Ajunul Botezului Domnului
În noaptea de Bobotează se deschid cerurile şi Dumnezeu îţi îndeplinește dorințele! această zi de ajun, care precede sărbătoarea propriu zisă, a Bobotezei, este chiar mai importantă decât sărbătoarea în sine. Acest lucru e posibil datorită numărului mare de practici magico-rituale, cât și prin intensitatea sacralității ce se pogoară asupra ei. In Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) se tine post negru, nu se mananca si nu se bea nimic. Canoanele Bisericii invata ca in Ajunul Bobotezei se ajuneaza total, (Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia agheasma pe nemancate. In Tipicul Sfantului Sava se spune ca, daca Ajunul cade duminica sau sambata, nu se tine post negru. Postul din ziua de 5 ianuarie este pastrat din perioada secolele IV-VI, cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciune timp de 40 de zile, sa primeasca botezul in seara acestei zile. Dupa ce primeau botezul, puteau sa participe pentru prima data la liturghia credinciosilor si sa se impartaseasca. Astazi, crestinii postesc in aceasta zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfintita – Agheasma Mare. Ajunul Bobotezei se serbează prin post, deoarece se spune că cine va posti in ajun de Bobotează va avea noroc tot anul. Totodată în această zi de ajun există tradiția conform căreia preotul va trece pe la toate casele cu „Iordanul” sfințind atât gospodăriile, cât și pe locuitorii acestora.
Slujba de la Agheasma Mare se oficiaza de doua ori pe an, pe 5 ianuarie, in Ajunul Botezului Domnului si pe 6 ianuarie, in ziua praznicului Bobotezei. In cadrul slujbei de sfintire a apei se citesc trei paremii, toate din prorocia lui Isaia (cap. XXV, 1-10; LV, 1-13 si XII, 3-6), apoi Apostolul (din I Cor. X, 1-4) si Evanghelia (de la Mc. I, 9-12), in care se prezinta in rezumat Botezul Domnului. Dupa ectenia mare se rosteste rugaciunea de sfintire a apei, compusa de Sfantul Sofronie al Ierusalimului, adresata Sfintei Treimi: (“Treime mai presus de fire…”). Preotul slujitor Il invoca de trei ori pe Sfantul Duh pentru sfintirea apei (“Tu Insuti, dar, Iubitorului de oameni Imparate, vino si acum prin pogorarea Sfantului Tau Duh si sfinteste apa aceasta”) si binecuvanteaza de fiecare data apa cu mana, afundandu-o crucis in vasele cu apa. Apoi rosteste o noua formula de invocare a Sfantului Duh (“Insuti si acum, Stapane, sfinteste apa aceasta, cu Duhul Tau cel Sfant”), pe care preotul o rosteste tot de trei ori, binecuvantand de fiecare data apa, cu mana crucis. La finalul slujbei, preotul slujitor afunda de trei ori crucea si busuiocul in apa cantand troparul Praznicului. “In Iordan botezandu-Te Tu Doamne …” In casele credinciosilor, agheasma se pastreaza la loc de cinste, in vase curate si dintr-insa se gusta pe nemancate, in zilele de post si ajunare. Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, “firea apei celei sfinte este ca sa spele si trupul si sufletul, sa-l sfinteasca, sa-l innoiasca si sa-l faca fiu al lui Dumnezeu”.
