Alegerea ucenicilor
Suntem la începutul vieţii publice a Domnului, care tocmai a petrecut 30 de ani la Nazaret, pregătindu‑Se pentru misiunea Sa – ca om – în tăcere şi discreţie. Primul său act public a fost de a merge în Iudeea, pentru a Se boteza de către Ioan în Iordan şi pentru a se arăta ca Mesia – Hristos. Apoi îl biruie pe Satan, ca om, în timpul ispitirii sale în pustiu. Se întoarce apoi în Galileea, dar părăseşte Nazaretul, pentru că aici nu este primit ca proroc (Lc 4, 16‑30), şi pleacă să se instaleze definitiv la Capernaum, pe malul Mării Galileii (Mt 4, 13‑16). În acest moment începe să predice.
Atunci, „pe malul Mării Galileii” (Mt 4, 18 şi Mc 1, 16), Iisus cheamă pe primii patru ucenici, eveniment raportat de către cele trei Evanghelii Sinoptice. Istorisirile lui Matei şi Marcu (adică ale lui Petru, care este unul dintre participanţii la această scenă) corespund, în timp ce aceea a lui Luca este destul de diferită şi comportă un eveniment foarte important, care este pescuirea minunată. Totul începe aproape banal: Domnul se plimbă pe malul lacului; vede doi pescari care aruncau „mreaja”, doi fraţi: Simon şi Andrei. El îi cheamă: „Veniţi după mine, „urmaţi‑mă”, adică veniţi în urma Mea şi vă voi face pescari de oameni”. Aici recunoaştem minunata pedagogie a lui Hristos: El pleacă de la ceea ce este concret, material, văzut, pentru a ne duce la înţelesul duhovnicesc, invizibil. Pescarii lasă totul (barca şi plasele) şi‑L urmează. Îl cred pe cuvânt. Apoi Domnul merge puţin mai departe şi vede altă barcă cu doi fraţi, Iacob şi Ioan, care „descurcau mrejele”, cu tatăl lor, Zebedeu, şi cu nişte muncitori (zilieri). Îi cheamă şi pe Iacob şi Ioan, care lasă totul (pe tatăl lor dimpreună cu muncitorii, barca, plasele) pentru a‑L urma. De la Sf. Luca ştim că Iacob şi Ioan erau tovarăşii lui Simon. Cu toţii aveau o mică afacere familială, al cărei patron era Simon.
Înainte de a ajunge la problema dificilă a prezenţei acestor persoane în preajma – şi probabil în comunitatea – lui Ioan Botezătorul, trebuie să măsurăm bogăţia simbolică şi duhovnicească a acestui eveniment. Hristos ar fi putut să facă totul absolut singur. Nu are nevoie de nimeni, pentru că e Dumnezeu. Dar nu a făcut aceasta: a ales şi a chemat pe ucenici ca să‑I fie împreună‑lucrători. Dumnezeu vrea ca Omul să lucreze dimpreună cu El: este ca un tată care se bucură să‑i antreneze pe copii în lucrarea Sa. Sinergia este permanentă. Însuşi locul în care Domnul îi cheamă pe primii Săi ucenici (tetrada întemeietoare, în sânul căreia se va forma „triada apostolică”, Petru, Iacob şi Ioan) are un înţeles simbolic: este vorba de ţărmul Mării Galileii. O mare este un loc întunecos, fără aer şi fără lumină, e agitată de furtuni. Această mare simbolizează lumea căzută, care a pierdut Duhul Sfânt, Cel care ne dă suflare de viaţă şi care ne călăuzeşte către lumina lui Hristos. Chiar şi meseria apostolilor este simbolică: va trebui să‑i scoată pe peştii‑oameni din adânc cu plasa Evangheliei, Cuvântul lui Dumnezeu.
