Aflarea Întaia și a doua a capului capului Sf. Proroc Ioan Botezatorul

26.02.2021 11:25

Din pământ răsărind capul Înaintemergătorului, aruncă credincioşilor Razele Nestricăciunii tămăduirilor. De sus adună mulţimea îngerilor, de jos cheamă împreună neamul omenesc, ca să înalţe cu un glas Slavă lui Hristos Dumnezeu. (tropar) Proorocule al lui Dumnezeu şi Înaintemergătorule al Harului, aflând capul tău ca un trandafir Preasfinţit din pământ, tămăduiri luăm totdeauna; pentru că iarăşi propovăduieşti, ca mai înainte, pocăinţa în lume. (codac)

“Era legat Ioan si, cu toate acestea, graia, era inchis si, in temnita fiind, mustra. Ca nu se temea Ioan de moarte, ci ii era frica sa taca si sa nu spuna adevarul. Pe acesta l-a ucis Irod si nu numai o singura ucidere a facut, ci mai multe. Ca cel ce ucide un dascal folositor sufletelor, acela nu ucide numai unul, ci pe atatia pe cati i-ar fi putut face vii, prin cuvantul sau, de ar fi trait. Nimeni nu poate avea un simt mai acut al venirii Imparatiei Cerurilor decat Inaintemergatorul. Dar apropierea Imparatiei Cerurilor inseamna, negresit, sfarsitul imparatiei de aici. Acum doua mii de ani a fost infipt in pamant semnul ceresc al sfarsitului acestei lumi si al inceputului Ierusalimului Ceresc:Crucea. Prin ea imparatia de aici, aflata in totalitate sub stapanirea diavolului, a cazut, si a inceput Imparatia Cerurilor. Dar numai in facere, caci imparatia diavolului inca mai este, dar nu va mai fi, iar Imparatia Cerurilor este deja prefigurata – in Biserica“ spune Sfantul Ioan Guraă de Aur.

Conform Erminiei picturii bizantine a lui Dionisie din Furna, prima și a doua aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul se zugrăvește cu următoarele detalii: Capul Sfântului Ioan Botezătorul se zugrăvește într-o peșteră, așezat într-o cupă. Lângă el, stă un preot ținând o făclie și o cădelniță cu tămâie. În fața lui este pictat un călugăr puțin aplecat, care ține într-o mână o făclie, iar cu cealaltă mână arată către Cinstitul Cap. Dionisie mai precizează că în peșteră se vede o „căscioară mititică”. Într-un plan mai îndepărtat, deasupra dealului, se zugrăvește un călugăr bătrân cu barba lungă, fugind și uitându-se înapoi. În urma lui sunt zugrăviți doi mireni care-l gonesc, lovindu-l cu lemne. Deasupra lor se zugrăvește inscripția: „Eustație arianul se gonește de cei drept-credincioși, pentru că precupețește minunile Cinstitului Cap”. Această scenă a aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul mai este zugrăvită și în icoana aghiografică a Sfântului Ioan. Potrivit tradiţiei, la Eleon pe Muntele Înaltarii, în secolul al IV-lea, pentru întâia dată a fost aflat capul Sfântului Ioan. Mai târziu, aici a fost ridicată mănăstirea armeană cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul. O cavitate în pardoseala capelei ar indică locul exact unde era ascuns cinstitul cap al Înaintemergătorului. Printre lucrurile de mare preţ care se păstrează în paraclis sunt și mozaicurile datând din secolele VI-VII. La Paraclisul aflarii Capului Sfântului Ioan Botezatorul, de langa Manastirea Inaltării din Eleon am fost și ne-am închinat și noi, chiar am participat la Slujba din acea zi în care era sarbatorita Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul. Atunci ne-am reamintit istoria aflarii capului Maregatorului Inainte.

Fiind tăiat cinstitul cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, l-a luat pe tipsie necurată jucătoare şi l-a dus maicii sale, Irodiada. Iar ea, împungând cu acul limba Sfântului care mustra fărădelegea lor, nu l-a dat să-l îngroape odată cu trupul, pentru că se temea că nu cumva Ioan să învieze când capul lui se va lipi de trup şi iar o va mustra. Deci, ea a poruncit ca trupul să-l arunce, iar ucenicii, luându-l noaptea în taină, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei. Însă capul l-a îngropat Irodiada, în curtea sa, în pământ adânc, la un loc ascuns şi necinstit. Despre aceasta ştia numai femeia lui Huza, economul lui Irod, cea cu numele Ioana, după cum arată Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia sa (8,3), a fost una din femeile mironosiţe. Aceea, având jale de uciderea cea nevinovată a Sfântului Marelui prooroc Ioan şi de batjocură ce se făcuse cinstitului său cap, l-a luat de acolo noaptea, în taină, şi, punându-l într-un vas de lut, l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Când a auzit Irod vestea despre Iisus, a gândit împreună cu Irodiada, nu cumva a înviat Ioan? Căutând capul lui Ioan şi negăsindu-l, nu se pricepeau ce să fie. Apoi a zis Irod către casnicii săi despre Iisus: "Ioan pe care l-am tăiat, acela s-a sculat din morţi şi pentru aceasta se lucrează puteri prin el".