Iubitilor, În ziua Naşterii Domnului, 25 decembrie, l-am văzut pe Hristos prunc în peşteră. Pe 1 ianuarie l-am văzut prunc de opt zile tăindu-se împrejur şi primind numele de Iisus, apoi dus la Templu la 40 de zile, și apoi a fugit în Egipt și s-a întors în Nazaret. La 12 ani merge la Templu și mâine, pe 6 ianuarie, îl vedem „bărbat desăvârşit“ (Efeseni 4, 13), la vârsta de 30 de ani, venind la repejunile Iordanului să fie botezat. Din Evanghelii cunoaştem viaţa lui Hristos, dupa naștere mai puțin, iar de la intoarcerea din Egipt numai informaţiile până când Hristos de doisprezece ani a mers la Ierusalim, s-a închinat în Templul lui Solomon, a rămas acolo trei zile şi i-a uimit pe înţelepţii lui Israel cu întrebările şi cu răspunsurile Lui. Apoi, Evangheliile tac. Există un gol, de la stabilirea în Nazaret pâna la 12 ani. Apoi din nou tacere și ne întrebăm unde a fost şi ce a făcut Hristos de la 12 până la 30 de ani? Duşmanii credinţei exploatează acest gol. Şi ce zic?! Că în această perioadă (de 18 ani) a călătorit şi s-a dus departe, în ţări diferite, şi în special în spaţiul misticismului empatic, în Indii, şi acolo a învăţat înţelepciunea pe care apoi a propovăduit-o. Minciună! Hristos nu s-a dus nicăieri. Cum se demonstrează asta? O spune Evanghelia. Vă explic lucrul acesta şi printr-un exemplu. Eu sau tu, prin harul lui Dumnezeu, provenim dintr-un mic sat, dintr-un oras cu cartier, strazi, vecini. Daca cineva merge acolo, unde v-ați nascut, oamenii îi vor spune lucruri despre viaţa dumneavoastră: că era mic, că a mers la şcoala primară, că a mers la gimnaziu, că a mers la universitate, şi că…, şi că… Toate le ştiu vecinii. Pentru că lucrurile acestea se discută. Cunosc detaliile vieţii fiecărui. Mai ales într-un sat mic, ca cel locuit şi Hristos, în Nazaret; de aceea s-a numit Nazarinean. Aşadar când s-a făcut mare, de 30 de ani, şi a propovăduit în Nazaret, ce spuneau consatenii? Curios lucru! Ăsta la şcoală nu s-a dus ( n.n. a stat aici în Nazaret ca tâmplar): „Cum de ştie acesta carte fără să fi învăţat?” (Ioan 7, 15), că ştie atâtea lucruri?!… Compatrioţii lui, adică, mărturisesc că nu a plecat din cercul Nazaretului, ci – ce a făcut? – în această perioadă de 18 ani era acolo muncitor. Să audă aceasta toţi acei părinţi ai muncii şi falşi ocrotitori care profită de muncitori. Domnul nostru Iisus Hristos a fost muncitor, cu bătături în mâini. Sărac, slujea în atelierul Sfântului Iosif ca să se întreţină pe El şi pe Sfânta Lui Maică. Există şi o icoană, care-L prezintă în atelierul tâmplăresc al părintelui Său tată, ţinând în mâini un ferăstrău şi o teslă şi muncind. Iată aşadar unde a fost Hristos de la 12 până la 30 de ani. Dacă ar fi fost în alte ţări, ar fi cunoscut-o compatrioţii Săi, dar ei mărturisesc, că nu S-a dus. De aceea sunt uimiţi, nu se pricep cum cunoaşte „carte, fără să fi învăţat”..
Ajuns acum în pragul bărbăţiei, Iisus era îndreptăţit să se ducă la Ierusalim cu părinţii săi şi să participe cu ei la sărbătorirea primilor săi Paşti. Un grup considerabil s-a pregătit să plece din Nazaret în Ierusalim. Grupul a călătorit spre sud în direcţia Samariei, dar, după Izreel, drumul se bifurca la est, ocolind Muntele Gilboa prin valea Iordanului pentru a evita trecerea prin Samaria. Lui Iosif şi familiei lui le-ar fi plăcut să traverseze Samaria pe drumul fântânilor lui Iacob şi Bethel, dar, întrucât iudeilor nu le plăcea să aibă de-a face cu samariteni, ei s-au decis să-şi însoţească grupul prin valea Iordanului. Mult temutul Arhelaus fusese destituit şi nu prea aveau de ce se teme să-l ducă pe Iisus la Ierusalim. Trecuseră doisprezece ani de când Irod căutase să omoare copilaşul din Betleem, şi nimeni nu se mai gândea acum să asocieze chestiunea aceea cu acest obscur băiat din Nazaret.