Cine sunt aceşti primi patru ucenici? Sunt nişte oameni simpli, oameni din popor şi nu oameni „mari”, nişte lucrători (câştigându‑şi pâinea cu lucrul mâinilor lor). Nu sunt nici bogaţi, nici cultivaţi. Dar acest lucru îi va deschide către har: când Sfântul Duh va vorbi prin gura lor, cei care vor auzi vor şti că nu vorbesc de la ei înşişi, ci cuvintele lor vin de la Dumnezeu. Nu sunt puternici nici prin naştere, nici prin bani, nici prin cultură, dar sunt cinstiţi şi buni: sunt nişte oameni cumsecade, nişte oameni de bine. Vom vedea mai departe că vor avea şi ei slăbiciuni şi lipsuri, ca toate fiinţele omeneşti, dar vor rămâne mereu oameni drepţi şi integri (în afară de Iuda): apostolii sunt suflete curate. Cea mai mare calitate a lor este că L‑au crezut pe Dumnezeu pe cuvânt, adică au fost „ca şi copiii”. Trebuie să adăugăm că sunt în acelaşi timp „fraţi” şi „tovarăşi”. Sunt fraţi după trup între ei, doi câte doi. Domnul va insista mult pe fraternitate („Nu aveţi decât un singur Tată şi sunteţi toţi fraţi”, Mt 23, 8‑9), care va fi una dintre temeliile Bisericii. Şi aceste două perechi de fraţi sunt tovarăşi în fapte, asociaţi: este vorba de o fraternitate după duh, şi nu după trup.
Sunt şi diferiţi: Petru era căsătorit şi avea copii (Domnul o va vindeca pe soacra lui, şi una dintre fiicele sale va fi sfântă), ca şi Andrei, probabil; Ioan era fecior, asemenea, probabil, şi Iacob. Ei reprezintă omenirea aşa cum este ea. Nu există cale unică în Biserică: fiecare are locul său. Trebuie să precizăm, în sfârşit, că sunt „Galileeni”: nu există termen mai peiorativ pentru a numi pe cineva în gura evreilor din Iudeea! „Galileea neamurilor”, moştenitoare a Regatului de la Miazănoapte, pământ amestecat (fuseseră acolo numeroşi coloni asirieni şi chaldeeni), unde se vorbea cu accent, era dispreţuită de evreii din Ierusalim. Hristos o va alege tocmai pentru că reprezintă lumea căzută, cei pe care a venit să‑i mântuiască.
După chemarea Domnului, au lăsat toate pentru a‑L urma. E un lucru care se cere analizat. Vedem în urmarea Evangheliei că ei vor continua să predice (mai cu seamă după Înviere) şi să‑şi vadă familiile (Petru se va duce la Capernaum, cu soţia şi soacra sa; se vorbeşte în continuare despre Zebedeu şi soţia sa, Salomeea, părinţii lui Iacob şi ai lui Ioan). Nu trebuie să avem despre această „chemare” o viziune romantică („las toate…”) sau pseudo‑mistică, în spiritul vocaţiilor sacerdotale din secolul al XIX‑lea în lumea romano‑catolică. Apostolii vor trăi împreună cu Rabbi Ieshouah la Capernaum, Îl vor urma adesea în misiunile Sale de evanghelizare, dar nu tot timpul, şi nici mereu cu toţii împreună. Dar aceasta nu‑i va împiedica să păstreze legătura cu familiile lor şi cu societatea (cel puţin până la Cincizecime: pe urmă vor merge să evanghelizeze lumea întreagă, şi atunci vor lăsa cu adevărat toate). Nu este vorba despre o comunitate care ascultă de reguli stricte de viaţă, de o „organizare”, ci despre nişte ucenici la şcoala unui Învăţător. Apostolii învaţă privind la viaţa Dascălului dumnezeiesc şi ascultându‑L. Este vorba despre o transmitere vie a adevărului, împărtăşind viaţa Celui care este Adevărul. Iisus nu se poartă deloc ca un „guru”: nu se leagă niciodată de oameni la nivel personal, Îi iniţiază mereu pe apostoli în tainele libertăţii şi ale responsabilităţii. Dumnezeu îl face pe om liber: nu îl întemniţează niciodată. Colegiul apostolic este o frumoasă prefigurare a Bisericii. Hristos nu va lăsa „reguli” precise, ci va transmite un duh al lucrurilor şi al vieţii. Biserica apostolică, următoarea Colegiului apostolic, nu va fi o „organizaţie”, ci un mod de viaţă, un duh. De fapt, este vorba despre o viaţă după Duhul Sfânt, mai mult decât de o structură religioasă. Biserica este mai întâi şi înainte de toate lăuntrică şi duhovnicească, la fel ca Împărăţia lui Dumnezeu pe care o vesteşte.
