Antonie cel Mare Egipteanul părintele şi începătorul monahismului

17.01.2020 20:38

Hristos a venit în lume să semene şi în acelaşi timp  să risipească. Şi El a început aceasă lucrare de la zămislirea Sa în trup omenesc, până la moartea şi Învierea Sa slăvită, şi de la Învierea Sa până astăzi, şi din această zi până la Judecata de Apoi. El nu a venit în lumea aceasta pentru a fi gânditor, ci a intrat în drama vieţii omului, la fel ca şi în întunecimea Egiptului, pentru a fi lumină şi cârmuitor, invațător şi lucrător, jertfă şi biruitor. Cu adevărat, El Şi-a început lucrarea în lume în clipa în care vestitorul Său, marele Arhanghel Gavriil, a coborât la Nazaret şi I-a anunţat venirea. Şi astfel trebuie să se vadă, în plecarea Sa în Egipt, nu numai o fugă pentru a Se mântui pe Sine, ci ca o prorocie îndreptată mai mult către mântuirea tuturor oamenilor, ca o mare lucrare în planul mântuirii generale.

Când  a venit în lume, Domnul nu a făcut nici o deosebire între cei blestemaţi şi cei binecuvântaţi, fiindcă toţi oamenii de pe pământ se aflau sub blestem şi toţi au fost prinşi în cursa păcatului şi a morţii. În afară de această cunoaştere nemijlocită cu pagânii de la începutul copilăriei Sale, Hristos a mai avut legătură cu ei mai târziu, ca învăţător şi tămăduitor, în provinciile Tirului şi Sidonului.  Dacă cineva s-ar fi întrebat cum ar fi fost de folos Pruncul Iisus  din Egipt, pe vremea când El nici nu era în stare să vorbească, nici să facă minuni, s-ar putea ivi întrebarea: a fost măcar o singură clipă la începutul vieţii lui Iisus în care El nu vorbea, nu întotdeauna este nevoie să se vorbească cu limba, dar făcea minuni? Soarele nu are limbă, dar el spune o mulţime de lucruri în fiecare zi celor care sunt în stare să audă; şi nu are mâini ca să facă minuni, dar face minuni în fiecare zi pentru cei care sunt în stare să vadă. Noi muritorii nu putem măsura sau preţui întreaga înrâurire, pe care a avut-o Pruncul Iisus asupra Egiptului, și asupra pagânătății, dar fără nici o îndoială că înrâurirea Sa era de nemăsurat. N-a primit tămăduire femeia cu scurgere de sânge doar prin atingerea veşmintelor Sale? Atunci, cum s-ar fi putut să nu aibă o înrâurire nemăsurată asupra oamenilor din Egipt, cu adevăratele minuni pe care le săvârşea El? Mai presus de toate, vedem lămurit influenţa venirii Sale pe pământul lui Ham, în istoria mai târzie a creştinismului. Mântuitorul Iisus a binecuvântat locul şi i-a spus mamei Sale, conform tradiției, aceste cuvinte: „O, Maica mea, să ştii că în acest deşert vor locui mulţi călugări, asceţi şi nevoitori, şi toţi aceştia Îi vor sluji Domnului, asemenea îngerilor!“. 

Iată, în Egipt a înflorit monahismul cel mai minunat din Biserica Creştină, ale cărui temelii au fost puse de Sfântul Antonie. În Egipt s-a vărsat sângele multor mucenici neprihăniţi. Nu este destul să pomenim numai sfintele fecioare Varvara şi Ecaterina? Egiptul ne-a dat teologi şi gânditori creştini renumiţi. Creştinii Egiptului au avut o luptă cumplită cu Arie, cel mai rău eretic creştin, ruşinându-l şi biruindu-l, şi, prin aceasta, au îmbogăţit Biserica cu o biruinţă nemăsurată. Crezul sub chipul egiptean, a fost adoptat de către Sinodul Ecumenic de la Niceea şi Sfântul Atanasie de Alexandria a strălucit ca un soare în pământul care era uneori întunecat, al lui Faraon.

In secolul intai, pe la anul 61 dupa Hristos, Sf. Ap. si Ev. Marcu a ajuns la Alexandria ( 220 km nord-vest de actualul Cairo), începandu-si misiunea de increstinare a nordului Africii. A botezat multime de norod si a scris pentru ei Evanghelia care ii poarta numele. Apoi a urmat perioada severei prigoane a imparatilor romani asupra crestinilor, care a dat lumii si mai ales Cerului mucenici atat de cunoscuti astazi, încat nu ignoram faptul ca ei provin din spatiul egiptean: Sf Mare Mucenita Ecaterina, Sf Mina, Sf Mercurie, Sf Varvara...   Egiptul este începutul vieţii monastice, iar principalul motiv pentru care orice creştin îşi doreşte să ajungă în Egipt este legat de întâlnirea cu începuturile vieţii monastice.

De­spre Sf. Antonie cel Mare şi părintele lui duhovnicesc, Sf. Pavel cel Simplu, avem numeroase şi importante mărturii în deşertul ce se învecinează cu Marea Roşie (anul 313). După ce a fost ofiţer în Armata romană, Pahomie cel Mare se întoarce la Theba şi pune bazele vieţii mânăstirii de ob­şte, undeva în sudul Egiptului, în jurul anului 320. Dar cel mai prolific şi misterios loc rămâne teritoriul în care s-a născut Patericul, cu mărturiile de viaţă ale asceţilor egipteni, cu zonele sale: Nitria (anul 330); Kellia (338) şi Scetis sau Wadi Natrun (330). A urmat secolul 4, secolul primelor mânăstiri ale lumii crestine, localizate in desertul egiptean, in mare parte exact in locuri care au legatura cu popasurile Sfintei Familii in timpul Fugii in Egipt: in Nitria, Schitia – Sf Macarie cel Mare, Sf Paisie cel Mare, Sf Arsenie, Sf Moise cel Negru.., in delta Nilului - Sf Damiana si cele 40 mucenite, prima manastire de maici a lumii egiptene si poate a lumii crestine. Primii eremiti: Sf Pavel Tebeul si Sf Antonie cel Mare – cel care facuse din pustie cetate  (atat de multi ucenici ajunsese sa aiba). Nu este deci de mirare ca la sfarsitul secolului al 4-lea, Crestinismul devine religia oficiala a Egiptului, constructia de biserici in diferite regiuni ale tarii incepind in primii ani ai secolului al 5-lea sa ia amploare.

