Am refuzat darurile lui Dumnezeu, suntem neputinciosi ori nu vrem sa traim in duhul Lui?
Luati seama deci cum auziti: Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, si ce i se pare ca are se va lua de la el.
Dumnezeu nu ne da tuturor la fel, trebuie sa spunem ca da, Dumnezeu creeaza inechitatea, adica inegalitatea. Oricat ar putea parea de „indraznet” sau chiar „periculos” cuvantul acesta el este real. Nu suntem „inzestrati” in mod egal de catre Dumnezeu: la fel de buni, la fel de frumosi, la fel de inteligenti, la fel de dotati cu diferitele daruri spirituale etc., si aceasta pentru ca nici El nu ne-a vrut un fel de „banca” umana uniforma, ci a considerat diversitatea mai frumoasa si mai interesanta decat uniformitatea. Numai omul plange dupa egalitatea startului, desi nu toti ne dam silinta la fel, in viata, pentru a ajunge la timp la linia de sosire. Ne plangem cu totii de inegalitatea sanselor, desi e clar ca nu toti ne folosim de acestea la fel de bine. In evanghelie, din trei, numai doi si-au folosit „talantii”, caci celalalt a refuzat lucrul si totul a ramas ingropat „in pamant”.
Necredință, neputință sau ne-voință?
Ei bine, cunoscand Stapanul mai dinainte ca puterile si ravna oamenilor sunt diferite, de vreme ce ne-a lasat liberi si nu ne-a „programat” viata ca unor roboti, ne-a daruit fiecaruia talanti dupa aceste puteri si dupa ravna fiecaruia. Si pentru a nu incapea urma de suspiciune aici, cum ca Dumnezeu ar fi nedrept, luati aminte ca nu a cerut 10 talanti de la cel ce primise doar doi, si nici nu a pretins patru de la cel primise doar unul. Nu! Domnul a judecat cu dreptate, pe fiecare dupa cat a primit. Dar, nu se poate chiar nimic!… Cel viclean si lenes, si care nu si-a facut catusi de putin datoria, pentru nelucrare, ba inca si suspiciune si rautate, a fost „aruncat in intunericul cel mai dinafara”.
De ce? Pentru ca Dumnezeu ne-a creat pentru impreuna-lucrare, iar nu pentru decor, ori pentru simpla trebuinta a cuiva. Pentru decor a creat firea lucrurilor inconjuratoare si florile, dupa felul si frumusetea lor, iar pentru hrana si trebuinta omului a creat verdeata cea hranitoare si animalele. Pe om, insa, l-a creat „sa creasca, sa se inmulteasca…. sa umple pamantul, sa-l supuna si sa-l stapaneasca” (Fac. 1,28), dar nu cu viclenie si lene, ori ingropandu-si talantii…
Dumnezeu ne-a conceput impreuna-partasi la opera Sa de creatie a lumii, atunci cand a daruit femeii capacitatea de a fi „mama”, iar barbatului prerogativa de a putea deveni „parinte duhovnicesc”, daruri prin care si unul si altul se aseamana lui Dumnezeu — prin postura de creatori si proniatori — pentru aceasta si inzestrand pe fiecare dupa puterile si ravna dovedite.
Oricum, desi „darurile sunt felurite, (este) acelasi Duh” (I Cor. 12,4). „Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa”(Mt. 25, 31), pe niciunul nu-l va lasa necercetat si nerasplatit: pe cei buni „peste multe ii va pune” (stapani), iar „pe cei rai cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori, care vor da roadele la timpul lor” (Mt. 21, 41). Cat priveste soarta talantului dezgropat, acesta a fost incredintat celui cu zece talanti, ca cel ce a fost mai de incredere inca de la inceput, lucru pentru care a si fost harazit cu mai mult.
Noi, crestinii de astazi, traim cu adevarat in duhul lui Dumnezeu, pastrand taria si darurile Sale impartasite noua la Sfantul Botez? Iar ca slujitorii Bisericii, pastram cu tarie darul sfintei hirotonii, „ca sa calcam peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului?” (Lc. 10,19) Intalnim astazi in lume oameni care-si parasesc Biserica, trecand la alte credinte si chiar la alte religii, oameni care nu mai gasesc de buna aceasta credinta ortodoxa. O gasesc „invechita”; o gasesc „perimata” sau, oricum, nepotrivita pentru vremurile acestea. De ce? Pentru necredinta sau pentru putina noastra credinta!