Să ne referim în sfârşit la ultimul aspect, care este dificil din punct de vedere istoric, şi anume contradicţia aparentă între istorisirile Evangheliilor sinoptice şi ale Sfântului Ioan, care relatează primele întâlniri ale lui Hristos cu viitorii Săi ucenici în comunitatea Sfântului Ioan Botezătorul. Citim la Sfântul Ioan că, imediat după Teofanie, Ioan Botezătorul a spus la doi ucenici ai săi arătându‑le pe Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu”, pe care ultimii Săi ucenici L‑au urmat până unde locuia. Însă era vorba despre Andrei, care mai apoi l‑a întâlnit pe fratele său Simon şi l‑a adus la Iisus, iar Acesta l‑a numit „Chefa” (Petru). A doua zi l‑a întâlnit pe Filip, care era din aceeaşi cetate ca şi Andrei şi Petru, Betsaida Galileii (Ioan 1, 35‑51). Iar după biblişti, este probabil ca Ioan să fi fost şi el un ucenic al lui Ioan Botezătorul (este singurul care istoriseşte aceste întâlniri). Atunci, dacă Domnul îi întâlnise deja la Ioan Botezătorul pe malul Iordanului, de ce cele trei Evanghelii sinoptice istorisesc chemarea primilor ucenici din Galileea ca şi cum ar fi fost vorba despre prima lor întâlnire, întâmplătoare? Există cel puţin două răspunsuri posibile, care nu sunt de aceeaşi natură.
Întâlnirea de pe malul Iordanului nu este raportată decât de Sfântul Ioan. Însă noi ştim că el şi‑a scris Evanghelia mult după ceilalţi trei, şi în general nu a spus din nou ceea ce fusese deja spus, ci a completat. Cu toate acestea, dacă Matei şi Luca puteau ignora acest lucru, Marcu nu putea, pentru că este vorba despre Evanghelia lui Petru. Deci trebuie să cercetăm mai cu luare‑aminte.
Ioan Botezătorul era înainte‑mergătorul lui Hristos, el a făcut mai mult decât să‑I pregătească drumul. Apostolii nu au fost chemaţi de către Ioan Botezătorul: au fost chemaţi de Hristos, adică de Dumnezeu. Trebuia evitată orice confuzie, cu atât mai mult cu cât Ioan Botezătorul era vărul lui Hristos: Biserica nu este o chestiune de familie. Putem adăuga că întâlnirea din Iudeea este o întâlnire personală (pentru Andrei şi Petru nu există „chemare”), pe când chemarea din Galileea este de natură eclezială: chemând pe primii patru ucenici, Hristos pune prima temelie a Bisericii. Acest lucru este confirmat de legătura simbolică dintre Iudeea şi Galileea. Iudeea, şi mai ales Ierusalimul – unde se găseau Arca legământului şi Templul – simbolizează Împărăţia lui Dumnezeu, iar Hristos va săvârşi acolo toate marile evenimente ale mântuirii, ca mare preot în veac (naşterea, botezul, patima, moartea, învierea şi înălţarea la ceruri). Dar Galileea reprezintă „lumea”, lumea căzută („Galileea neamurilor”), iar Domnul a venit să „caute şi să mântuiască pe cei căzuţi”. Aici va trăi şi va predica. Şi aici va da Apostolilor Săi porunca de a „merge să înveţe lumea întreagă şi de a boteza neamurile”. Trebuia deci ca misiunea Sa să înceapă în Galileea şi ca Apostolii Săi să fie de fel de acolo şi să fie chemaţi acolo de Hristos. De aici faptul că Matei, Marcu şi Luca nu fac aluzie la întâlnirea la Ioan Botezătorul, care avea un caracter personal. Dar acest lucru ne îngăduie şi să înţelegem de ce chemarea Domnului în Galileea pare atât de evidentă pentru Evangheliile sinoptice. Primii patru Apostoli chemaţi de către Rabbi sunt cei care deja L‑au întâlnit în Iudeea şi cărora Ioan Botezătorul le‑a spus, arătându‑L: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 35).