După aceasta, trecând multă vreme, un bărbat oarecare slăvit, care era dintr-un palat împărătesc şi crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, anume Inochentie, unul dintre slujitorii de seamă ai lui Irod, lepădându-se de lume, a mers în Sfânta Cetate a Ierusalimului şi, cumpărând în muntele Eleonului locul acela, care altădată era satul lui Irod, a zidit acolo o chilie şi, îmbrăcându-se în rânduiala monahicească, vieţuia după Dumnezeu. Vrând să zidească o biserică mică de piatră, a săpat un şanţ pentru temelie. Şi, după dumnezeiasca rânduială, a găsit capul ascuns în pământ, în vasul cel de lut. Din unele minuni care se făceau în acea vreme şi prin dumnezeiască descoperire, cunoscând că acela este capul Mergătorului înainte, îl păstra la sine cu cinste. Iar când era să se sfârşească, văzând uriciunea pustiirii, stând la locul cel sfânt - căci în acele vremuri împărăţia închinătorilor la idoli, stăpânind pretutindeni sfintele locuri în Ierusalim, cu idoli şi cu urâtele lor jertfe, monahul acela a ascuns sfântul cap al Mergătorului înainte iarăşi în sânul pământului, în acelaşi loc, ca să nu i se facă vreo necinste după sfârşitul său. Dar acel loc, pustiindu-se după dânsul prin lungimea vremii, a căzut şi s-a asemănat cu pământul şi iarăşi acel cinstit cap a fost neştiut de nimeni, vreme de mulţi ani.

După aproape 300 de ani, Împărăţind marele împărat Constantin şi luminându-se cu Sfântul Botez, iar prin maica sa, Sfânta Elena, curăţind şi înnoind sfintele locuri ale Ierusalimului, iar sfânta credinţă înflorind pretutindeni şi strălucind ca soarele, doi monahi de la răsărit s-au sfătuit să se închine cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci în Ierusalim, care s-a aflat de împărăteasa Elena, precum şi Mormântului Domnului şi la toate sfintele locuri. Deci, ajungând la Ierusalim, se închinau şi se rugau, înconjurând sfintele locuri. Apoi s-a arătat unuia dintre dânşii Sfântul Ioan Mergătorul înainte, în vedenia somnului, poruncindu-i să scoată din sânul pământului cinstitul lui cap, arătându-i locul în satul lui Irod unde era ascuns. El, deşteptându-se, a spus prietenului său. Însă acela, socotind lucrul ca un vis, n-a crezut şi l-a făcut şi pe acela să nu creadă. În altă noapte iarăşi s-a arătat în vedenie Sfântul Înaintemergător, la amândoi, fiecăruia deosebit, şi le-a zis: "Toată necredinţa şi lenevirea lepădând-o, faceţi ceea ce v-am poruncit". Sculându-se amândoi, spunând unul altuia vedenia, au mers în satul lui Irod, la locul ce li se arătase în vedenie şi, săpând, au aflat comoara cea fără de preţ, adică sfântul cap al Mergătorului-Înainte, şi, punându-l într-un sac din păr de cămilă, s-au întors la locul lor.