Prin Antonie Dumnezeu ne descoperă încă o cale de desăvârşire, aceea de martiriu perpetuu, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu duhurile răutăţii, cu ispitele lumii şi ale cărnii, cristalizată mai apoi sub forma şi numele de monahism. Această formă de vieţuire a fost practicată în vechime de câteva mari figuri ale Vechiului Testament, ca Ilie Tezviteanul,  Melchisedec şi Sf Ioan Botezătorul; şi Iisus Hristos prin cele patruzeci de zile petrecute în post şi rugăciune, și apoide ispitire în pustia Carantaniei.

Modelul suprem este desigur Fiul lui Dumnezeu înomenit. Dar mai sunt şi cei care urmează în totalitate modelul Său evanghelic de gândire şi de trăire. Modelul deplin însă al acestui tip de vieţuire creştină, Mântuitorul Iisus Hristos avea să ni-l arate în persoana Sf. Antonie cel Mare Egipteanul, trăitor între anii 250 şi 355 ai erei creştine şi care avea să fie considerat părintele şi începătorul monahismului. Avva Antonie este numit adesea fericit, tocmai pentru felul în care a înţeles chemarea lui Hristos, urmându-o cu iubire, cu credinţă, cu râvnă şi pricepere. S-a socotit fericit pentru darul de a cunoaşte Calea, adică persoana lui Hristos, poruncile şi sfaturile Lui, precum şi pentru darul, ştiinţa şi puterea de a le păzi şi a le îndeplini cu sfinţenie (Lc 8, 21). Antonie poseda dreapta măsură a tuturor lucrurilor, care este calitatea sau virtutea fundamentală, dată de Dumnezeu omului spre a fi însuşită şi cultivată. Este şi cea mai complexă şi greu de definit virtute, care le înmănunchează şi armonizează pe toate celelalte virtuţi. Păstrarea şi cultivarea acestei regine a virtuţilor este foarte importantă în viaţa personală pământească a fiecărui om, şi cu atât mai mult în viaţa sa duhovnicească prin care se lucrează mântuirea, fericirea şi înveşnicirea sa.

Sfantul Antonie cel Mare este unul dintre cei mai mari si mai vestiti calugari din primele veacuri. Si până la el au existat pustnici, barbati si femei care, renunțând la bunurile lor si la bucuriile pamantesti, isi inchinau toata viata lor numai grijii pentru mântuirea sufletului, dar aproape toti acesti vrednici ostenitori pentru imparatia lui Dumnezeu nu s-au departat prea mult de locul unde se nascusera. Sf. Antonie cel Mare este printre cei dintâi care s-au desprins cu totul de zarva si de patimile lumesti si s-au retras in adancul pustiei, pentru ca acolo, prin asprimea vietii, prin meditatie adanca si prin lucrul mainilor, sa traiasca din plin bucuriile intalnirii cu Dumnezeu inca din aceasta viata.

Cu Sf. Antonie s-a implinit inca o data cuvantul Evangheliei: „Ca nu se poate ascunde cetatea care sta deasupra muntelui”  Caci, pe cat se afunda mai in adancul pustiei, ascunzandu-se de oameni si pornind in viata cea sfanta, cu atat mai mult se auzea despre el. Si il cautau mai ales necajitii lumii acestia, bolnavi de tot felul, dar si suflete dornice de calauza sigura spre imparatia lui Dumnezeu. Mai ales prin el, dar si dupa el, pustiurile sterpe ale Tebaidei Egiptului au inceput sa se umple cu schituri si cu manastiri in care multimi nenumarate de tineri si varstnici duceau o viata asemenea ingerilor, sub inraurirea duhovniceasca a marelui Antonie. Pe drept cuvant el a fost numit „Parintele Parintilor“. Viata lui, a fost scrisa de sfantul Atanasie cel Mare, care l-a cunoscut indeaproape. Sfantul Atanasie cel Mare, care a fost de fata la sinodul I ecumenic, la Niceea, si a fost in delegatia care a redactat Crezul, a fost mai apoi patriarh al Alexandriei si, din cand in cand, se retragea in pustie si lua putere de la sfantul Antonie cel Mare, mai ales cand era foarte prigonit de arieni. Era atat de apropiat de Sf. Antonie, incat ii turna apa cand acesta se spala pe maini; era ucenicul si prietenul lui.

Sfantul Antonie cel Mare s-a nascut in satul Come din sudul Egiptului, langa orasul Heracleea,  aproape de anul 251 (pe vremea aceea, crestinismul inca nu era eliberat cu totul, ci se afla sub persecutia marilor prigonitori Diocletian si Maximian) într-o familie evlavioasă şi înstărită. Copilul Antonie, pe lângă calităţile native deosebite, are parte de o educaţie creştină sănătoasă, într-o atmosferă de profundă şi autentică evlavie. Pentru a nu se perverti în şcolile laice păgâne, părinţii săi l-au învăţat carte acasă, sau la biserică buchisind slovele din textele cărţilor sfinte. Rămas orfan de părinţi şi moştenind o avere îndestulătoare, la vârsta de optsprezece ani tânărul Antonie aude într-o duminica la slujba din Biserica satului cuvintele Mântuitorului: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer” (Mt. 19, 21). El procedează întocmai, partea lui de avere împărţind-o săracilor, iar pe sora sa mai mică o încredinţează unei comunităţi de fecioare evlavioase, care ulterior vor deveni călugăriţe, împreună cu partea ei de avere.