Cand Hristos si-a inceput public lucrarea Sa, i-a chemat pe primii ucenici si a format grupul apostolic deoarece, mai intai, trebuiau sa invete din experienta viata cea noua pe care El a adus-o in lume si, apoi, sa o propovaduiasca oamenilor, la toate neamurile. S-au chemat ucenici pentru ca asa au fost numiti de Hristos si de Evanghelisti. Insusi Hristos a spus: “Nici un ucenic nu este mai presus decat invatatorul sau” (Matei 10,24). Este plina Evanghelia de formule de genul: “ucenicii Lui s-au apropiat de El” (Matei 5,1) “si ucenicii Lui au mers dupa El” (Matei 8,23), “atunci a zis ucenicilor Sai” (Matei 9,37),”apoi si-a intins mana catre ucenicii Sai si a zis: Iata mama Mea si fratii Mei!” (Matei 13,49) s.a.m.d.
Domnul nostru i-a chemat pe primii ucenici şi le-a zis că îi va face „pescari de oameni” (Matei 4,18 – 22). Cu simplitate şi statornicie le-a zis: „Această artă pe care voi o aveţi, de a pescui, aceasta de-acum va dobândi o altă dimensiune. Vă voi face pescari de oameni şi veniţi de Mă urmaţi”. Aceia, ca oameni simpli, au mers fără ca să cerceteze pe toate părţile acest fapt. […] Este nevoie de curaj şi de risc în viaţă ca să aflăm adevărul.
Aşadar ucenicii, fără să stea mult pe gânduri, L-au urmat pe Domnul. Pentru că aveau un suflet viteaz. Astăzi însă lipseşte sufletul viteaz, astfel încât să jertfim toate pentru adevăr. Domnul a spus că îi va face pescari de oameni. Aici se pune o problemă deosebită: „Bine, aceştia sunt nişte oameni fără scoală, nu cunosc nimic. Unde vor găsi această putinţă? Noi ştim că trebuie să fim înţelepţi, să cunoaştem toate sistemele pedagogice, să cunoaştem toată theologia ortodoxă pe dinafară, ca să-i ajutăm pe oameni, să le deschidem ochii”.
Însă Domnul nostru altceva ne arată prin chemarea apostolică a smeriţilor pescari: „Deştepţii” ne închid calea spre Dumnezeu, precum şi aşa-zişii „sfinţi” şi „luminaţi”. Acela care ne deschide calea este Hristos. Aşadar, dacă nu avem Duhul lui Dumnezeu, nu putem insufla niciun om. Iar pe acesta îl dă Domnul unde voieşte, ca dar, potrivit cu receptivitatea inimii.
Nu este suficient, pentru ca să insufli un om, să-i explici care este theologia ortodoxă şi care este calea spre Dumnezeu, ci este nevoie să ai şi „deosebirea duhurilor”. Pentru că, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, diavolul „nu se teme” de curăţie; nu se teme diavolul de postire; nu se teme diavolul de culcatul pe jos, nu se teme diavolul de nimic, dacă toate acestea sunt făcute în favoarea lui. Dar ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul? Şi binele şi adevărul se poate să le săvârşim în favoarea diavolului. Astfel, peste toate trebuie să ne clarificăm înlăuntrul nostru mobilele şi scopul intenţiilor şi al faptelor noastre.