În acea vreme, un om din cetatea Emesa, sărac, cu meşteşugul olar, lăsând patria sa şi soţia, din pricina sărăciei, se ducea în altă ţară. Atunci a nimerit în cale pe cei doi monahi şi, apropiindu-se de dânşii, mergeau împreună. Iar monahii, primind pe omul acela să călătorească cu dânşii, i-au dat sacul cu capul să-l ducă, însă omul nu ştia ce este în sac. Şi iată i s-a arătat Sfântul Înaintemergătorul, zicându-i: "Lăsând pe călătorii tăi, fugi de dânşii cu acest sac, pe care îl ai în mâini". Aceasta a poruncit-o sfântul de vreme ce vedea neosîrdia şi lenevirea monahilor, care la început nu credeau în arătarea lui. Apoi nu voiau să ducă singuri cinstitul cap, ci îl încredinţară unui om necunoscut. Dar a vrut să facă bine acelui sărac şi să fie pricinuitor vieţii celei bune şi plăcute lui Dumnezeu.  Deci, olarul acela, ascultând pe sfânt, s-a ascuns de monahi şi a fugit de ei. Apoi s-a întors acasă la soţia sa, ducând, ca pe o comoară de mare preţ, capul Mergătorului-Înainte, cel mai scump decât toate bogăţiile, pentru care Dumnezeu a binecuvântat casa olarului cu toată îndestularea şi vieţuia întru multă îmbelşugare, uitând pătimirea cea dintâi, dând şi la alţi săraci şi scăpătaţi din bogăţiile sale.

Ştiind pe Sfântul Ioan Mergătorul-Înainte pricinuitor de atâtea bunătăţi, cinstea capul lui precum se cădea, tămâindu-l în toate zilele, aprinzându-i lumânări şi rugându-se. Iar când era să moară, l-a pus într-un vas cu apă - astfel voind însuşi Sfîntul-Înainte-Mergătorul, şi după moarte arătând chip de sărăcie. Punând vasul acela cu tot cu cap într-un sicriu, l-a petcetluit şi a încredinţat această comoară surorii sale, spunându-i cu amănuntul cum, pentru acel sfânt cap, din sărăcia cea mai de pe urmă a ajuns în mare bogăţie. Şi a poruncit surorii sale să aibă acel sfânt cap în mare cinste, păzindu-l cu cucernicie şi cu frică, dar să nu deschidă sicriul până ce, singur Înainte-Mergătorul nu va voi să se deschidă. Iar dacă va veni la sfârşitul vieţii sale, să-l încredinţeze unui bărbat temător de Dumnezeu şi îmbunătăţit. Astfel, cinstitul şi sfântul cap al Mergătorului-Înainte a trecut de la unul la altul, prin multe mâini.

După aceea, a ajuns la un monah presbiter, anume Eustatie, care vieţuia aproape de cetatea Emesa, într-o peşteră. Acela, deşi era rău-credincios, vătămat cu eresul lui Arie, totuşi mergeau la el neputincioşii să se tămăduiască cu darul cel minunat, care ieşea din capul Mergătorului-Înainte, cel ţinut în taină de el. Monahul acela, precupeţind darul lui Dumnezeu, acele minuni le atribuia relei sale credinţe celei ereticeşti, tăinuind adevărul înaintea oamenilor, încât pe mulţi de un gând cu el îi înşela. Înştiinţându-se despre reaua lui credinţă, toţi cei din cetatea Emesa s-au sfătuit împreună cu episcopul şi cu voievodul şi au trimis să-l izgonească din peştera aceea şi din hotarele Emesei.

Iar el a rugat pe cei ce-l goneau ca să-l lase în ziua aceea să petreacă în peşteră, făgăduind că a doua zi să iasă singur. Dobândind acea vreme, a îngropat noaptea, vasul cel de apă cu sfântul cap, în peştera aceea, adânc în pământ, nădăjduind că în altă vreme va veni în taină să-l ia şi iarăşi, făcând prin el minuni, să-şi întindă credinţa sa cea rea. Însă n-a câştigat ceea ce nădăjduia, pentru că, după ieşirea din peştera aceea, îndată s-au sălăşluit acolo nişte binecredincioşi monahi îmbunătăţiţi, unde nu mai era cu putinţă acelui eretic să intre şi să fure comoara cea duhovnicească, ascunsă în pământ. După multă vreme, adunându-se mulţi fraţi, s-a aşezat mănăstire lângă peştera aceea; iar capul Mergătorului înainte nu era ştiut de nimeni, fiind sub obroc.

Trecând mulţi ani, l-a găsit Marcel, arhimandritul acelei mănăstiri de lângă peştera Emesei, bărbat îmbunătăţit, de care lucru singur pomeneşte astfel: "Bine este cuvântat Domnul nostru Iisus Hristos, că m-a învrednicit pe mine, Marcel, robul Său, a fi văzător al vedeniei de faţă, care mi s-a făcut în 18 zile ale lunii Februarie, în săptămâna din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se în somn noaptea, căci am văzut toate porţile mănăstirii noastre deschise. Deci m-am înfricoşat şi mi se părea că ies să le închid. Apoi iarăşi am văzut un râu trecând prin poarta mănăstirii, şi mă miram de unde iese acea mulţime de apă. Pe când gândeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre răsărit, cu sunet mare, iar fiecare ceată avea deosebit grai şi striga: "Iată, se arată Sfântul Ioan, Botezătorul lui Hristos". Astfel strigând, cetele au intrat în mănăstire. Iar eu, lăsând porţile şi privirea râului, de frică acoperindu-mă, am alergat şi m-am suit în vârful scării, pe care stând, mi se părea că văd în mănăstire două curţi, una spre apus, iar altă spre miazăzi, şi o biserică între dânsele. Apoi fiecare ceată intra în curtea dinspre apus, iar de acolo mergea în biserică şi, închinându-se, ieşea pe uşa dinspre miazăzi.