Înainte de a ajunge la bifurcaţia din Izreel şi cum ei îşi urmau călătoria, au trecut curând prin dreapta străvechiului sat al Shunemului; Iisus a auzit din nou vorbindu-se de cea mai frumoasă fecioară a Israelului care a trăit odinioară acolo, precum şi de lucrările minunate înfăptuite în acest loc de Elisei. Trecând pe lângă Izreel, părinţii lui Iisus i-au povestit faptele şi gesturile lui Ahab şi ale Izabelei, şi isprăvile lui Iehu. Înconjurând Muntele Gilboa, ei au vorbit mult despre Saul care s-a sinucis pe coastele acestui munte, despre regele David şi despre amintirile ce se refereau la acest loc istoric. Înconjurând poalele Muntelui Gilboa, pelerinii puteau vedea, la dreapta, oraşul grecesc Scytopolis. Ei au admirat de la distanţă aceste edificii de marmură, însă nu s-au apropiat de acest oraş al Gentililor ca nu cumva să fie pângăriţi şi apoi să nu poată lua parte la ceremoniile solemne şi sacre ale Paştelor din Ierusalim. Acum drumul îi cobora rapid în valea tropicală a Iordanului şi curând, spre mirarea sa plină de admiraţie, Iisus a văzut întortocheatul şi şerpuitorul Iordan cu apele sale învolburate şi scânteietoare curgând către Marea Moartă. Ei şi-au scos mantalele pentru a călători spre sud în această vale tropicală, au admirat somptuoasele câmpuri de cereale şi frumoşii oleandri roz în floare, în vreme ce la nord masivul munte Hermon cu calota sa de zăpadă se profila în depărtare spre nord, dominând maiestuos această vale istorică. Cu puţin peste trei ore după ce au trecut de Scytopolis, ei au ajuns la un izvor clipocind şi au campat acolo peste noapte sub cerul înstelat. În a doua zi a călătoriei lor, ei au trecut pe lângă locul unde Iabocul venind dinspre est se varsă în Iordan. Ridicându-şi privirile spre est în susul acestei văi, ei ş-au amintit de viaţa lui Gideon atunci când midianiţii au invadat în această regiune pentru a cotropi ţara. Spre sfârşitul celei de-a doua zi a călătoriei, ei au campat la poalele celui mai înalt munte ce domina valea Iordanului, Muntele Sartaba, a cărui culme era ocupată de o fortăreaţă alexandrină unde Irod o întemniţase pe una dintre soţiile sale şi îi îngropase pe cei doi fii spânzuraţi ai lui. În ziua a treia, ei au trecut pe lângă două sate recent clădite de Irod; ei au remarcat frumoasa lor arhitectură şi superbele lor grădini de palmieri. La căderea nopţii, ei au ajuns la Ierihon unde au rămas până în ziua următoare. În noaptea aceea, Iosif, Maria şi Iisus au mers trei kilometri ca să ajungă la amplasamentul anticului Ierihon unde, potrivit tradiţiei iudaice, Ioşua, cel după care a fost numit Iisus, înfăptuise aceste isprăvi celebre. În ultima parte a acestei călătorii, drumul n-a fost decât o procesiune neîntreruptă de pelerini. Cei din Nazaret începeau acum să urce dealurile care duceau în sus la Ierusalim. Apropiindu-se de culme, ei au putut vedea munţii de pe partea cealaltă a Iordanului, şi spre sud apele leneşe ale Mării Moarte. Pe la jumătatea distanţei până la Ierusalim, Iisus a văzut, pentru prima oară, Muntele Măslinilor (regiunea ce avea să joace un mare rol în viaţa sa viitoare). Iosif i-a specificat faptul că Oraşul Sfânt era situat chiar îndărătul acestei creste, iar băiatului i-a crescut inima în piept de bucuria presimţită la gândul apropiatei vederi a oraşului şi a Casei Tatălui Său Ceresc. Pe pantele estice ale Olivetului, ei s-au oprit ca să se odihnească la marginea unui mic sat numit Bethania. Sătenii ospitalieri veneau în întâmpinarea pelerinilor pentru a-şi oferi serviciile, şi s-a întâmplat ca Iosif şi familia sa să se oprească lângă de casa unui anume Simon care avea trei copii de aproape aceeaşi vârstă cu Iisus - Maria, Marta şi Lazăr. Aceştia au invitat familia din Nazaret să se odihnească la ei, poate atunci s-a născut atunci o prietenie pe viaţă între cele două familii. Mai târziu, în cursul vieţii sale bogate în evenimente, Iisus s-a oprit de multe ori la ei. Pelerinii din Nazaret s-au pornit repede la drum şi au ajuns curând lângă Olivet. Iisus omul a văzut pentru prima dată Oraşul Sfânt, palatele pretenţioase şi templul inspirator al Tatălui său. Niciodată în viaţa sa n-a mai încercat Iisus o emoţie atât de pur omenească comparabilă