Nu erau manastiri in timpul acela… Tanarul Antonie mergea la acei batrani intelepti si culegea de la ei tot ceea ce simtea ca este mai de folos pentru viata lui. Ravna lui era asa de mare, incat, ori de cate ori auzea de vreun pustnic, se ducea sa-l vada si sa traiasca macar putina vreme in preajma lui, ca sa culeaga de la el merinde pentru suflet, din invataturile si din chipul vietuirii lui. „Era ca o albina inteleapta” care culegea intru sine hrana pentru suflet, din florile virtutilor lor. De la asemenea nevoitori a invatat el postirea cea aspra, privegherea care lumineaza mintea, indelunga rabdare, credinta si dragostea de Dumnezeu si iubirea de oameni. Era foarte cuminte, foarte curat la trup si la suflet si stia foarte multe lucruri, era un fel de enciclopedie vie pentru acele timpuri. De aceea era foarte iubit de sateni si de toti cei care-l cunosteau. Si el insusi ii iubea pe toti. Cei batrani il iubeau ca pe un fiu, iar cei tineri ca pe un frate bun al lor.

Dar tanarul Antonie stia ca lauda îngâmfa, strica si saracea viata duhovniceasca. De aceea s-a retras mai departe, intr-un mormant parasit, si a inceput sa traiasca acolo, iar unul din prietenii lui ii aducea paine, la inceput la cateva luni, apoi la un an, apoi la doi ani. Si el statea acolo si se ruga zi si noapte, sporind in apropierea de Dumnezeu. Manca o data pe zi, dupa apusul soarelui, putina paine cu sare si apa. Uneori ajuna cate doua sau trei zile. Toata noaptea o petrecea in rugaciune, iar putina odihna pe care si-o ingaduia era pe o rogojina sau pe pamant gol. Haina lui era o panza de sac si un cojoc pe deasupra, cand ii era frig. Folosea toate mijloacele sa-si supuna trupul sufletului si sporea foarte mult, cu adevarat. Pentru ca cel ce se roaga lui Dumnezeu sporeste cu adevarat si dobandeste niste lumini in mintea lui si niste energii deosebite in trupul lui.

Dar diavolul nu ne sufera când nu vrem sa facem voia lui. Când facem voia diavolului, putem sa juram ca nu exista diavol. Abia când incepem sa ne rugam incepem sa simtim si prezenta diavolului.

La douazeci si cinci de ani, Sf. Antonie traia din mormânt in mormânt. Când îl descopereau intr-un mormânt, când dadeau oamenii de el, a doua zi nu mai era acolo, mutându-se in alta parte, ca sa nu fie laudat pentru aceasta vrednicie tinereasca a lui. Diavolul era si el foarte prezent acolo. Acest tânar care isi obosea trupul cu atata râvna si chema numele Domnului in viata lui, era foarte vrajmasit de diavolul, care a început un razboi crâncen împotriva lui. Mai întai, razboiul gândurilor: îi aducea aminte de averile lui, pe care le-a împartit saracilor, strecurându-i parerea de rau ca facuse asa; îi aducea aminte de sora sa care traia ca o săracă printre străini; îi arata starea lui de lipsa si de neputinta a trupului sau, slabit de post si nevointe. Neputându-l birui cu acestea, îi aducea în minte si în inima gânduri întinate si pofte rușinoase și-l tulbura cumplit, mai ales ca el era foarte tânar, avea douazeci si cinci de ani, era deci in floarea vârstei, când omul este plin de vigoare si de patimi. Dar Sf.Antonie le-a biruit pe toate acestea cu ajutorul lui Dumnezeu, prin rugaciuni staruitoare, prin osteneala si prin post, prin lucrul mainilor lui.

Intr-o noapte diavolul a venit la el si l-a bătut cumplit, in asa masura incat zacea jos ca mort, plin de rani. A doua zi, cand a venit din sat cel ce-i aducea paine, l-a gasit zacand ca un mort. L-a luat in spate si l-a dus la biserica din satul lui si l-a lasat acolo in biserica, iar el a inceput sa planga si sa spuna prin sat ca  Antonie e aproape mort. Au venit oamenii la el acolo, in biserica, sa-l vegheze si au adormit. Dar Sf. Antonie, chiar si in aceasta stare de durere cumplita, se ruga, era foarte interiorizat. In timp ce toti ceilalti dormeau, el a deschis ochii si l-a chemat încet pe cel care-i aducea pâinea. I-a facut semn si l-a rugat să-l duca înapoi, în mormantul unde-l gasise. Acela l-a luat din nou in spate si l-a dus in pustie.  Acolo, Sf. Antonie statea intins pe spate si ranile il dureau foarte mult, dar râdea de diavoli si le zicea: „Iata, Antonie este aici. Daca ati fi puternici, m-ati omori, dar nu ma omorati pentru ca ma apara puterea lui Dumnezeu”.

A urmat o alta navala cumplita de duhuri necurate care ii apareau sub forma unor chipuri inspaimantatoare, de lei, tauri, serpi, leoparzi si alte jivine urâte care se repezeau asupra lui suierand si urlând si mugind, dar el, întărit de ajutorul lui Dumnezeu, le zicea: „Daca ati fi cu adevarat puternici, ati fi venit numai unul. Dar pentru ca v-a slabanogit pe voi Domnul, de aceea veniti atat de multi ca sa ma chinuiti”. El gemea de durerea trupului, dar era foarte treaz cu mintea si se ruga cat putea. Deodata, o raza de lumina cereasca a coborat asupra lui si in aceeasi clipa toti diavolii s-au facut nevazuti. Si Iisus i Se arata cu o blandete nespusa, iar Antonie Il intreaba: „Unde erai? Unde ai fost, Doamne, atata vreme cat m-au chinuit dusmanii mantuirii mele?” Iisus ii raspunde: „Aici eram, Antonie, si priveam la nevointele tale. Si pentru ca te-ai impotrivit cu statornicie vrajmasilor tai, de acum inainte iti voi da multa putere asupra acestor duhuri si voi face ca numele tau sa fie vestit in toata lumea”. De atunci, diavolul a fost aruncat afara din inima lui Antonie.