Pentru ca ajungem noi, credinciosii, care de altfel ne afirmam „credinciosia” cu emfaza, sa nu o facem cu destula convingere, motiv pentru care nici nu suntem credibili.
Ce daca vorbim frumos?! Am mai spus si in alta parte: vorbim foarte frumos despre viata de dincolo, dar o iubim mai mult pe cea de aici!…
Ne place sa vorbim despre aceea, dar ne agatam toate sperantele noastre de viata aceasta! Caci, cum sa convingi ca Il iubesti pe Dumnezeu daca, de fapt, te arati „indragostit” mai mult de cele de aici? Cum sa fim convingatori atunci cand vorbim de imparatia Cerurilor, daca ne construim cu atata meticulozitate „asternutul” si „culcusul” cald si placut pentru viata aceasta si ne pasa atat de putin de viata de dincolo?!
Sfintii nu erau asa! Mucenicii din primele veacuri, care au „cucerit” lumea — nu atat prin predica lor, cat prin exemplul personal — mergeau, atunci cand necredinciosii ii condamnau la moarte pentru credinta, cantand si bucurandu-se ca se indreptau, astfel, catre viata vesnica in Hristos. De aceea erau convingatori, iar necredinciosii pagani, vazandu-le credinta si speranta, intelegeau ca acestia chiar slujesc Dumnezeului celui adevarat.
Cand insa, dragii mei, ne vad necredinciosii pe noi ezitanti, nehotarati, vorbind foarte frumos de viata „spirituala”, dar traind din ce in ce mai „material”, mai „impamanteniti” si mai „inradacinati” in viata aceasta trecatoare, cum sa mai fim convingatori?
De aceea spun ca, daca Mantuitorul Hristos ar fi trebuit si astazi sa rosteasca niste cuvinte la adresa noastra, ma tem ca le-ar rosti pe aceleasi:
„O neam necredincios si indaratnic…“
Necredincios pentru necredinta sau putina noastra credinta, iar indaratnic pentru ca suntem neputinciosi ori nu vrem sa traim in duhul Lui — in duhul acela care arde, insa, nu intr-unul ezitant ori lipsit de trairea autentica a invataturii Sale.
Asadar, Domnul este astazi aspru cu cei din vremea Sa, dar este aspru si cu noi, pentru ca, incet-incet, ma tem ca si in noi se stinge duhul Sau, iar Crestinismul nostru convinge din ce in ce mai putin…
Ne napadeste formalismul; ne pustieste secularismul; practicam un Crestinism din ce in ce mai teoretic; vorbim frumos despre el, dar nu postim si nu ne rugam, dupa cum ne-a cerut-o Mantuitorul Hristos in evanghelia Sa.
Poate ca va zice cineva: cum, post si rugaciune? Dar, „toate acestea le-am pazit din copilaria mea…” (Mt. 19, 20).
Care post l-am tinut, insa? Acela de bucate, poate, pentru ca postul desavarsit este cand te abtii si de la faptele urate, si de la cuvintele rusinoase si si de la gandurile cele murdare! Acela este postul cel adevarat! Iar rugaciunea, care? Aceea de un sfert de ora dimineata si un sfert de ora seara? Daca, si acelea!…
Nu, nicidecum!… Adevarata rugaciune inseamna permanenta comuniune cu Dumnezeu, Care nu trebuie sa lipseasca nicio clipa din viata noastra. Ne dorim, adeseori, sa stam de vorba cat mai mult cu mama sau cu tata, cu sotul, cu sotia, cu copiii, cu prietenii etc. Ei bine, Dumnezeu trebuie sa fie mult mai prezent in viata noastra decat toti acestia la un loc, caci relatia si comuniunea cu El se vor permanente. Asta inseamna adevarata rugaciune, si inca intr-o stare de smerenie si de meditatie sfanta, iar nu de teoretizare a invataturilor lui Dumnezeu, dandu-ne cu parerea care mai de care, potrivit intelepciunii noastre, si facandu-I, pentru aceasta, „varza” invatatura.