cu cea care l-a captivat în această după-amiază de aprilie, aflat pe muntele Măslinilor, în timp ce, pentru prima dată, el sorbea cu privirea Ierusalimul. După câţiva ani, stând în acelaşi loc, el a plâns deasupra oraşului care avea să respingă încă o dată un profet, cel din urmă şi cel mai mare dintre învăţătorii celeşti. Ei s-au grăbit către Ierusalim. Era acum joi după-amiaza. Ajungând în oraş, ei au trecut prin faţa templului, şi Iisus nu mai văzuse niciodată o atât de mare mulţime de oameni. El medita profund la motivul pentru care toţi aceşti iudei se adunaseră acolo, venind din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii cunoscute. În curând au ajuns la locul pregătit pentru găzduirea lor pe durata săptămânii pascale, în casa a unei rude de-a Mariei, care aflase, prin Zaharia, ceva despre evenimentele anterioare privitoare la Ioan şi Iisus. Poate ca aici a mâncat Iisus cu ucenicii lui Cina cea de Taină. În ziua următoare, ziua ajunului, ei s-au pregătit pentru cuvenita sărbătorire a sabatului Paştelor. În vreme ce tot Ierusalimul forfotea de pregătirile pentru Paşti, Iosif a găsit timp ca să-l ducă pe fiul său să viziteze scoala unde dorea el să-l convingă pe Iisus să-şi continue educaţia îndată ce ar fi atins vârsta cerută, adică la cincisprezece ani. Iosif era cu adevărat nedumerit să observe puţinul interes pe care îl manifesta Iisus faţă de aceste planuri elaborate în gândurile sale cu atâta grijă.
Însă Iisus a fost profund impresionat de templu, de slujbe şi de celelalte activităţi asociate. Pentru prima dată de la vârsta copilariei, el era prea preocupat de propriile meditaţii pentru a mai pune multe întrebări. El i-a pus totuşi tatălui său câteva întrebări dificile, aşa cum făcuse şi cu alte ocazii, cu privire la motivele pentru care Tatăl ceresc cerea masacrul atâtor animale nevinovate şi lipsite de apărare, despre comețtul din curtea Tempului. După expresia de pe chipul băiatului, tatăl său vedea bine că răspunsurile şi încercările sale de explicare nu erau satisfăcătoare pentru profunzimea gândirii şi pentru ascuţimea raţionamentului fiului său. În ajunul sabatului de Paşti, mintea omenească a lui Iisus a fost străbătută de un torent de iluminare spirituală care i-a făcut inima să debordeze de o milă afectuoasă pentru mulţimile oarbe din punct de vedere spiritual şi ignorante din punct de vedere moral adunate ca să comemoreze străvechii Paşti. Aceasta a fost una dintre zilele cele mai extraordinare ale înomenirii, ale sensului întrupării Fiului lui Dumnezeu. Poate că în timpul nopţii, pentru prima oară în viața sa pământeană a auzit un glas interior „Ţi-a sosit ceasul. E timpul ca tu să începi să te ocupi de treburile Tatălui tău”. Şi astfel, poate chiar înainte ca grelele responsabilităţi ale familiei din Nazaret, prin moartea lui Iosif, să fi căzut pe umerii tineri ai lui Iisus, a sosit acest mesager celest pentru a-i aminti acestui băiat care nu avea încă treisprezece ani că venise timpul să înceapă a-şi prelua răspunderea unui univers. Acesta a fost primul act dintr-o suită de evenimente care, în cele din urmă, au culminat în desăvârşirea manifestarea unor sentimente de afectiune și simpatie ale Fiului pe pământ, în urma căreia „guvernarea unui univers a fost repusă pe umerii săi umani şi totodată divini”. Pe măsură ce trecea timpul, misterul întrupării devene din ce în ce mai insondabil pentru fiecare dintre noi. Noi cu greu puteam înţelege că acest băiat din Nazaret era creatorul întregului Univers. Nici în ziua de azi nu înţelegem mai bine cum sunt asociate sufletelor umanităţii spiritul acestui Fiu Creator şi spiritul Tatălui său din Paradis, cu scurgerea timpului, noi puteam să vedem mintea sa umană desluşind din ce în ce mai bine că responsabilitatea unui univers care stătea în spirit pe umerii săi, în timp ce îşi trăia viaţa sa întrupată. Astfel ia sfârşit cariera băiatului din Nazaret şi începe aceea a adolescentului - omul divin tot mai conştient de sine - care începe acum să ia în considerare lucrarea Sa în lume, străduindu-se totodată să împace proiectele sale tot mai vaste cu dorinţele părinţilor săi şi cu obligaţiile faţă de familia sa şi faţă de societatea timpului său.
