Aliluia, Aliluia, Aliluia – Slavă Tie Dumnezeul nostru, Slavă Ție !

13.04.2019 20:25

Iată ceea ce proclamă la slujba utreniei (deniei) primul stih de la „Aliluia”: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia 27,9). În cărţile noastre liturgice, dintr-un punct de vedere pur formal, cuvântul „Aliluia” a devenit sinonim cu Postul deoarece de-a lungul acestuia este cântat la Utrenie în locul obişnuitului „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”

Sf. Teodor Studitul, „organizatorul” Triodului a compus „Aliluia” specială şi poate aceasta e la originea Aliluilor noastre de astăzi din Post. „Aliluia” se leagă de căinţă şi de străpungere de inimă a acestei perioade. Prin natura sa, el este, prin contră, o expresie a bucuriei pascale şi a jubilaţiei. Potrivit Sf. Atanasie, „Aliluia” înseamnă „laudă Dumnezeului nevăzut” şi, potrivit unei etimologii simbolice pe care o reproduce, „Al” înseamnă Dumnezeu, “el”- Tare şi “uia” – Sfânt. Laudă treimică, dar şi eshatologică, căci, potrivit unei alte etimologii, „Al” ar însemna „El vine şi S-a arătat”,  „el” înseamnă „Dumnezeu” şi „uia”-„ lăudaţi, cântaţi pe Cel Viu”. „Aliluia” ar avea, aşadar, în fond o semnificaţie apropiată de “Dumnezeu este Domnul” care este explicit pascal, pentru că îşi trage obârşia din privegherea pascală.

Mărturii privitoare la utilizarea lui, prorociei lui Isaia 26,9, în slujba utreniei găsim începând din secolul IV. În forma actuală provine probabil din oficiul monastic palestinian.

Exclamaţia de bucurie „Aliluia” înseamnă că în întunericul luptei ascetice se oglindeşte deja, prin veghe şi mărturisire dogmatică, bucuria zilei în care va străluci lumina duhovnicească a Învierii. „Aliluia” este o anticipare cotidiană a bucuriei mironosiţelor ce descoperă în zori mormântul gol al lui Hristos şi sunt iniţiate în lumina Treimii de lumina Învierii. Dar la acest început de Utrenie, această actualizare e înconjurată încă de întunecime, şi, de aceea, „Aliluia” trebuie cântat solemn, dar sobru şi rar.

Aliluia precede troparul „Iată Mirele vine în miezul nopţii” şi ne transpune într-o atmosferă de rugăciune înălţătoare şi cutremurătoare în acelaşi timp, cu gândul mereu la „Cămara Mântuitorului”. Potrivit Sfântului Atanasie, Învierea lui Hristos a avut loc chiar la miezul nopţii. Hristos a profitat de acest moment privilegiat al derulării timpului, în care se trece de la un ciclu la altul, pentru a rupe închiderea lui, pentru a-l face să treacă de la moarte la viaţă şi a vesti transfigurarea sa finală la învierea generală.

Totuşi, această dimensiune eshatologică e reprezentată mai mult sub aspectul său penitenţial decât triumfal. Miezul nopţii e simbolul veşniciei şi ceasul Învierii lui Hristos, dar, prin analogie, e şi ceasul prin care va reveni să judece pe fiecare după faptele lui. Trebuie să priveghem în semn de aşteptare şi pregătire pentru cea de-a Doua Venire. De aceea, îndată după psalmodierea lui Aliluia urmează troparul „Iată Mirele”. Această temă a aşteptării Mirelui şi a veghii eshatologice a fost asociată încă din vechime de slujba de la miezul nopţii, fiindcă o găsim deja la Ipolit al Romei. Echivalenţa între Învierea trupească a lui Hristos şi a Doua Sa Venire ce provoacă Învierea generală, e deosebit de limpede în timpul primelor zile ale Săptămânii mari, când credincioşii ce se pregătesc să celebreze Patima şi Învierea Lui sunt îndrumaţi să se pregătească pentru ultima venire a Mirelui.

Aceste două cântări sunt specifice primelor 3 zile ale Săptămânii Patimilor. „Iată Mirele vine” (Matei 25, 6), şi fericită este sluga care se va învrednici să-I primească cercetarea mântuitoare şi să poarte cununa cea nestricăcioasă.