Biruind toate aceste trei feluri de ispitiri lupta gândurilor, poftele trupesti si înfricoșările diavolesti, Sf. Antonie s-a facut mai iscusit in lupta cu sine insusi si, crescand in el ravna, s-a retras si mai in adancul pustiei, dincolo de Nil, intr-o pestera aflata intr-o veche cetate parasita, pe inaltimea unui munte. Aici a trait aproape douazeci de ani, in cea mai aspra pustnicie. Ziua imbina rugaciunea cu lucrul mainilor, iar de cu seara se odihnea putin. La miezul noptii se scula la rugaciune, stand cu mainile ridicate pana la rasaritul soarelui. De multe ori ii spunea soarelui: „De ce vii sa-mi tulburi linistea? O, soare, de ce-mi rasari acum? Ce sa fac eu cu lumina ta, cata vreme cu am in minte pe Soarele Hristos?” Caci rugaciunea era pentru el si lumina si hrana si plinatate a bucuriilor.

Dar si acolo, in munte, lumea a aflat despre el si au inceput sa vina la el. Veneau si multi filozofi sa-l intrebe diferite lucruri, dar Antonie nu invatase carte. Pentru ca in Egiptul acesta fierbinte si in timpul acesta cand paganismul se intalnea cu crestinismul, stricaciunea tinerilor era foarte mare, si tanarul Antonie, vazand patimile care navaleau peste tineri, a renuntat sa mai invete carte. Dar Dumnezeu i-a dat o deosebita intelepciune, si era lucru de mirare cat era de patrunzator si ascutit la minte. El nu cunostea decat limba lui de acasa, iar in limba egipteana vorbea prin talmaci. Cand veneau la el filozofii din Egipt, el le spunea un lucru foarte simplu: „Daca ati socotit ca sunt prost, de ce ati venit la mine? Iar daca ma socotiti intelept, faceti si voi ceea ce am facut eu” – adica le recomanda aceste nevointe pentru Dumnezeu, spunandu-le: „Cel cu mintea sanatoasa nu are nevoie de carte”.

Fiind adanc patruns de duhul smereniei si al dragostei de Dumnezeu, dorea sa ramana cat mai necunoscut de lume si cat mai aproape de Dumnezeu. Dar vestea despre sfintenia vietii lui a atras un mare numar de ucenici in preajma lui. La inceput s-a impotrivit sa fie conducatorul lor, dar mai tarziu a intemeiat doua manastiri mari Faium si  Pispiri si mai multe schituri. Numarul vietuitorilor de la aceste manastiri depasea cincisprezece mii, iar multi dintre ei locuiau in pesterile naturale de unde fusesera scoase blocurile de piatra pentru piramidele Egiptului.

Sfantul Antonie nu le-a facut reguli, asa cum a procedat mai tarziu sfantul Pahomie cel Mare. Ucenicii lui traiau direct dupa exemplul vietii lui si dupa povetele pe care le primeau de la el. El le insufletea focul dragostei si al dorului dupa Imparatia lui Dumnezeu, invatandu-i si cu vorba, dar mai ales cu chipul vietuirii lui sfinte. Nu inceta a avea grija de dansii, chiar si atunci cand era departe de ei. Desi Sfântul Antonie a trăit în singurătate întreaga viaţă, ucenicii au format o comunitate. Ei locuiau în chilii separate, dar se întâlneau pentru a lua masa şi pentru a se ruga împreună.Spre sfârşitul secolului al V-lea, pustnicii au început să-şi aşeze chiliile în jurul bisericii. În secolele VI şi VII, Mănăstirea Sfântului Antonie a devenit adăpost pentru monahii de la mănăstirile din Sketis (Wadi El Natrun), retraşi din calea atacurilor beduinilor şi a berberilor. Între cei care au găsit adăpost aici a fost şi Sfântul Ioan Colov (cel Mic). După Sinodul Ecumenic de la Calcedon din anul 451, conducerea mănăstirii a fost pricină de dispută secole de-a rândul între ortodocşi şi copţi, până în secolul al VIII-lea, când a revenit Bisericii copte.După o perioadă de înflorire culturală deosebită, spre sfârşitul secolului al XV-lea, mănăstirea este atacată de beduini, care îi omoară pe toţi monahii şi distrug o parte dintre clădirile monahale. Peste numai câţiva ani, mănăstirea a fost restaurată de patriarhul copt Gavriil al VII-lea. Astăzi în incinta mănăstirii se înalţă şapte biserici. Moaşte Sfântului Antonie cel Mare se păstrează în biserica închinată sfântului.

Pe timpul prigoanelor poruncite de Maximian, crestinii erau chinuiti cumplit, sfasiati de fiare, ucisi fara mila. Sfantul Antonie a iesit din pustie si a coborat in Alexandria sa-i intareasca pe crestini. Ii incuraja pe cei prigoniti, dar avea multa ravna in suflet si dorea sa se invredniceasca si el de moarte muceniceasca pentru Hristos. Voiau sa-l aresteze si pe el, dar Dumnezeu nu a ingaduit acest lucru si l-a crutat de martiriul sangelui, indrumandu-l iarasi spre schivnicia lui, ca sa fie cat mai de folos ucenicilor sai. Caci exista, frati crestini, nu numai un martiriu al sangelui, ci si un martiriu al pustniciei, un martiriu al ostenelilor pustnicesti alese de buna voie. In ciuda acestor osteneli, sfantul Antonie era foarte sprinten si foarte viguros. A trait o suta cinci ani.