În Evanghelia Luca, găsim episodul cu Iisus în Templu la vârsta de 12 ani: „Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau. Şi socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile Lau aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Lc. II, 42-52) Aceasta este în simplitatea și strălucirea ei, pagina adolescenții și tinereții lui Iisus. Tot ce face farmecul copilăriei, se găse ște adunat aici armonios. Această pornire aleasă a inimii se înalță atât de simplu și de u șor către Dumnezeu: „ nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? ” De reținut: De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu? (Lc 2,49).Iar copilul creştea mereu în vârstă şi era iubit şi de Dumnezeu şi de oameni (1Sam 2,26).
Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Lc. II, 42-52) Această pornire aleasă a inimii se înalță atât de simplu și de ușor către Dumnezeu: „ nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? ” După acest cuvânt care este destăinuirea desăvârșită, Iisus reintră într-o perioadă de 18 ani de tăcere și la vârsta de 30 de ani, părăse ște Nazaretul și vine pe țărmurile Iordanului, aproape de Ierusalim.
Biserica comprimă în mod providenţial şi teologic perioada dintre Naşterea lui Hristos şi Botezul Lui în Iordan în doar 12 zile. Şi aceasta pentru că timpul umplut de veşnicia plină de iubire a Treimii devine plastic, flexibil spre înviere, se poate comprima liturgic până la clipa de pocăinţă extremă a tâlharului sau se poate dilata pe durata unei vieţi trăite în comuniune cu Dumnezeu. Singurele evenimente din aceşti treizeci de ani sunt Aducerea Mântuitorului la Templu la 40 de zile amintită în Evanghelia rostită la Tăierea Împrejur a Mântuitorului, pe 1 ianuarie (Luca 2, 41-52) şi venirea Lui la Templu, la vârsta de doisprezece ani. În acest fragment evanghelic, Iisus, copilul de doisprezece ani se pierde de părinţii săi, rămâne la Templu în mijlocul preoţilor şi învăţătorilor Legii Vechi, părinţii săi crezând că este printre rude şi cunoscuţi, după sărbătoare. De fapt, observăm că părinţii se pierd de Iisus, care nu era nicidecum îngrijorat de această vremelnică separare. După ce îl caută trei zile, mama lui Iisus şi Iosif, se întorc în Ierusalim şi Îl găsesc în mijlocul învăţătorilor venerabili din Templu, “ascultându-i şi întrebându-i”. Unii ar putea crede că Iisus îi asculta cu atenţie şi îi întreba pe magiştrii Torei ebraice, ca un învăţăcel, copil de doisprezece ani. Însă Evanghelia continuă: “Şi toţi erau miraţi de înţelepciunea şi de răspunsurile Lui”. Aşadar Mântuitorul Hristos, Copilul cel dumnezeiesc, îi asculta pe rabini aşa cum ascultă profesorii pe studenţi la examene. Îi întreba, ei nu ştiau să răspundă şi erau miraţi de răspunsurile Lui. Acesta este harul întrebărilor lui Dumnezeu. La ele nu poate răspunde nimeni decât Unul Creatorul tuturor. Probabil Domnul îi examina pe Învăţătorii vechi de zile de la Templu despre vremelnicia şi provizoratul Legii Vechi, despre orientarea moralist negativă, care aşteaptă o plinire pozitivă în iubire a Decalogului, dar mai ales despre miile de proorocii care vorbeau despre sosirea lui Mesia, Aşteptarea veacurilor, Mântuitorului lui Israel şi al întregii lumii. Ascultau un copil şi le vorbea Profesorul cel veşnic, care le dezvăluia întru Sine teologia istoriei ca pregătire pentru Înviere. La o asemenea scenă de înţelepciune paradoxală oferită zdrobitor de evident dar infinit de discret de Fiul lui Dumnezeu, Maica Domnului Îl mustră pe Fiul ei: “Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată tatăl tău şi eu te căutăm îngrijoraţi”. La care Iisus răspunde magistral: “De ce era să mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălul Meu Mi se cădea să fiu?”