Biserica se roagă în aceste zile ca nimeni să nu rămână afa­ră din Cămara lui Hristos, unde se săvârşeşte înfricoşata uni­re dintre inima omului şi Duhul lui Dumnezeu.

Cheia ce ne deschide uşa Cămării lui Hristos o aflăm în Epistola către Filipeni a Sfântului Pavel. Apostolul ne spune că Domnul este aproape şi ne îndeamnă să ne fie gândul şi inima la toate „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă” (Filip. 4, 8). Unele ca acestea I se cuvin Celui pe care Îl întâlnim în inima noastră – Cel ce S-a suit pe Golgota ca să pătimească moarte pentru a noastră mântuire.

Numai dragostea Lui cea neţărmurită este în stare să tămăduiască cumplita pustiire a nerecunoştinţei noastre.

Cutremuratoarea bucurie a întâlnirii cu Hristos: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?”Zilele acestea sunt foarte importante și sunt o șansă uriașă și rară, tot mai rară pentru creștinul cu numele,pentru creștinul modern mult-prea-ocupat, al acestor vremuri nebune. Șansa de a regăsi adevărul despre Dumnezeu și despre sine, despre sensul adevărat al vieții sale, acel scop devenit tot mai teoretic, tot mai vag și mai nebulos, tot mai uitat și pierdut printre infinitele deadline-uri și like-uri, printre mereu-mai-importantele dorințe, distracții și obiective lumești de neratat!

“Pentru ce ţi se nălucesc fără de vreme griji netrebnice? Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare?”

Nu ne recunoaștem și noi a fi mai mult sau mai puțin nebuni în investiția noastră totală în deșertăciune? Chiar merită să ne facem ferfeniță sufletele și să ne punem în pericol veșnicia pentru nimicurile sclipicioase ale lumii, alergand disperați după mai mulți bani sau acceptând compromisuri de frica ori de dragul oamenilor? Chiar a meritat tot timpul dedicat până acum oricui altcuiva decât Mirelui sufletului nostru?

Avem însă acum șansa de a re-conștientiza că Moartea este “pe bune”, că Judecata este “pe bune” și că… la Nuntă nu poți merge fără măcar o minimă pregătire și fără o haină lăuntrică adecvată. Avem șansa de a lua (mai) în serios mântuirea noastră, cea pururea lăsată printre grijile de la coada cozilor, pentru care nu avem timp mai niciodată…

Avem șansa de a reauzi cuvinte dumnezeiești tari, grele și dureroase și de a ne reveni din orbirea amăgirilor învăluitoare a ideolilor minții și inimii sau din otrava dulce a mincinoaselor teorii contemporane, de tipul: “asta este, merge și așa, merge oricum, Dumnezeu mă înțelege…” sau Iadul nu există, e doar o virtualitate și putem trăi oricum, fiindcă, suntem cumva “condamnați” la “drum lin în Lumină”… Avem șansa de a ne reîntâlni cu Evanghelia, cu Adevărul în Persoană și în Cuvânt și de a ne răcori cu apa ei vie și nediluată!

Avem acum șansa de a înțelege cât de real și de concret este riscul de a fi tăiați precum smochinul după ani întregi de nerodire și de trădare a menirii noastre, ca și de a “rămâne afară din cămara lui Hristos”, pentru că ne-am bătut joc de harul Duhului Sfânt și de toate darurile primite de la Dumnezeu, îngropându-le zi de zi în mlaștina vieții lumești sau a capriciilor și proiectelor personale.

Avem șansa de a fi mai puțin binevoitori și lejeri cu noi înșine în cele ale sufletului și de a ne vedea distanța reală față de exigențele de netrecut ale Împărăției, față de ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi.

Avem, iată, șansa unică în an, poate, de a (re)vedea, ca aievea, Cămara de Nuntă a Mirelui Hristos, adică exact viața spre care ar trebui să tânjim și pe care, poate, am abandonat-o mai demult, în praful “priorităților” de zi cu zi. Și de a ne vedea fără menajamente și fără scuze, așa cum suntem, goi si murdari, nedemni de a fi Mireasă a unui asemenea Mire. Ba mai mult, avem șansa de ne da seama că… există un Mire care vine la noi, pentru noi… (doar până la miezul nopții!), iar noi, poate, l-am înșelat deja de nenumărate ori cu amanții nelegiuiți ai inimii, cu idolii deșerți ai vieții noastre. Pe El, singurul care ne iubește și ne vrea, pe El pe care… nici nu-L mai așteptam, nici nu-L mai căutam, crezând că în altă parte e dragostea noastră, între timp dăruindu-ne deja inima altor “pețitori”.

Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa…

Asta nu este o cântare frumoasă și înălțătoare doar, asta este o realitate despre mine.

Este șansa de a mă vindeca de nebunie și de orbire, dacă aleg să vreau să văd limpede adevărul și să plâng pentru ce am ajuns… Să plâng, dar cu nădejde, că deja văzând, nu mai sunt departe, în bezna inconștienței, în ceața ignoranței, în beția uitării-de-sine.

Este chemarea de a face drumul înapoi, la dragostea cea dintâi, pentru a-mi recăpăta haina pierdută a curăției și a mă angaja să rămân fidel Lui și să-mi reaprind mereu candela arzătoare a Duhului. Și a avea grijă de ea și după ce trece sărbătoarea Paștilor…

“Ceasul cel de apoi acum este şi ne vom despărţi de la aceste de aicea. Până când ai vreme, trezeşte-te strigând: greşit-am Ţie, Mântuitorul meu, să nu mă tai ca pe smochinul cel neroditor; ci ca un îndurat milostiveşte-Te, Hristoase, spre mine, cel ce strigă cu frică: Să nu rămân afară din cămara lui Hristos…”

Veniţi, credincioşilor, să lucrăm Stăpânului cu osârdie, că împarte slugilor bogăţie; şi fiecare din noi să înmulţim talantul harului după măsură. Unul să aducă înţelepciune prin fapte bune; iar altul să săvârşească slujba luminării; credinciosul să împărtăşească cuvântul său celui ce nu ştie tainele, şi altul să-şi împartă bogăţia săracilor. Că aşa vom înmulţi împrumutul. Şi ca nişte economi credincioşi ai harului, ne vom învrednici de bucuria Stăpânului. De care învredniceşte-ne pe noi, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni.

Când vei veni întru slavă, Iisuse, cu puterile îngereşti, şi vei şedea pe scaunul de judecată, să nu mă desparţi pe mine, Păstorule cel bun; că ştii căile cele de-a dreapta, iar cele de-a stânga sunt strâmbe. Deci să nu mă pierzi împreună cu caprele, pe mine cel înţelenit în păcat. Ci, numărându-mă cu oile cele de-a dreapta, să mă mântuieşti, ca un iubitor de oameni.

Mire, Cel ce eşti mai frumos cu podoaba decât toţi oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii Tale, dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greşealelor mele, prin împărtăşirea patimilor Tale, şi împodobindu-mă cu haina slavei frumuseţii Tale, fă-mă împreunăşezător luminat la masa împărăţiei Tale, ca un milostiv.

Iată că îşi încredinţează Stăpânul talantul Său ţie, suflete al meu. Primeşte darul cu frică, împrumută pe Cel ce ţi l-a dat, împarte-l la săraci şi câştigă prieten pe Domnul, ca să stai de-a dreapta Lui, când va veni cu slavă şi vei auzi glasul cel fericit: Intră, slugă, întru bucuria Domnului tău. Căreia mă învredniceşte pe mine cel rătăcit, Mântuitorule, pentru mare mila Ta.

Va spuneam si atunci, va spun si acum: cand nu reusim sa mergem sau sa ne folosim picioarele, cand nu reusim sa vedem lumina o vreme, cata bucurie avem atunci cand vedem lumina, sau cata bucurie avem atunci cand facem primii pasi! Inchipuiti-va ce bucurie au avut aceste suflete care nu mai aveau nadejde, pentru ca Seolul este un loc in care chiar nu mai este nadejde. Si trupurile lor s-au cutremurat de intalnirea cu Mirele lor. In greaca suflet se zice ψυχή (psykhé), adica e la feminin, iar Hristos este Mirele acestui suflet al nostru. Si a fost firesc atunci cand aceste suflete, dupa ce s-au intalnit cu Hristos atunci cand El a revenit, sa se arate in cetatea sfanta odata cu Hristos. Dupa invierea Sa au venit si ei de jos, din iad, si s-au aratat in cetatea sfanta si au vestit aceasta inviere tuturor. Pentru ca, de fapt, cei care nu au vrut sa creada in invierea lui Hristos, au vazut probabil multi, nu numai din Ierusalim, ci si in toata Tara Sfanta, au vazut acesti Sfinti ai Vechiului Testament umbland vii printre ei.