Înainte de Constantin cel Mare, în vremea prigonirii creştinilor din Alexandria de către Maximian,  Antonie a lăsat pustia şi a coborât în Alexandria. Episcop orthodox şi patriarh era Marele Athanasie, prigonit neîncetat şi surghiunit de mai multe ori, iar turma dreptslăvitoare se găsea sub ereticii arieni, ca şi acum sub încredinţarea patriarhilor şi episcopilor ecumenişti şi pro-ecumenişti. Marele Antonie, după cum ne învaţă „Viaţa” sa, în cele ale credinţei „statornic era, şi dreptcredincios”.

S-a împotrivit schismaticilor meletieni fiindcă îşi dăduse seama de la început de viclenia şi apostazia lor. Dar nici cu maniheii şi cu ceilalţi eretici n-a fost mai prietenos, ci i-a povăţuit şi i-a îndreptat spre a fi iarăşi credincioşi dreptslăvitori. Credea şi propovăduia că prietenia şi tovărăşia cu ei era dăunătoare şi putea duce la pierderea sufletului. Ura erezia ariană şi îi îndemna pe toţi să nu se apropie de aceştia, nici să primească credinţa lor mincinoasă. Odată l-au cercetat nişte arieni fanatici. Vorbind cu ei şi văzând reaua lor credinţă, i-a alungat din muntele în care se nevoia, zicându-le că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şerpilor. Astfel, am putea spune, s-a stabilit o rânduială care ne arată în chip limpede, adevărat şi nerătăcit cum să purtăm dialoguri cu eretici şi cum să interacţionăm cu ei pe plan omenesc şi obştesc.

Ni se mai arată prin aceasta că și în ziua de astăzi toate hotarele aşezate de Sfinţii Părinţi sunt năruite de către ecumenişti, care se îmbrăţişează şi se sărută cu ereticii ca şi cum aceştia ar fi binecinstitori şi de aceeaşi credinţă, şi niciodată nu se gândesc să le spună să plece şi să se ţină la depărtare, nici să-i mustre spre a se întoarce la Dreapta-slăvire. Dialogurile se poartă „de pe poziţii egale”, punerea pe picior de egalitate cu adevărul a minciunilor, a ereziilor şi a înşelărilor. Atunci când vorbeşti „de pe poziţii egale”, înseamnă că dai prilej minciunilor să predomine în faţa adevărului, că te îndoieşti de adevăr şi că încă cauţi să îl afli.

Dialogul Sfinţilor şi al Părinţilor, însă, este un dialog al lui Hristos cu femeia samariteancă, al Apostolilor cu iudeii şi neamurile, al Părinţilor cu ereticii, o chemare şi o mustrare pentru întoarcerea lor la adevăr, pentru a fi din nou cuprinşi în cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică; aceasta este adevărata unire şi pace. Toate celelalte sunt uniri mincinoase, păci mincinoase şi dialoguri mincinoase. De atunci încoace, această scriere ne arată calea către adevărata unire, prin gura marelui Sfânt, şi cum se poate atinge ţelul ca „toţi să fie una”, pentru care se străduie ecumeniştii, cuvânt cu cuvânt Marele Antonie „încă şi în credinţă era statornic şi drept-credincios; căci nici cu schismaticii meleţiani nu s’a împărtăşit vreodată, ştiind viclenia şi depărtarea lor de credinţa cea dreaptă, din început; nici cu maniheii sau cu alţi eretici nu a vorbit cândva prieteneşte, decât numai cu gândul de întoarcere către buna credinţă, vorbind tuturor, să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor; căci vătămare şi pierzare pricinuieşte sufletului. Deci, astfel ura eresul arienilor şi poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credinţă s’o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetându-i şi cunoscând că sunt rău-credincioşi, i-a gonit din munte, zicând că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şarpelui.”.

Sf. Antonie ne povăţuieşte: «învăţaţi-vă cu smerenia, căci ea acoperă mulţime de păcate. De toate păcatele Se îngreţoşează Domnul, dar cel mai mult de trufia inimii.

Nu vă socotiţi cărturari şi înţelepţi, căci aşa tot efortul vostru se va pierde, şi barca voastră va ajunge goală la mal. Dacă aveţi stăpînire asupra altora, nu ameninţaţi uşor cu moartea. Cunoaşteţi că şi voi sînteţi din fire pradă morţii şi că fiecare suflet la sfîrşit îşi va lepăda trupul ca pe un veşmînt».

La Bizanţ exista un obicei curios şi plin de învăţăminte atunci când avea loc încoronarea unui nou împărat în Biserica Sfînta Sofia. Obiceiul era că în timp ce-i punea coroana pe cap, Patriarhul îi înmâna împăratului şi o punguţă de mătase umplută cu murdăria din vreun mormânt. Asta pentru ca şi împăratul să-şi amintească că va muri şi să fie smerit, iar nu trufas“.

“Şi era gândul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dânsa, ci numai cu dorinţa şi cu voinţa; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie şi mai mare osteneală avea pentru sporire, zicând adeseori în sine graiul Apostolului: Cele din urmă uitându-le şi la cele dinainte întinzându-ne. Aducându-ne aminte şi de cuvântul proorocului Ilie, care zice: Viu este Domnul, Căruia i-am stat eu înainte astăzi. Deci, zicând el “astăzi” nu măsura cea trecută, ci ca şi cum ar fi început în fiecare zi, se sârguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima şi gata a se supune voii Lui şi nimănui altuia….