. Aşadar, Iisus certifică filiaţia Sa dumnezeiască, legătura Sa de fiinţă cu Părintele universului şi mai ales dorul Lui infinit de comuniune în Casa Tatălui Său. El, în faţa neputinţei omului de a se mai întoarce la Dumnezeu, Tatăl lui, se face Om şi se întoarce împreună cu întregul neam omenesc, pe calea Golgotei, spre Înviere. Iisus revine în casa părintească a Dumnezeirii împreună cu omul, fiul cel risipitor, pierdut printre străini şi porci. De aici putem învăţa că înţelepciunea nu stă în numărul anilor, ci în profunzimea ochiului interior, în cunoaşterea izvoarelor fiinţei şi a scopului creaţiei în lumina lui Dumnezeu. Așadar, Mântuitorul Iisus Hristos la vârsta de 12 ani are o înţelepciune neobişnuită pentru vârsta lui biologică. El merge cu Maica Domnului şi cu dreptul Iosif împreună cu rudele lor în fiecare an la Ierusalim, potrivit tradiţiei iudaice. Merg la templu pentru a se închina şi pentru a serba Paştile. Această călătorie la Ierusalim arată semnificaţia duhovnicească a templului, locul unde prezenţa lui Dumnezeu este cea mai intensă şi mai directă faţă de poporul ales. Templul însă era o preînchipuire sau o prefigurare a Persoanei însăşi a Mântuitorului Iisus Hristos. După cum într-un spaţiu definit material prin construcţie locuieşte Dumnezeu, tot aşa în Omul Iisus Hristos este prezent Fiul lui Dumnezeu cel Veşnic.
Sfântul Pavel afirmă că „în Iisus Hristos locuieşte trupeşte plinătatea dumnezeirii“ infinite, necuprinse, mai presus de înţelegere. Deşi trupul este limitat, în el locuieşte dumnezeirea cea necuprinsă cu vederea, cu simţurile şi cu înţelegerea. „Templul era prefigurarea sălăşluirii lui Dumnezeu printre oameni şi mai ales prezenţa plinătăţii lui Dumnezeu Fiul în umanitatea pe care El a asumat-o şi a împropriat-o. Templul era casa sfântă care Îl prevestea, Îl prevedea pe Cel Unul Sfânt, Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat din iubire pentru oameni. În El sunt unite pentru veşnicie dumnezeirea şi omenitatea. De aceea, când Mântuitorul S-a apropiat de Sfintele Sale Pătimiri a zis: «Dărâmaţi acest templu şi în trei zile Eu îl voi rezidi» Prin aceasta el a făcut legătura între unicul templu al poporului evreu şi templul Trupului Său. Prin intermediul Trupului lui Hristos care devine şi izvor al trupului Său tainic care este Biserica se vede legătura dintre templul Vechiului Testament şi Biserică. Templul prefigura întruparea lui Hristos, sălăşluirea lui Dumnezeu în umanitate şi în acelaşi timp preînchipuia Biserica lui Hristos, adunarea oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi şi sălăşluirea harului lui Dumnezeu în toţi cei botezaţi“. Astfel, templul acesta explică de ce la sfinţirea unei biserici ortodoxe mai întâi se citeşte rugăciunea lui Solomon de sfinţire a templului din Vechiul Testament. Dar şi templul din Vechiul Testament, şi biserica nou-sfinţită reprezintă taina mare a unirii lui Dumnezeu cu oamenii prin Iisus Hristos. În acest templu vin pelerinii evrei, printre care şi Pruncul Iisus împreună cu mama Sa şi