Eu credeam că trebuie să vină la un moment acel cineva, sa bată la ușe, şi îl aşteptam. De aceea, cred că Dumnezeu a venit pentru mine ca un mire. Astfel a fost întâlnirea mea cu Dumnezeu. Când m-am apropiat, am ştiut că e El e, El era Cel pe care Îl aşteptam. De aceea, n-am mai avut nevoie atunci de nicio dragoste, înţelegeam, îi înţelegeam pe cuvioşii care mergeau în pustie și înțelegeam pe sfinții lumii.

Ştiu că am mers la mormântul Părintelui Arsenie Boca şi cum eram începător în credinţă, l-am rugat să aflu mai repede şi cât mai multe despre Dumnezeu. N-am citit multe cărţi, dar în scurt timp mi-am dat seama că El era Mirele pe care Îl aşteptam. Nu mai aveam nevoie de niciun mire în momentul acela, nu ştiam cum să fug mai repede din lume, viaţa cu Mirele mi se părea viaţa cea mai frumoasă de trăit. Vedeam că ceilalţi suferă şi mi-era milă de oameni că ei nu ştiu că singura viaţă frumoasă şi adevărată e cea trăită pentru Dumnezeu.

Nu înţelegeam de ce am pierdut atât timp, mă gândeam că trebuie să fac multe-multe, vream să mă apropii cât mai mult de Dumnezeu, să recuperez anii pierduţi. Acum însă consider că poţi fi cu Dumnezeu  în lume, m-am convins că toţi suntem chemaţi să ne unim cu Dumnezeu. Acesta e singurul sens al vieţii omului, să se unească cu Dumnezeu.

E ca un ghimpe în trup. Ori de câte ori Îl uit pe Dumnezeu, ori de câte ori pierd legătura cu El, uit că Lui trebuie să-I dăruiesc toată inima mea şi nu mă mai raportez la El ca la o persoană vie şi care mă iubeşte, atunci apare din nou. Dacă El Mi se dăruieşte în întregime şi atât de des, cumva şi sufletul vrea să se dăruiască, însă este împiedicat, încurcat de cele ale lumii şi îndreptat spre lucruri trecătoare. De exemplu, aceasta se întâmplă când iubim un om mai mult decât pe Dumnezeu, când punem un alt om în locul Mirelui sau vrem să luăm locul Mirelui din inima celuilalt, când punem placerea lumească în locul fericirii cu Mirele.

Pe Mirele, fraţilor, să-L iubim, candelele noastre să le îngrijim, în virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă; ca să intrăm împreună cu Dânsul la nuntă gătiţi, ca fecioarele cele înţelepte ale Domnului. Că Mirele, ca un Dumnezeu, dă tuturor dar cunună nestricăcioasă.

Sfat al fărădelegii asupra Ta Mântuitorule, adunând din pizmă cu viclenie preoţii şi cărturarii, au îndemnat pe Iuda la vânzare. Pentru aceasta ieşind fără de ruşine, a grăit asupra Ta mulţimii celei fără de lege, zicând: Ce-mi veţi da mie şi eu voi da pe El în mâinile voastre? Mântuieşte sufletele nostre, Doamne, de osânda acestuia.

Iuda, cel  cu mintea iubitoare de argint, s-a întărâtat asupra învăţătorului, vrăjmaşul; s-a sfătuit, a gândit vânzarea, a căzut din lumină, primind întunericul; a tocmit preţul şi a vândut pe Cel fără de preţ. Pentru aceasta a şi aflat răsplătire, precum a făcut ticălosul: spânzurare şi moarte cu durere. Pe noi izbăveşte-ne, Hristoase Dumnezeule, de partea lui, iertare de greşeale dăruind celor ce prăznuim, cu dragoste, preacuratele Tale patimi.

Zis-ai ucenicilor, Bunule, privegheaţi, că nu ştiţi ceasul în care va veni Domnul, să răsplătească fiecăruia.

