cade sau decade, nu se mai înalţă, nu mai scade. Aşa cum Dumnezeu a certat Bisericile din Asia Mică, în Apocalipsă, avem cele şapte Biserici din Asia Mică pe care Dumnezeu le ceartă, pe unele dintre ele, şi le ceartă pentru căderile lor și pentru neputinţele lor și pentru lepădările lor.
Ei, Biserica cerească este formată, în primul rând, din Sfinţii cei mari, cei care s-au mântuit, cei care au trecut dincolo; aceştia nu mai cad. Şi nu numai că nu mai cad şi nu se mai îndoiesc, ci aceştia rămân! În cuvântul acesta, Sfântul Augustin şi cei care au urmat găsesc o explicaţie foarte frumoasă, foarte adevărată. Biserica aceasta cerească e o mărturie pentru noi, pentru viaţa noastră însăşi. Această Biserică cerească rămâne cu noi neîncetat. Sfinţii, împreună cu Maica Domnului – şi vedem că această Biserică cerească o are în primul rând pe Maica Domnului mamă, ea este în fruntea lor – este lucrătoare neîncetată pe pământ. Când a încetat această Biserică cerească împreună cu Maica Domnului, cu toate minunile pe care le-a făcut ea, cu toţi Sfinţii care neîncetat lucrează, şi vedem mărturia lucrării lor în toată viaţa noastră, că sunt lângă noi și se alătură nouă şi ne ajută în toate greutăţile!
Iisus raspunde la întrebarea ucenicilor despre Ioan: Dacă voi vrea ca acesta să rămână până vin Eu, ce-ţi pasă ţie? Și a rămas, să ştiţi! Nu numai el ci tot ce preînchipuia el, toată lucrarea Sfinților în istorie a rămas şi a rămas mai aproape decât Biserica aceasta vremelnică, pentru că, de multe ori, poate aceasta a fost suprimată – nu Biserica în sine, ci membrii ei, zidurile ei, cum a fost în multe locuri, poate nu s-a mai găsit pentru unii credincioși, nici unde să se închine, nici unde să se ducă să se spovedească, niciun om cu care să se roage împreună, poate nu s-a mai găsit. Poate că mulți au fost și sunt prigoniți, oameni plini de iubire dumnezeiască, dar să știe toți uzurpatorii că Biserica cerească n-a căzut niciodată! Ea a fost neîncetat alături de ei! Sfinţii aceia au rămas alături de ei şi n-a putut nimeni să-i mai surpe sau să-i îndepărteze. Atunci când o să citiți sau o să auziţi cuvântul acesta, această a unsprezecea Evanghelie a Învierii, să vă gândiţi şi la acest înţeles pe care l-au dat Sfinţii şi să daţi slavă lui Dumnezeu şi să dăm toţi slavă lui Dumnezeu că, într-adevăr, cuvântul lui Dumnezeu până şi aici a rămas veşnic şi s-a împlinit.
Dumnezeu a vrut ca Biserica cerească să rămână cu noi şi ca Sfinţii care au biruit și au trecut dincolo, Biserica biruitoare rămâne împreună cu Biserica luptătoare, cu noi, cei care suntem în Biserica luptătoare și care de multe ori cădem, de multe ori ne îndoim, de multe ori ne tulburăm, de multe ori dăm înapoi, de multe ori gresim, dar totdeauna aceşti fraţi ai noștrii mai mari, acești Sfinţii, în frunte cu Maica Domnului, cu Sfântul Ioan Evanghelistul, cu alţii şi alţii, vor fi alături de noi! Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească!” (postat pe fb de ioan monahul)