cu Iosif, socotit în popor ca tatăl lui Iisus. După ce ajung la o mare distantă, pe drumul spre casă constată Maica Domnului şi Iosif că copilul de 12 ani nu se află printre copiii rudelor şi vecinilor care au fost la templu. S-au îngrijorat şi s-au întos la Ierusalim căutându-L trei zile. Nu l-au găsit decât a treia zi, în templu, ascultând şi întrebând pe cărturari, pe învăţătorii de lege care o viaţă întreagă au studiat legea şi proorocii. Toţi se mirau de răspunsurile Lui, cum un copil în vârstă de 12 ani cunoaşte Scripturile toate pe de rost şi înţelesurile cele mai adânci ale Sfintelor Scripturi şi explică în mod lămurit cele mai dificile locuri din Sfânta Scriptură. Când Maica Domnului L-a văzut pe copilul Iisus între învăţaţii Legii a rămas uimită şi a zis: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aceasta? Eu şi tatăl tău, Iosif, te-am căutat. Şi am fost îngrijoraţi“. Pe neaşteptate, copilul de 12 ani a răspuns: „De ce trebuia să Mă căutaţi? Nu ştiaţi că se cuvenea ca Eu să fiu întru cele ale Tatălui Meu?“ Ei nu au înţeles cuvintele acestea, dar Maica Domnului le păstra în inima ei. La vârsta de 12 ani, copilul Iisus avea conştiinţa că Tatăl Său nu este dreptul Iosif, ci Tatăl ceresc, că El este Fiul lui Dumnezeu făcut Om din iubire pentru oameni şi că familiaritatea cu Tatăl din ceruri este una veşnică, iar templul este considerat casa lui Dumnezeu şi se cuvenea ca El să fie întru ale Tatălui din ceruri. Darurile Tatălui din ceruri ca pregătire pentru primirea lui Mesia sunt Sfintele Scripturi şi casa Domnului sau Templul Sfânt din Ierusalim. Toate Îl preînchipuiau şi Îl binevesteau tainic pe El, pe Hristos, Dumnezeu Cuvântul prezent, cu Sfintele Scripturi şi pe Dumnezeu întrupat prezent în templu, pentru că acesta din urmă prefigura Trupul Său. Când El tâlcuia cuvintele Scripturii în sensul cel mai profund şi cuprinzător o făcea pentru că El a scris Scripturile prin Duhul Sfânt. Dumnezeu Cuvântul cel Veşnic prin Duhul Sfânt a inspirat pe autorii cuvintelor Sfintelor Scripturi, dar de fapt autorul Sfintelor Scripturi este El, Dumnezeu Cuvântul. Aceasta s-a confirmat după Învierea Sa, când ucenicilor Luca şi Cleopa, sub forma unui pelerin necunoscut, le-a tâlcuit Scripturile, Legea lui Moise, Proorocii şi Psalmii, arătându-le acestora locurile din Scriptură unde se vorbeşte despre El. Acesta este înţelesul profund al răspunsului copilului Iisus de 12 ani din Nazaret că „se cuvenea să fiu întru cele ale Tatălui Meu“, în casa Domnului şi în cuvântul Domnului. Evanghelia pune accentul pe creşterea sporită într-un ritm neobişnuit cu înţelepciunea şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, adică arătarea înţelepciunii dumnezeieşti, veşnice, în mod progresiv dar mai rapid decât în mod obişnuit.
Domnul nostru Iisus Hristos, dupa întoarcerea Sa din Egipt, viețuia în Galileea, în cetatea Sa, Nazaret, unde crescuse, tăinuindu-și înaintea oamenilor puterea și în țelepciunea dumnezeirii Sale, până la vârsta de treizeci de ani, pentru că nu era îngăduit cuiva dintre iudei, mai înainte de 30 de ani, să fie învățător sau preot. Pentru aceasta nici Domnul Hristos până la acești ani nu a început propovăduirea Sa, nici nu Se arată că este Fiul lui Dumnezeu și Arhiereul cel mare, Care a străbătut cerurile, până ce s-a împlinit numărul anilor Lui. Iar la împlinirea vremii s-a aratat lor la apa Iordanului.