Oarecând au mers unii la avva Pimen ca să-i spună că episcopul locului este eretic şi l-au tulburat pe sfânt. Atunci avva le-a spus ucenicilor săi: „Să le faceţi o fiertură să mănânce şi să plece fraţii aceştia pentru că sunt smintiţi”. Noi vrem să mântuim întreaga lume cu mintea noastră, cu teoriile noastre, fără să avem o legătură personală cu Dumnezeu. Fără cunoaşterea luptei duhovniceşti, fără cunoaşterea căii duhovniceşti, fără experienţa personală a păcatului şi a pocăinţei este cu neputinţă să-l insuflăm pe om. Din ce motiv? Pur şi simplu, dacă nu trecem prin durerea personală a durerii absenţei şi a căutării lui Dumnezeu, nu ne va durea pentru niciun om şi vom sluji unui „adevăr”, care nu se află în legătură cu lupta duhovnicească personală şi cu adevărul personal al niciunui om.
Un pedagog care nu se împărtăşeşte personal cu elevul său şi cu copilul său, se limitează la dezvoltarea teoriilor. Dar fiecare om este cu totul diferit, prin urmare este nevoie de o abordare personală. Dacă abordez omul pe baza unui sistem de adevăruri şi teorii, nu voi dobândi o relaţie omenească. Precum un părinte care are mulţi copii. Dacă este adevărat, se apropie cu totul diferit de fiecare, analog cu adevărul său.
Parcursul personal către Dumnezeu şi către adevărul fiecărui om este cu totul particular şi reclamă nu cunoaşterea [teoretică a] adevărului, ci experierea lui Dumnezeu. Una este cunoaşterea cerebrală a adevărului şi altceva cunoaşterea lui Dumnezeu. Prin urmare, Domnul de ce nu S-a apropiat de înţelepţii religiei din acea epocă şi i-a ales pe cei fără carte? Pentru că erau oameni neprihăniţi. Nu se întipărise în mintea lor niciun fel de falsă teorie religioasă. Erau „curaţi”, de aceea vedeau în chip neştirbit adevărul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur mai subliniază şi altceva: „Domnul i-a ales pe cei neprihăniţi ca să nu se mândrească că au avut ceva al lor ca să dea, sau că au izbutit ceva al lor, ci că toate au fost ale harului”. Pentru ce s-ar fi putut mândri pescarul? Doar era fără carte, neînvăţat. Cum făcea el minunile? Cum vorbea el limbi străine? Cum lumina oamenii? Aşa grăia pescarul: „Nimic nu este al meu, toate sunt ale lui Dumnezeu”. Şi continuă cutremurându-ne, depăşind orice fel de măsură morală, Sfântul Ioan Gură de Aur, şi zice: „Dacă Dumnezeu îl voieşte pe careva păstor, mai întâi îl smereşte. Mai întâi îl face să guste eşecul său personal, să-şi vadă halul dezastruos în care se află“. Prin urmare, pedagogul corect este cel zdrobit, cel pierdut [dar care a fost ridicat de mila lui Dumnezeu – n.n.].
Oamenii morali, aflaţi pe locuri înalte şi „pe tron şezând” sunt uneori oameni problematici. Pentru că funcţionează pe baza propriilor lor măsuri cu privire la adevăr şi la morală. Dar după ce măsură suntem chemaţi să funcţionăm? Nu după concepţiile şi teoriile noastre, ci după ale duhului şi ale voii lui Dumnezeu pentru fiecare persoană.