La a doua venire a Ta, cea înfricoşată, Stăpâne, să mă rânduieşti împreună cu oile cele de-a dreapta, trecând cu vederea mulţimea greşalelor mele.

Numai pe cel care cu frica si cu cutremur isi cauta mantuirea il scapa si il pazeste Domnul. Ca si cele cinci fecioare neintelepte care nu-L asteptau decat pe Domnul in fiecare clipa si care, totusi, nu si-au pregatit untdelemnul necesar in candelele lor, iar la sfarsit a fost prea tarziu sa-l mai caute, tot astfel oamenii care isi tarasc mintea mereu pe pamant, inchipuindu-si ca totusi apartin lui Dumnezeu, se insala amarnic. Ei se impodobesc cu aparențele evlaviei, dar nu s-au nascut de sus, ca nu au bucuria in ei.

Numai cei care cauta ceea ce este strain firii, sfintenia Duhului, si toata mintea si inima lor se lipeste necontenit de Domnul, pe care-L asteapta din clipa in clipa, ca fecioarele cele intelepte, gata pregatite, doar acestia primesc harul bucu­riei si sunt primiti de Mirele Ceresc. Sufletele ce nu s-au dezlipit de duhul lumii, chiar daca prin vorbe evlavioase si prin credinta fatarnica vor sa para neprihanite, nu primesc harul de sus – nu sunt miresele Mirelui. Sufletul trebuie sa fie o mireasa a Domnului; dar cum va fi el mireasa, cand inca iubeste lumea, gandeste ca lumea si alearga in adunarile lumii acesteia?! Numai cel care fuge de lume si se preda lui Dumnezeu, doar acela devine mireasa a lui Hristos!

Din pricina neascultarii lui Adam, tot omul a primit in firea lui ceva strain de el, care totusi, prin obisnuinta si scurgerea vremii, i-a devenit o a doua natura. Acum insa trebuie scos din nou afara acest lucru strain, care a patruns in firea oamenilor, dar care nu a fost creat de Dumnezeu. Trebuie sa revenim la curatenia si sfintenia de la inceput, cand omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Daca nu cerem neincetat, cu lacrimi si cu staruinta, aceasta revenire la prima noastra nevinovatie, daca nu ne luptam sa castigam aceasta din nou, suntem pe veci pierduti, iar Imparatia niciodata nu ne va apartine.

Dumnezeu Cel infinit, care este Duh, S-a facut totusi trup, S-a golit de Sine, Şi-a dat o forma in timp si spatiu pentru a putea sa Se uneasca cu fapturile vazute, cu sufletele sfintilor si ale ingerilor, pentru ca acestea sa participe la viata dumnezeiasca.

Toate fiintele deci au un trup, dupa felul firii lor – trupul de carne, trupul sufletului, trupul ingerului, trupul demonului. Desi sunt foarte subtile, totusi, sunt trupuri spiritualizate sau materializate. Tot astfel, sufletul are ochiul lui cu care vede, urechea cu care aude, limba cu care vorbeste, mana cu care munceste. Cu aceste membre ale lui nevazute, sufletul se amesteca cu trupul vazut, material, si-l face pe acesta sa actioneze dupa vointa lui Dumnezeu. Asa S-a coborat in trup Dumnezeu, asa si sufletul nostru traieste in trup. Prin Duhul Lui, Dumnezeu a creat lumea vazuta din nefiinta, si tot El Se face pe Sine Insusi trup omenesc, Se umileste si coboara in mijlocul fapturilor Lui, pentru a putea fi vazut, auzit si pipait de acestea!

Domnul Se preface si in mancare si in bautura – cum spunea Iisus despre trupul Lui si sangele Lui, ce devin hrana pentru cei ce vor trai in vesnicie, hrana materiala ce umple sufletele de bucurie. Iisus este painea sufletelor noastre, izvorul de apa vie ce ne umple de vesnicie cu El. Domnul a fost vazut, simtit si auzit de toti Sfintii Parinti, incepand cu Avraam, Isaac si Iacov, cu Noe, Daniil, David, Solomon, Isaia si Moise. Fiecaruia i S-a facut Dumnezeu vazut, asa precum a voit, pentru a-i reinvia, a-i mantui si a-i aduce la adevarata cunostinta.