Cel mai cunoscut episod din copilaria lui Hristos este, desigur, prezenta Sa in templu si convorbirea cu invatatorii, care a pornit de la la faptul ca El ii asculta pe invatatori si ii intreaba. Si, fireste, dupa cum spune Sfantul Evanghelist, “toti care Il auzeau se minunau de priceperea si de raspunsurile Lui“ (Luca 2, 47). Sfantul Evanghelist scrie:“Iar copilul crestea si Se intarea cu duhul, umplandu-Se de intelepciune, si harul lui Dumnezeu era asupra Lui“ (Luca 2, 40). Celalalt fragment are legatura cu episodul din templu, atunci cand Hristos era de doisprezece ani.
“Si Iisus sporea cu intelepciunea si cu varsta si cu harul la Dumnezeu si la oameni“ (Luca 2, 52). In privinta varstei si a cresterii treptate a trupului lui Hristos, nu exista nici o chestiune de discutat. Dezvoltarea se petrecea firesc, ca la toti oamenii, pentru ca Hristos era om desavarsit. Problema se pune in legatura cu “umplandu-Se de intelepciune” si cu “sporea cu intelepciunea“, referitor la faptul ca firea omeneasca s-a indumnezeit in momentul luarii sale in ipostasul Cuvantului, in interiorul pantecelui Nascatoarei de Dumnezeu. Ereticul Nestorie spunea ca Preasfanta Fecioara Maria a nascut un om simplu, care cu trecerea timpului a luat harul lui Dumnezeu. Aceste afirmatii au fost condamnate de Biserica, pentru ca firea omeneasca s-a indumnezeit imediat, prin luarea ei in ipostasul Cuvantului. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, “sporirea cu intelepciunea si cu varsta” are intelesul ca, inaintand in varsta, Hristos isi arata “intelepciunea care se afla in El“. In Hristos exista intelepciunea, datorita unirii ipostatice a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, dar aceasta intelepciune era dezvaluita in raport cu varsta Sa.
Tema aceasta este analizata mai amanuntit de Cuviosul Teofilact care, in comentariile sale interpretative, urmeaza linia Sfintilor Parinti si mai ales pe cea a Sfantului Ioan Gura de Aur. El spune ca Hristos ar fi putut inca din pantecele mamei sa ajunga la masura varstei mature, dar acest lucru ar fi parut ca este rodul fanteziei. De aceea, El S-a dezvoltat treptat, la fel ca toti copiii. Intelepciunea lui Dumnezeu Cuvantul se arata in functie de cresterea varstei Lui trupesti. Hristos nu a devenit intelept, “ci, putin cate putin, se arta intelepciunea din El, urmand varstei sale trupesti“. Daca Si-ar fi aratat intreaga Sa intelepciune de cand era mic, ar fi parut un monstru. Hristos nu a capatat intelepciune o data cu varsta, ci intelepciunea sa afla in El si se arata oamenilor cate putin. In cazul oamenilor nu exista situatii similare, insa prin conventie, putem sa folosim o analogie. Copilul are din nastere anumite trasaturi de caracter, dar ele nu se vadesc toate de la inceput. Putem sa ghicim anumite caracteristici ale pruncului, insa acestea se vor manifesta atuncea cand el va fi dezvoltat din punct de vedere psihosomatic. Copilul poate sa aiba predispozitie spre intelepciune, dar el devine intelept numai atunci cand creste. El poate sa aiba talent într-un domeniu, dar acest talent se va manifesta numai odata cu varsta. Acelasi lucru se poate observa si in cazul lui Hristos, cu diferenta ca in locul trasaturilor de caracter, trebuie sa punem Dumnezeirea. Hristos era om desavarsit si Dumnezeu desavarsit, iar firea omeneasca pe care a luat-o s-a indumnezeit din prima clipa a zamislirii, dar intelepciunea lui Dumnezeu Cuvantul se arata o data cu inaintarea in varsta. Si … Iata, Iisus se arată lumii. Unde? La Iordan. Amin (postat pe fb de ioan monahul)