Alunis
Un leagăn al creştinătăţii din România, numit de mulți Athosul românesc din Muntii Buzaului, respectiv zona Alunis-Nucu-Bozioru, ascunde aproximativ 30 de asezari rupeste intre care cea mai cunoscuta este biserica din satul Alunis, care functioneaza de peste 700 de ani, fiind una dintre putinele locasuri din Romania săpate in piatra, in care inca se mai slujeste.
Particular este și cazul geto-dacilor în curs de romanizare. Ceea ce se cunoaste din spiritualitatea lor precrestina a incurajat pe savanti sa degajeze ratiunile adoptarii grabnice si usoare a crestinismului de catre acest popor. El pare sa fi fost privilegiat de o spiritualitate care impresionase pe autorii antici, incepand cu Herodot, si care-l pregatise pentru anumite aspecte ale mesajului evangheliei.
Mircea Eliade, interesat de acest caz ca istoric al religiilor dar si ca roman ortodox, scria : "Sa nu uitam ca trasaturile caracteristice ale cultului lui Zalmoxis [principala divinitate geto-daca], era de tip misteric si eschatologic: dupa Herodot, Zalmoxis dezvaluise posibilitatea de a obtine nemurirea printr-o initiere care comporta un descensus ad inferos si o epifanie, o "moarte" rituala curmata de o "renastere".
Asadar, putem gandi ca credintele referitoare la Zalmoxis si la cultul sau au fost absorbite si radical transformate de crestinism. Este greu de conceput ca un complex religios centrat pe sperata de a dobandi nemurirea prin modelul si medierea unui zeu de structura mistica sa fi fost ignorat de misionarii crestini.
O stire despre rapindirea timpurie a crestinismului la romani ne este data de Tertulian. In ultimii ani ai secolului II sau inceputul celui urmator acesta scrie ca sarmatii, dacii si scitii - deci populatiile care au trait pe teritoriul Romaniei - trebuie considerate printre popoarele care primisera crestinismul.
Prima mentiune scrisa despre crestini, in Dobrogea, se refera la doi martiri orietali, Epitect si Astion, morti in Halmyris pe la anul 290, deci in timpul domniei lui Diocletian. Pe plan arheologic, doua obiecte pledeaza pentru prezenta crestinilor in secolul III in Dobrogea: o gema (piatra de inel) de la Dinogetia, cu caracter gnostic si care va fi apartinut unui militar din garnizoana de acolo; o amfora de la Histria (inedita), pe care este reprezentat cu vopsea rosie un peste (simbol crestin).
Se constata pe tot teritoriul Romaniei, continuitatea populatiei autohtone, chiar daca in anumite zone - mai ales Transilvania si zonele nordice ale tarii - intra sub dominatie barbara. S-a stabilit ca largi zone din Banat, Oltenia, Muntenia si sudul Moldovei, aflate in imediata vecinatate a Imperiului bizantin, au ramas in secolele IV-VI sub dependenta trupelor si administratiei imperiale.
Alcatuind impreuna cu provinciile din sudul Dunarii o comunitate romanica de civilizatie, de limba si etnie, desemnata in mod curent ca romanitate carpato-dunareana, si avind un rol strategic primordial pentru securitatea capitalei imperiului si a Peninsulei Balcanice, imparatii bizantini au facut eforturi sa mentina regiunile nord-dunarene sub control permanent. Ei au si reusit acest lucru pe o perioada destul de indelungata in cursul secolelor IV-VI, cu exceptia timpului cit au durat invaziile hunice.
Un alt moment in procesul de crestinare al populatiei de pe teritoriul de azi al Romaniei il reprezinta mijlocul secolului III. Atunci par sa fi venit crestini la nordul Dunarii, adusi ca prizonieri de gotii care au atacat provinciile de la sudul Dunarii in jurul anilor 250-253.
Cele mai cunoscute vestigii rupestre din Muntii Buzaului, situate intre satele Nucu (comuna Bozioru) si Alunis (comuna Colti), pe culmile Crucii Spatarului si Martirei, sunt: Alunis (sec. IV – VI), Agatonul Vechi, Agatonul Nou, Bucataria, Pestera lui Dionisie Torcatorul (sec. IV – VI), Fundatura, Fundul Pesterii, Ghereta, Piatra Ingaurita (Pestera lui Iosif, sec. III – IV i.e.n) si Pestera de la Culmea Pietrei (Usa Pietrei).
Cercetatorii afirma ca perioada de sapare si locuire a acestor asezari rupestre se intinde pe parcursul a doua milenii si jumatate si ca nu este exclus ca o mare parte dintre ele sa fi fost realizate in antichitate.
Se crede ca multe din aceste locasuri de cult reprezinta urme ale unora ce dateaza din vremea geto-dacilor.
Considerat de unii leagănul creştinătăţii din România, numit de alţii Athosul românesc, numele ansamblului rupestru de la Aluniş-Nucu-Bozioru, riscă să se piardă odată cu trecerea timpului. Osândit de ignoranță și nepăsare, paradisul din Munții Buzăului rămâne un simplu loc pe harta unui județ căruia nu pare să-i pese de locurile minunate pe care le are.
Au existat în fiecare generaţie bătrâni, buni povestitori, ţărani adevăraţi, curaţi la suflet, care datorită acestei curăţenii sufleteşti au putut transmite din generaţie în generaţie lucruri foarte interesante.” „Ce fel de lucruri?”, tresar eu şi ciulesc urechile.
Legende vechi de mii de ani, fiindca aci există o continuitate de locuire de milenii, dar arheologii nu au venit niciodată să facă cercetări. Locurile sunt lăsate în voia sorţii. Multe nu sunt cunoscute nici chiar de localnici, doar fiarele pădurii ajung la ele.
Satele şi oamenii zonei, poartă în ei o sămânţă de străvechime ce se întoarce în timp, mult înaintea creştinismului, şi chiar înaintea dacilor. S-au așternut straturi peste straturi de istorie şi credință, călugării creștini au preluat de la pustnicii daci lăcașurile sfinte, iar crucile au luat locul stâlpilor dacici ai nemuririi.
Nu cred ca s-a mai văzut undeva, în ţara asta sau în altă ţară, atât de multe cruci la margine de drum. Zeci, sute, la fiecare kilometru sau chiar mai des, cruci de lemn, cruci de piatră, povârnite sau drepte, cu simple scrijelituri sau frumos împodobite, umbre sfinte, ce păzesc drumul şi îi apară pe călători de rele. În trecut, numărul lor era şi mai mare, dar multe cruci de lemn au putrezit şi nu au mai fost înlocuite.
Pe atunci, trecătorii se închinau la fiecare. Drumul de la Colți la Ruginoasa, sub lumina răsăritului, este un drum al crucilor.