În anul 311, Marele Antonie, în vârstă de 61 de ani, a părăsit pentru o vreme pustia, nevoinţa şi rugăciunea, şi a venit în Alexandria, neînfricat şi netemător, râvnind să mărturisească şi să-i îmbărbăteze pe cei duşi la mucenicie. A nesocotit cu îndrăzneală poruncile judecătorului ca toţi monahii să iasă din cetate şi să nu stea la divanele de judecată. S-a înfăţişat înaintea mai-marelui ce şedea acolo la loc de cinste, arătând dorinţa creştinilor de a se lupta pentru credinţa lor şi de a o mărturisi. „A stat fără teamă, arătând nouă creştineasca râvnă; că şi el voia mucenicia, după cum s-a zis mai înainte”. Bineînţeles, Dumnezeu l-a păzit şi Sfântul Antonie n-a mucenicit, pentru că era mai de folos în viaţă; însă el nu s-a închis într-o chilie din pustie, ci „slujea mărturisitorilor după obicei şi era legat ca împreună cu dânşii să se ostenească în slujbele lor”. Când credinţa dreptslăvitoare este în primejdie, întâietate duhovnicească are apărarea ei, lupta, susţinerea tuturor celor ce se războiesc, dorinţa de a vărsa sângele şi chiar de-a muri pentru ea; toate celelalte îndatoriri duhovniceşti trec pe planul al doilea. Toţi cei ce fac sau sfătuiesc altcumva caută să-şi îndreptăţească laşitatea şi lipsa de voinţă, făcându-se dascăli şi învăţători ai nelucrării şi făţărniciei, pe acestia i-a înfruntat Marele Antonie pe marii şi învăţaţii scriitori şi filosofi păgâni cu argumente imbatabile, deşi era neştiutor de carte, lăsându-i fără grai şi uluiţi.

Si astăzi idolatria şi păgânismul au apărut din nou, având susţinere puternică.

Sfântul nu le ştia pe toate aşa cum le învăţaseră ei, el n-avea cunoaştere lumească, ci ştia Scriptura şi învăţăturile Sfinţilor şi, mai presus de toate, era de Dumnezeu învăţat şi de Dumnezeu însuflat. Credinţa nu înseamnă o mare învăţătură şi ştiinţă, ci o smerită supunere, nu faţă de cunoaşterea predominantă a unei epoci, ci faţă de adevărul Bisericii, nevremelnic şi veşnic. Dacă omul nu se leapădă de înţelepciunea sa şi de afişarea acesteia, cu smerenie făcându-se una duhului lui Hristos, al Bisericii, al Sfinţilor şi Părinţilor Bisericii, care deschide zările duhovniceşti, atunci el se va întreba mereu şi va avea îndoieli chiar şi în privinţa adevărului credinţei şi cunoaşterii simplilor credincioşi, învinuindu-i a fi atotştiutori şi iubitori de sine, fără de smerenie. Smerenia, însă, nu înseamnă acceptarea părerii predominante, ci cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, căci adesea mulţi se alătură minciunii şi o întăresc cu numărul lor, făcându-o majoritară. Dacă primirea părerii majorităţii, chiar dacă este în dezacord cu adevărul, constituie criteriul de acceptare, atunci nu doar Scriptura ar fi fost de neprimit, susţinută fiind de o mână de Apostoli, ci nici Biserica n-ar mai fi dăinuit în faţa valului de necredincioşi şi eretici.

Și pe la anul 355, el a fost rugat de  Atanasie sa faca o noua calatorie in Alexandria, sa-i intareasca pe crestinii ortodocsi, tulburati de erezia ariana. El a coborat din nou in piata publica din Alexandria si a vorbit in asa fel, incat cuvintele si minunile lui au atins la inima nu numai pe crestini, ci si pe pagani, dintre care multi au cerut apoi sa fie botezati. Acolo s-a intalnit cu Didim cel Orb, acel mare teolog care, desi orb de la varsta de patru ani, a scris un tratat intreg despre Sfanta Treime. Lui ii spune Sfantul Antonie asa: „O, Didim, ce folos au acesti ochi? Toate jivinele au ochi: sa fure, sa omoare, sa vada prada. Tu insa ai acei ochi interiori care vad atat de limpede pe Dumnezeu Cel slavit in Treime”.

Apoi, intorcandu-se iar in pustie la ucenicii sai si simtind ca i se apropie sfarsitul, a luat deoparte pe doi dintre ei, pe Macarie si Amatas, poruncindu-le ca dupa moartea lui sa-i ingroape deindata trupul, dar intr-un loc in care nimeni sa nu mai stie unde se afla mormantul. Era acest obicei in Egipt, ca mortul sa fie tinut in sicriu, in casa, mumificat. Sf. Antonie se temea sa nu-i fie si lui imbalsamat trupul, dupa obiceiul egiptenilor. Tot acum el randuieste cui sa se imparta hainele lui: „Dati episcopului Atanasie cojocul cu mantaua pe care ma culc; episcopului Serapion dati-i pielea de oaie, iar voi luati sacul”. Iata ce avere avea el: trei obiecte de imbracaminte. Se spune despre el ca niciodata nu a fost biruit de dorinta unei hrane mai bune si niciodata nu si-a spalat picioarele cu apa. Si sa nu ne miram de acest lucru, pentru ca in Orient este foarte multa caldura, dar este si un curent de aer, care nu lasa murdaria pe trup. Un aer uscat si placut, care te face sa nu simti nevoia unei spalari, asa cum se intampla in Europa, sau in alte tari ale lumii.  A murit pe 17 ianuarie 356. A fost inmor­mantat asa cum a dorit el. Dar peste cinci ani, sfantul sau trup a fost gasit neputrezit si a fost stramutat cu mare cinste in Alexandria, iar apoi, la anul 635, la Constantinopol. Mai apoi, in timpul cruciadelor, a fost dus in sudul Frantei, in orasul Arles, savarsind pretutindeni multe minuni.