Lui Dumnezeu Ii pasa de creatia Sa si nu o poate lasa de izbeliste. L-a creat pe om din iubire si nu-Si poate uita atat de usor propria dragoste. De aceea, cauta atat catre cei ce si-au implinit cu sarg misiunea, rasplatindu-i ca atare, cat si spre cel ce nu si-a asumat destinul si nu si-a facut datoria, dezbracandu-l de har: „Luati dar de la el talantul si dati-l celui ce are zece talanti”.
Desi ne daruieste in mod inechitabil cu daruri, Domnul ne cheama pe toti la impreuna-lucrare si rasplata. Aceasta este, pe scurt, concluzia evangheliei de astazi. Si, pentru a intelege foarte clar mesajul ei, trebuie s-o spunem foarte raspicat ca Dumnezeu nu este nedrept, chiar daca imparte in mod inegal daruri oamenilor, deoarece o face potrivit puterilor lor. Nu este nici „lacom”, “neintelegator” ori „aspru” — cum L-a numit „sluga vicleana si lenesa” —, de vreme ce Se multumeste cu lucrul inmultit dupa dreptate. Si, cu atat mai putin este rau sau nedrept, atata timp cat lasa, totusi, si celui de pe urma vreme de lucrare si de pocainta ca si celui dintai. Da! Dumnezeu procedeaza cu noi si intelept, si drept, si dovedeste aceeasi bunavointa si rabdare si cu cel lenes, ca si cu cel lucrator si harnic.
Evanghelia ne aduce in fata ochilor nostri sufletesti minunea savarsita de Domnul Hristos asupra unui copil posedat de diavol si a carui boala se manifesta odata cu fazele lunii, fapt pentru care si este numit lunatic. Tatal sau, desi prea putin credincios ca sa dobandeasca vindecarea fiului sau, a venit, totusi, la Mantuitorul si, aratandu-si credinta sa indoielnica, I-a zis: „De poti face ceva, ajuta-ne” (Mc. 9, 22). Ba a mai si adaugat: „L-am dus si la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece“, ceea ce L-a determinat pe Domnul Hristos sa rosteasca, poate, cele mai aspre cuvinte pe care le-a adresat vreodata: „O, neam necredincios si indaratnic! Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?“ (Mc. 9,19). Şi certand pe diavolul necurat care se salasluise in el, indata s-a vindecat copilul. Au venit si ucenicii nedumeriti si L-au intrebat:
„De ce noi n-am putut sa-l scoatem? Iar Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta“.
Ascultand cuvantul acesta aspru al Mantuitorului „O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?”, ne intrebam, fireste, cui anume S-a adresat? Era de fata tatal copilului, am spus, nu destul de credincios, caci, din chiar cuvintele lui si-a vadit indoiala: „de poti face ceva, ajuta-ma“. Erau ucenicii, neputinciosi si ei, desi li se incredintase in chip expres puterea de a calca peste serpi si peste scorpii si de a scoate toata puterea diavoleasca din oameni (Lc. 10, 19). Ei experimentasera deja aceasta putere in lume si constatasera ca, prin darul lui Dumnezeu, pot alunga duhurile necurate. Astazi insa, si ei au sporit amaraciunea invatatorului lor, dovedindu-se neputinciosi in fata acestui duh necurat care, este adevarat, necesita o pregatire speciala: de rugaciune si post. Erau de fata si fariseii si carturarii, cei care nici cat bietul om nu credeau in El. Ei bine, vazand Domnul Hristos aceasta necredinta sau putina credinta generalizata, a rostit cuvintele aspre de mai sus.
Mantuitorul a fost neplacut impresionat, asadar, si de omul acesta „putin credincios” — chiar daca, in cele din urma, i-a ascultat rugaciunea si i-a vindecat copilul —, si de ucenici, si de cei ce erau de fata si, in general, de cei din vremea Sa, care s-au indoit de El, asa cum, probabil, este dezamagit si de putina noastra credinta de astazi. Auziti cata credinta le-ar fi trebuit ucenicilor sa savarseasca minunea aceasta: „un graunte de mustar“. Ce inseamna un graunte de mustar?