Pentru cei ce-L iubesc toate le face Domnul, in toate Se preface. Caci sufletul cu adevarat credincios primeste acea putere de sus a Duhului, focul cel ceresc al vietii nemuritoare. Acest suflet se desprinde de lume, se elibereaza pe sine de toate legaturile pamantesti. Cum se curateste aurul topit in foc, tot astfel si sufletul se leapada de toate prin multe osteneli si prin lupte grele. Ajunge sa se lepede de insasi viata sa, si nu-si mai gaseste odihna decat in iubirea de Dumnezeu. Un astfel de suflet Domnul Insusi il indeparteaza de tot ce-i este drag. Domnul este gelos pe sufletul acesta, pe care il doreste numai si numai pentru Sine. Precum barbatul care se uneste cu sotia sa se desparte de parinti, tot astfel cei care s-au invrednicit a fi partasi ai Duhului Sfant se desfac de orice alta dragoste pamanteasca pentru a se putea uni liber cu Dumnezeu. Ei sunt coplesiti de dorul pentru Dumnezeu. La El este tot sufletul lor, toata mintea lor, toate gandurile lor, toate dorintele lor!

Sufletul mistuit de un astfel de dor arunca de la sine toate greutatile, toate piedicile ce-l retin inca legat de pamant. Raniti de aceasta dragoste, sufletele cele curate se sfintesc cu totul, nemaitemandu-se de nici o rusinare in ziua infricosatei Judecati!

Dumnezeu este plin de iubire, de mila si de rabdare, dar este si un Dumnezeu drept. Poporul lui Israel de cate ori nu s-a abatut? Totusi, El nu i-a parasit pentru totdeauna, ci mereu i-a pedepsit, spre folosul lor, voind sa inmoaie impietrirea inimilor lor prin suferintele si necazurile pe care li le-a trimis. Mereu i-a indemnat, le-a trimis prooroci, i-a rabdat, pana cand acestia au pus mana pe Insusi Fiul Lui, pe Mesia pe care Il asteptau si pe care nu L-au cunoscut. In urma acestei mari faradelegi, Israel a umplut paharul faradelegilor lui si Dumnezeu nu i-a mai rabdat, i-a parasit si Duhul Sfant a plecat de la ei in clipa sfasierii catapetesmei templului, cand Iisus Isi dadea duhul pe Cruce. Israel a fost predat neamurilor iar Ierusalimul distrus piatra cu piatra si poporul evreu blestemat a fost alungat printre popoare pentru groaznica lui faradelege – el, care avea tablele Legii Sfinte, pe care o nesocotise din pricina impietririi si indiferentei lui.

Tot astfel si acum Dumnezeu ne asteapta, ne cheama, ne trimite semne, oameni alesi, si „mare bucurie se face in Ceruri pentru un suflet intors“. Cel care insa sta linistit, asteptand ca de la Dumnezeu sa vina pocainta, acela Il dispretuieste pe Domnul, este nepasator la cuvintele Lui, face crima peste crima, umpland masura faradelegilor lui si… vai!, va veni ceasul cand va fi lepadat si parasit cu totul de rabdarea lui Dumnezeu!…

Asa s-a petrecut cu Sodoma si Gomora, care, nepocaindu-se, s-au ticalosit de tot. Pe vecie au pierit, caci s-a revarsat paharul faradelegilor lor.

Tot asa a fost pe vremea lui Noe cand, nepo­caindu-se, tot pamantul a fost inecat de ape, de dreptatea lui Dumnezeu si tot astfel se va intampla si la sfarsitul veacurilor, cum spune Hristos.

La fel si egiptenii: cu toate calamitatile trimise asupra lor, nu s-au pocait si in cele din urma au pierit cu totul, inghititi de valurile marii.