Nevointele Sf. Antonie au fost foarte mari. Sa nu ne speriem de marimea lor, noi sa facem atat cat putem. In orice stare ne-am afla, daca ne intoarcem din toata inima, Dumnezeu ne primeste si ne va da plata impreuna cu acestia care au patimit si au suferit pentru Hristos de la inceputul vietii lor. Dar sa va intoarceti la Dumnezeu din adanc, cu toata inima, nu numai cu buzele. Si catre aproapele sa va intoarceti cu toata dragostea, asa cum vrea Dumnezeu, adica sa traim cu totii in pace si in buna intelegere. Hristos este mereu viu si prezent in viata lumii, asa cum era foarte aproape de Sf. Antonie. Luptele biruitoare ale Sf. Antonie împotriva duhurilor satanei, vor fi până la sfârşitul veacurilor un izvor de tărie şi de încurajare pentru monahi şi pentru creştini, dar şi o sursă de inspiraţie pentru arta şi cultura creştină. Prin modul său de viaţă, sfântul Antonie a fascinat şi a atras mii de discipoli care i-au urmat exemplul, dând fiecăruia învăţături şi sfaturi potrivit cu vârsta, puterea şi capacitatea lui. A avea în minte şi în suflet întotdeauna prezenţa lui Dumnezeu, a urmări ca în toate faptele tale să ai mărturia sfintelor Scripturi, precum şi îndemnul de a fi statornic în gândurile, cuvintele şi activităţile tale, reprezintă definiţia în sinteză, a unei vieţi trăite în Hristos. Ea este valabilă în orice timp şi în orice loc, experimentabilă pentru orişice creştin şi în acelaşi timp aducătoare de multă linişte, pace, siguranţă şi libertate duhovnicească.

Tot din Sf. Antonie: a şti că recunoaşterea neştiinţei, a neputinţei, a păcătoşeniei, duce la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi a legii Lui, la puterea de a îndeplini voia Lui spre slava Lui şi binele semenilor, la curăţirea de păcate şi la sfinţenie; a şti că în această lume este o înşelare să crezi că se poate sluji la doi stăpâni, a încerca să slujeşti în paralel lui Dumnezeu şi mamonei, ce duce la sfâşieri lăuntrice, la ruperea sufletului de către dracir; a şti să priveşti întotdeauna viaţa cu toate particularităţile ei generale şi esenţiale, a urmări şi a face întotdeauna binele, a nu pregeta, dar şi a şti unde şi când să te opreşti; a descoperi în tine şi în alţii false virtuţi, a nu le idolatriza, şi prin aceasta a cădea în mândrie pierzătoare, a nu crede în vise şi năluciri diavoleşti; a şti că munca cinstită şi rugăciunea sunt caracteristicile fundamentale ale fiinţei umane în dubla ei ipostază suflet-trup; a lucra cu sârg până la ultima suflare în ogorul sufletului şi al vieţii, şi a nu aştepta răsplată, ba, din contră, ispită şi încercare; a şti că statutul de creştin reiese din împlinirea cuvintelor cheie ale Evanghelie, ca: iubirea vrăjmaşilor, netemerea de moarte, a urma sărăciei şi smereniei lui Hristos. A nu răspunde răului cu aceeiaşi monedă este meritoriu, dar este doar măsura Legii lui Moise, iar a nu putea nici atât, arată pruncia şi neputinţa duhovnicească şi nevoia de rugăciune. A prefera şi a alege întotdeauna smerenia, care poate trece peste toate cursele şi ispitele celui rău toate acestea şi multe alte cuvinte folositoare le vom găsi în  Pateric, consemnate în dreptul Avvei Antonie.

Am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea? Si am auzit glas zicandu-mi: smerenia! Nimeni neispitit nu va putea sa intre in Imparatia Cerurilor. Ca, ridica, zice, ispitele si nimeni nu este care sa se mantuiasca. Va veni vremea ca oamenii sa inebuneasca si cand vor vedea pe cineva ca nu inebuneste, se vor scula asupra lui, zicandu-i ca el este nebun, pentru ca nu este asemenea lor.

Este cu adevărat înfricoşată vedenia avută de Sf. Antonie pentru ereticii aflaţi în bisericile dreptslăvitoare. Această vedenie ilustrează şi explică sugestiv pricinile pentru care Sfinţii Părinţi opresc cu canoane soborniceşti intrarea ereticilor în sfinţitele locuri, participarea lor la slujbe şi liturghii, rugăciunea împreună şi închinarea împreună cu dreptslăvitorii. Ereticii, care nu primesc învăţăturile Bisericii, ale Apostolilor şi Sfinţilor, sunt înrâuriţi de draci şi de tatăl lor, Diavolul, spre a-şi propovădui vederile rătăcite. Pentru aceasta, învăţătura lor e „stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor”.

Sfântul Antonie s-a cutremurat şi s-a înspăimântat când Dumnezeu i-a îngăduit să vadă arienii în jurul Sfintei Mese ca nişte catâri, lovindu-o şi pângărindu-o. Atât de mare era necazul şi tristeţea sa, încât a început să plângă, la fel ca şi mulţi alţi credincioşi de astăzi, mâhniţi şi înlăcrimaţi la vederea ereticului papă intrând şi pângărind biserica Sfântului Gheorghe din Fanar, acelaşi Sfânt pe care Vaticanul l-a abolit. Sântem siguri că dacă patriarhii, arhiepiscopii şi episcopii ar citi şi afla despre vedenia Sf. Antonie,bineînţeles, ca nişte dreptslăvitori care cinstesc şi urmează pe mai departe viaţa şi predania Sfinţilor, vor înceta primirile şi vizitele reciproce, săptămânile de rugăciune împreună şi trimiterea reprezentanţilor lor la sărbătorile anuale. Altfel, şi ei se vor face părtaşi în înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie Cel Mare.