Se spune ca au mers niste frati in pustie la Ava Serapion si l-au intrebat: Ava, ce insemneaza cuvintele acestea din Evanghelie: „De veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: muta-te de aici dincolo, se va muta?” (Mt. 17, 20). Ce inseamna? Nu intelegem!
Şi acela le-a spus:
„Nu intelegeti? Ei bine, cuvintele: De veti avea credinta cat un graunte de mustar si veti zice muntelui acestuia: muta-te de aici dincolo…!” si s-a oprit ava, pentru ca un zgomot asurzitor s-a pornit de deasupra. Şi a strigat ava: Stai, munte, nu am poruncit sa te muti, ci cautam doar sa talmacesc fratilor mei ce inseamna sa aiba credinta…”
Ce se intamplase?! Muntele din preajma, auzind cuvintele parintelui, rostite cu toata credinta si cu putere dumnezeiasca, a prins a se pravali de la locul sau, ca sa se arunce in mare… L-a oprit, insa, sihastrul, pentru ca era doar un cuvant de invatatura pentru fratii care venisera sa-l intrebe si care au inteles in modul cel mai convingator posibil ce insemnau cuvintele acelea.
Domnul Hristos este, in pericopa evanghelica a fiului lunatec, parca mai aspru ca niciodata cu cel care a venit si i-a cerut vindecarea fiului sau, pentru ca stia ca nu are destula credinta; stia ca se indoieste si nu poate crede ca oarecand sutasul, care i-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea“ (Mt. 8, 8), si ca atatia altii care au venit la El incredintati pe deplin ca poate sa-i ajute. Hristos este aspru si cu ucenicii Sai, pentru ca slabise puterea lor, in ciuda faptului ca primisera dar de la Dumnezeu ca, mergand, sa scoata demoni in numele Lui (Lc. 9,1). In sfarsit, a mai fost aspru Hristos in cuvantul lui si cu fariseii si carturarii care vesnic cautau sa-L prinda in cuvant, urmandu-L cu gand si ochi viclean nu ca sa-I vada minunile si sa creada in El, ci ca sa afle vreun gest sau vreun cuvant nepotrivit, sa-L poata apoi aresta si sa-L condamne la moarte, asa cum s-a si intamplat in cele din urma.
Hristos, asadar, rosteste acest cuvant aspru pentru neamul necredincios din vremea Sa, pentru cei care, la modul general, nu credeau indeajuns in El, dar il rosteste si pentru noi, cei de astazi, pentru ca, dintre noi cati se ridica la vrednicia credintei pe care a cerut-o Hristos omului aceluia si ucenicilor Sai?
Cati intelegem sa dovedim atata credinta incat sa putem muta, nu muntii materiali, ci „pietroaiele” care atarna de sufletul nostru, diferitele pacate care ne trag si ne afunda in „marea vietii acesteia”?… Cati dintre noi dovedim destula putere ca sa ne recuperam atunci cand cadem si sa traim in adevaratul duh al lui Dumnezeu, aratand ca I-am inteles invatatura, ba inca o si punem in practica in viata noastra?!
Daca Mantuitorul Hristos ar fi sa caracterizeze si neamul nostru crestin de astazi, oare nu ar face-o in acelasi mod? Oare nu ar rosti aceleasi cuvinte si cu aceeasi amaraciune: „O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?“
Iubiții mei, primiti cu smerenie darulule lui și atunci fiecare poate să nadajdiuască. Și să mai știți ceva: Nu mai e nevoie sa ma inalt. Nu ma mai inalt eu, pentru ca a coborat El la mine. Si din inaltimea Lui a coborat, asa cum a facut Dumnezeu totdeauna, si mai ales in Fiul Sau a coborat, "caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau L-a dat ca toti cei ce cred in El sa nu piara".
Toti care credem in El sa nu pierim! Si toata lumea sa creada! Ca astfel sa avem viata de veci! Amin (postat pe fb de ioan monahul)