Totdeauna este viu Dumnezeu şi totdeauna lucrează Dumnezeu, prin urmare, în fiecare situaţie ne luminează Dumnezeu – mai ales dacă suntem deschişi la Acesta, iar nu la mintea noastră -, ce anume trebuie să facem şi cum să abordăm fiecare om. Aceasta presupune simţirea şi conştientizarea zdrobirii şi a eşecului. Să-i spunem lui Dumnezeu „nu ştiu ce fac, sunt pierdut; vino Tu şi condu lucrurile”. Dacă avem copii şi îi vom creşte încătuşaţi, potrivit propriilor noastre concepţii, ne vom îmbolnăvi şi noi şi copiii. Trebuie mai întâi să ne limpezim înlăuntrul nostru, care este raţiunea pentru care trăim, care este raţiunea pentru care avem copii, care este raţiunea pentru care predicăm, care este raţiunea pentru care îi slujim pe oameni. Este reală căutarea lui Dumnezeu? Este reală biruinţa asupra morţii? Este adevărată dorirea noastră pentru tămăduirea omului?
Dacă da, atunci altă abordare ne va da Dumnezeu. Prima simţire care apare din această abordare este libertatea; nu mai suntem neliniştiţi (angoasaţi), dacă vom reuşi sau vom avea un eşec, nici nu-l vom sufoca pe om cu orice preţ, ca să-l schimbăm. Pentru că dacă noi am învăţat cu adevărat calea duhovnicească şi nu este vorba doar de o baricadare religioasă a noastră cu un conţinut psihologic, ci este o abordare adevărată a lui Dumnezeu, simţim tragismul omului.
Ceea ce spune Apostolul Pavel: „Toţi am păcătuit”. Simţim starea noastră dezastruoasă. Simţim ce înseamnă iadul. Ce înseamnă harul lui Dumnezeu. Şi atunci omul este mişcat lăuntric. Se subţiază sufletul său şi nu suportă ca să fie cineva în iad.Dacă noi cu uşurinţă afurisim şi-i trimitem pe oameni „în focul iadului” este pentru că noi trăim focul iadului, pentru că nu am gustat cu adevărat ce înseamnă harul lui Dumnezeu.
Vreţi să distingem când suntem în duhul lui Dumnezeu, sau care oameni lucrează în duhul lui Dumnezeu şi care nu? Să ne amintim un semn sigur: Dacă unui oarecare om, unui decăzut care este în starea lui mizerabilă, îi dă nădejdea că poate să fie sau să devină înger şi-i dezvoltă lucrurile pozitive, îi dă nădejde în Dumnezeu, acesta este al lui Dumnezeu.
Noi, aşadar, căutăm cele pozitive ale oamenilor, ca să-i încurajăm pe calea spre Dumnezeu, nu ca să justificăm păcatele lor. Suntem adevăraţi şi le dăm curaj; şi astfel se odihneşte inima noastră şi ne rugăm.
Atunci când începem să abordăm lucrurile în mod raţionalist, ce este corect şi ce este greşit, suntem sufocaţi şi îi sufocăm pe alţii. Pentru că nu-L interesează pe Dumnezeu ce este corect şi ce este greşit. Sau, mai degrabă, Dumnezeu depăşeşte aceste scheme morale. Dumnezeu deschide orizontul pentru ce este viaţă şi ce este moarte. Ce este lumină si ce este întuneric.
Când ne dăruieşte această simţire, atunci această experiere a lui Dumnezeu ne naşte nevoia de a sluji binele şi de a ne afla în ethosul lui Dumnezeu, adică în morala cea dreaptă, nu pentru că ne sileşte cineva, ci pentru ca să păzim viaţa care ne-a fost descoperită (revelată).
Drept pentru care înţelegem, atunci când Domnul nostru zice: „Veniţi şi vă voi face pescari de oameni”, că trebuie să fim pescari. Aşadar, să făgăduim propria noastră cunoaştere, propria noastră virtute, propria noastră înţelepciune şi să nu socotim că Dumnezeu este un dat (fapt) în inima noastră, ci întru priveghere totdeauna să-L căutăm pe Dumnezeu şi să ne zdrobim inima.