Mânia lui Dumnezeu a cuprins Biserica de mulţi ani. Papismul şi ecumenismul biruiesc. La vremea lor, Marele Athanasie şi ceilalţi Sfinţi Părinţi au înţeles primejdia înfăţişată în vedenia Marelui Antonie. Sântem acum martori ai întinării bisericilor şi Sfintelor Altare cu rugăciuni în comun, acele sesiuni de rugaciuni de pe internet, organizate şi liturghii laolaltă cu „neînţelegătorii” (iraţionalii) eretici; noi asistăm la această întinare şi o lăudăm, participăm, alăturându-ne noi înşine la lovirea Sfintei Sfintelor. Dacă priveşte cineva la liturghiile şi rugăciunile în comun ale ecumeniştilor, precum cele din Canberra, de la a Şaptea Adunare Generală a Consiliului Mondial al aşa-ziselor Biserici, cu frecventa participare a preoţilor homosexuali care îndrăznesc să ţină Sfântul Potir, precum şi a episcopeselor şi preoteselor, priveliştea depăşeşte chiar şi vedenia Marelui Antonie”.

 “Când credinţa dreptslăvitoare este în primejdie, întâietate duhovnicească are apărarea ei, lupta, susţinerea tuturor celor ce se războiesc, dorinţa de a vărsa sângele şi chiar de-a muri pentru ea; toate celelalte îndatoriri duhovniceşti trec pe planul al doilea. Toţi cei ce fac sau sfătuiesc altcumva caută să-şi îndreptăţească laşitatea şi lipsa de voinţă, făcându-se dascăli şi învăţători ai nelucrării şi făţărniciei“.  Deci, să ne ţinem, o! fiilor, de pustnicie, şi să nu ne trândăvim, că avem într-aceasta pe Domnul ajutător, după cum este scris: Celui ce voieşte binele, şi Dumnezeu îi ajută spre cele bune. Dar, spre a nu ne împuţina cu sufletul, este bine a cugeta la graiul apostolului, care zice: În fiecare zi pot să mor. Şi dacă noi am fi ca şi cum am muri în fiecare zi, aşa vom trăi şi nu vom păcătui.

Iar cuvântul cel zis este înţeles astfel: Ca sculându-ne în fiecare dimineaţă, să socotim că nu vom ajunge până seara” “Deci, proorocul fiind trimis de Domnul, plângea pentru unii ca aceştia, zicând: Vai celui ce adapă pe aproapele cu amestecare tulbure. Pentru că nişte meşteşugiri ca acestea şi gânduri sânt răsturnătoare şi împiedică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul însuşi, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, cu toate acestea le poruncea să tacă şi-i oprea a grăi; ca nu cumva împreună cu adevărul să semene şi răutatea lor şi ca pe noi să ne obişnuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deşi s-ar părea că grăiesc adevărul. Pentru că este necuviincios lucru având Sfintele Scripturi şi libertate de la Mântuitorul, să ne învăţăm de la diavolul, cel ce nu şi-a păzit rânduiala sa, ci altele a cugetat. Pentru aceasta, când grăieşte din Scripturi, să-l opreşti zicând: Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele şi iei testamentul meu în gura ta? Căci toate le fac diavolii şi le tulbură, spre amăgirea celor proşti. Deci, fac sunete, râd mult şi şuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dânşii, apoi plâng şi se bocesc ca nişte biruiţi”.

Chiar dacă Antonie nu era cărturar în învăţătura lumii, el a fost cu toate acestea învăţătorul şi dascălul celor mai cărturari oameni ai vremii. Când unii filozofi elini au venit să-l ispitească cu ştiinţa lor literară, Antonie i-a ruşinat cu următoarea întrebare: «Ce e mai vechi, cunoaşterea sau cartea? Care dintre acestea două a fost cauza celeilalte?» Ruşinaţi, filozofii s-au împrăştiat, pentru că şi-au dat seama că ei aveau doar unele cunoştinţe despre cunoaştere, pe cînd Antonie avea cunoaşterea însăşi. Acesta a fost un om care a atins desăvârşirea încă din această viaţă, pe cât poate atinge omul pe pămînt. Acesta a fost un dascăl al dascălilor şi un învăţător al învăţătorilor, care, timp de optzeci şi cinci de ani plini s-a desăvîrşit pe sine, şi aşa a putut să desăvârşească şi pe alţii.

În fericita si lunga sa viata, plina de truda aspra si de mare sfintenie, Sf.Antonie a scris putin, dar a invatat mult, nu numai cu cuvantul, cat mai ales cu exemplul propriei sale vieti. Ca scrieri ramase de la el avem: „Invataturile despre buna purtare a oamenilor, in 170 de capete”, care se gasesc in primul volum din Filocalie; sapte „Scrisori duhovnicesti”; 40 de cuvinte si invataturi incluse in Pateric. Invataturile lui sunt practice, scurte si cu miez, izvorate din contactul lui direct cu realitatea vietii duhovnicesti. Ele sunt o calauza plina de lumina si pentru noi toti, cei de astazi, calauza si indemn spre imparatia cerurilor. Cu ingaduinta dumneavoastra, vreau sa va citez închei cu cateva cuvinte din invataturile sale, ca sa va trezesc dorul de a le cauta si de a le citi singuri, in casa si in singuratatea inimii dumneavoastra. Iata: „Fa bine celui ce-ti face rau, si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni, ci deprinde-te cu rabdarea, cu blandetea si cu smerenia”. „Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet imbunatatit: privirea, mersul, glasul, rasul, ocupatiile si intalnirile cu oamenii. Toate acestea se indrepteaza spre tot mai multa cuviinta. Caci mintea cea iubitoare de Dumnezeu se face strajer treaz si opreste intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)