Şi de la Israel s-a luat preotia si cultul, iar Biserica crestina a luat locul Templului din vechime, caci Dumnezeu a parasit poporul evreu, care nu L-a recunoscut pe Mesia cel asteptat. Repede deci sa ne pocaim, caci altfel nepasarea ne va creste din zi in zi mai mult, iar pacatele se vor aduna din ce in ce mai multe si vom atrage mania lui Dumnezeu. Hristos ne-a prevenit doar: „Daca n-as fi venit si nu le-as fi spus, pacat n-ar avea…! Sa nu deznadajduim, oricat de pacatosi am fi – ar fi cel mai mare rau, ca Iuda care si-a pierdut sufletul din disperare -, ci ca fiul cel risipitor sa ne intoarcem la Dumnezeu. Greutatea si neputinta in a ne pocai sunt indemnuri de la cel rau, care nu voieste sa-si scape victimele din gheare. Sa cerem insa ajutorul lui Dumnezeu; El va vedea dorinta noastra sincera de indreptare si ne va trimite sprijinul sau. Iisus a vindecat atatia bolnavi si schilozi, a inviat mortii… Cum nu va invia El oare si sufletele celor ce doresc sa iasa din pacat?! Pentru acestia a venit doar, pentru pacatosi, sa-i salveze, dar trebuie ca si ei sa doreasca aceasta. Daca El a tamaduit trupurile, cum oare nu va vindeca si sufletele celor ce-I cer aceasta?! Sufletul este nemuritor, nu putrezeste niciodata, nu se pierde niciodata, ci doar este doborat de nestiinta, de lene, de lipsa, de frica.

„Cereti si vi se va da“, spune Domnul. „Tatal Ceresc va darui Duhul Sfant celor ce-L roaga, fie si numai pentru staruinta lor“. Deci neincetat, fara sfiala, cu incredere, sa cerem de la Tatal pe Duhul Sfant, sa ne curateasca. El este datatorul de viata, Mangaietorul sufletelor noastre. Acest dar ceresc vine cu siguranta in cei ce se lupta sa se descatuseze de lume si de toate ale lumii si care-si cauta bucuria numai la Dumnezeu. Aceste suflete sporesc neincetat in bine, nefacand nici un pact cu raul si deci netulburand pe Duhul Sfant cu nimic. Acest suflet se mantuieste si se alatura sfintilor al caror model l-au urmat, traind in aceasta lume de desertaciune”. (Sf Macarie Egipteanul)

Fecioarele cele nebune sunt chipul acestor nevointe care nu mântuiesc, ostenelile care le fac sunt pentru ele însele, nu pentru Dumnezeu. De aceea ele sunt „nebune”, caci este o nebunie sa duci o viata de osteneala si nevointa si la urma sa te alegi cu muncile cele vesnice. Lectia cea mare care trebuie tinuta minte din pilda fecioarelor este aceasta: mantuirea nu se agoniseste numai prin nevointe personale, prin asceza, acestea sunt ne­cesare, dar sunt numai o jumatate din pret si inca nu cea mai de seama; trebuie cealalta si cea mai de pret jumatate: faptele dra­gostei de aproapele.

Şi mai este o pricina a pomenirii acestei pilde in aceasta zi. Saptamana Sfintelor Patimi ne arata in chipul cel mai puternic marea dragoste fata de oameni a lui Dumnezeu. La Cina cea de Taina, El Insusi ne cheama sa ne apropiem cu „credinta si cu dragoste” si toti crestinii nazuiesc si se pregatesc sa guste din „ospatul Stapanului si din masa cea nemuritoare”. Ca sa ne invrednicim cu adevarat de acestea, pregatirea noastra pentru Sfanta Inviere trebuie sa fie incununata cu acestea doua: de feciorie si milostenie; de sfintenie personala si dragoste de aproapele.

Dumnezeu asteapta cu rabdare convertirea si pocainta tuturor. El este gata sa ne ridice, sa ne sprijine, sa inflacareze avantul nostru, sa intareasca vointa noastra cea slaba, El singur lucreaza desavarsirea noastra numai si numai daca noi o dorim si o cautam. Sa nu mai amanam deci nici o zi pocainta noastra, fiindca orice amanare atrage dupa sine o ispasire in plus, o suferinta in plus. Nu stim ceasul cand ne va suna despartirea de trup si prezentarea in fata Judecatorului. Orice clipa poate sa ne fie ultima; de ce sa mai amanam atunci?! Sa ne predam deci Domnului, sa taiem voile si placerile noastre trupesti, sa renuntam pentru Hristos si Evanghelia Lui la toate bucuriile atat de trecatoare ale acestei lumi. Pe El si numai pe El sa-L iubim, sa-L dorim, sa-L cautam. Nimic altceva nu merita osteneala! Sa nu fie deci prea tarziu atunci cand ne vom da seama de acest mare adevar. Amin (postat pe fb de ioan monahul)