Să avem această simţire a zdrobirii şi să nu fim foarte erudiţi. Să vrem ca toată lumea să se mântuiască şi să ne doară pentru „cel mai de pe urmă frate” al nostru. […] Aşadar, dacă inima noastră nu-l iubeşte pe cel din afara Bisericii, dacă inima noastră nu doreşte mântuirea criminalului, dacă inima noastră se simte liniştită când există oameni eretici şi-i rânduim frumos în afara Bisericii, iar noi ne adormim conştiinţa că suntem ortodocşi, dacă preferăm acest comportament, nu va putea niciodată să „se trezească” duhul lui Dumnezeu şi nu vom putea niciodată să insuflam vreun om.
Dupa Cincizecime si dupa formarea Bisericii primare prin taina Botezului, a Hirotoniei si a Sfintei Euharistii, toti membrii Bisericii s-au numit ucenici ai lui Hristos. In cartea Faptele Apostolilor se pot intalni mult expresii de genul: “inmultirea ucenicilor” (Fapte 7,1),”sufland amenintare si ucidere impotriva ucenicilor Domnului” (Fapte 7,2), “in Antiohia ucenicii intaia oara s-au numit crestini“ (Fapte 11,26), “si ucenicii se umpleau de bucurie si de Duh Sfant”(Fapte 13,52), “înconjurându-l ucenicii” (Fapte 14,22) samd. Cuvantul ucenic provine de la verbul “a ucenici“ si desemneaza pe cineva care isi alege un invatator, se pune pe sine sub ascultarea acestuia pentru a primi cunoasterea pe care o are acesta si pentru a i se transmite experienta si cunostintele acestuia.
Ucenicia se afla in stransa legatura cu dragostea catre persoana invatatorului si fata de invatatura pe care acesta o propovaduieste, fiind o alegere care se face in deplina libertate si prin educatie sistematica pentru patrunderea adevarurilor. In Sfanta Evanghelie se face referire la ce inseamna ucenicia. La un moment dat, in predica Sa, Hristos spune: “De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52).
Carturarul cu invatatura despre Imparatia lui Dumnezeu inseamna carturarul “cu cunoastere de Hristos”. Hristos este stapanul (gospodarul) “bogatiilor” si acestuia Ii apartin “comorile intelepciunii“(Fericitul Teofilact). Prin urmare, cel ce uceniceste lui Hristos se face partas imparatiei, adica sfintei intelepciuni, slavei lui Dumnezeu.
Despre Iosif din Arimateea, care a cerut de la Pilat Trupul lui Hristos dupa moartea Sa pe Cruce, s-a scris: “si acesta era ucenic al lui Iisus” (Matei 27,57) Asta inseamna ca ascultase cuvantul Sau, vazuse minunile Sale si era cunoscator al invataturii lui Hristos. Si Hristos, dupa inaltarea Sa, spune ucenicilor Sai: “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, invăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă“ (Matei 28,19-20).
Ucenicia in Imparatia lui Dumnezeu devine efectiva prin Sfintele Taine (Botezul si celelalte taine) si prin indeplinirea poruncilor lui Hristos, cea care aduce adevarata cunoastere si impartasire cu Hristos.
Principala caracteristica a Apostolilor era aceea de a fi “ucenici ai lui Hristos”, astfel traindu-si intreaga viata. Cel mai important titlu al crestinilor este acela de a fi numiti ucenici ai lui Hristos. Si deoarece Hristos nu se gaseste in afara Bisericii, ucenicia se face in interiorul acesteia, prin tezaurul teologiei si al traditiei pe care o detine Biserica. Nimeni nu poate sa fie ucenic al lui Hristos si sa nu fie si ucenic al Bisericii, cu toata comoara ei cea binecuvantata si cu viata ei sfanta. Amin (postat pe fb de ioan monahul)