După ce au stat cetele din umblarea lor, iarăşi am auzit un glas, strigând: "Iată Sfântul marele Ioan Botezătorul". Apoi, privind, l-am văzut în biserică şi cu dânsul pe alţi doi, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Atunci, îndată cetele au mers la dânsul, una după alta, şi luau de la dânsul binecuvântare. Şi eu, în sine-mi, gândeam să mă apropii şi să mă binecuvânteze. Intrând eu mai pe urmă decât toţi, pe altă uşă, cu frică şi cu cutremur, m-am închinat înaintea lui până la pământ şi m-am atins de picioarele lui. Iar el, ridicându-mă, m-a cuprins cu dragoste, atingându-se de barbă şi de gura mea, cu sfânta sa gură, apoi, scoţând din sânul său un vas plin de miere, mi-a dat, zicând: "Primeşte binecuvântare". Acestea zicând, el mergea, dar mergeam şi eu în urma lui şi am văzut un stâlp de foc înaintea lui şi înfricoşându-mă, m-am deşteptat. După aceasta, trecând ziua, am poruncit ca seara să cânte fraţii obişnuita rânduiala, adică psalmii cu stihuri. Pe când cântau ei, fratele Isachie, ridicându-şi ochii, a văzut foc prin ferestruie arzând în biserica sfintei peşteri, unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan, de care noi nu ştiam. Dar fratele, văzând focul, a strigat: "Domnul meu, iată văd foc arzând la sfânta peşteră". Eu am zis către dânsul: "Nu te teme, frate, ci însemnează-te cu semnul Crucii şi taci!"

După cinci zile, pe la miezul nopţii, pe când dormeam, o mina m-a atins de trei ori în coasta cea dreaptă şi un glas a zis către mine: "Iată, m-am dăruit vouă. Scoală şi urmează stelei ce merge înaintea ta şi unde te va duce, acolo să sapi în pământ, că mă vei afla". Iar eu, cu frică şi cu cutremur deşteptându-mă din somn, şedeam şi am văzut o ceată stând înaintea uşii chiliei în care eram. Înfricoşându-mă foarte, m-am însemnat cu semnul Crucii şi am ieşit, iar steaua mergea înaintea mea. După aceea, am intrat în peşteră şi, ducându-mă până la locul unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan Mergătorul-Înainte, s-a făcut nevăzută. Iar eu m-am închinat Domnului, căzând cu faţa la pământ, şi am făcut multă rugăciune. Apoi, aprinzând lumânare şi tămâie şi luând sapa, am început a săpa chemând pe Domnul.

Săpând eu, se auzea sunet mare şi era pământul vârtos ca aramă. Apoi, ostenindu-mă mult, am aflat cărămizi, pe care scoţându-le, am văzut o lespede de piatră şi pe aceea, scoţând-o cu multă osteneală, am aflat purtătorul şi sfinţitul vas, în care era cinstitul şi vrednicul de fericire cap al Mergătorului-Înainte. Apoi, cuprinzându-mă bucurie şi frică, am luat o lumânare şi tămâie şi, îndrăznind a pipăi, m-am închinat şi iarăşi am acoperit vasul cinstit, după aceea m-am dus din peşteră.

În uşă m-a întimpinat preacinstitul arhimandrit Ghenadie, care venise în mănăstirea noastră, şi, luându-mă înăuntrul peşterii, a făcut rugăciune şi după aceea a început a-mi spune vedenia sa: "Am văzut, zise el, că în acest loc, unde stăm acum, stăteam amândoi şi era multă pâine de orz curată, mai luminată decât soarele. Apoi am văzut popor fără număr intrând în peşteră şi luă din mâinile noastre pâinile acelea, însă pâinile nu scădeau, ci mai mult se înmulţeau". Acestea auzindu-le eu de la părintele Ghenadie, am înţeles că de la Dumnezeu era acea vedenie, care însemna darul cel neîmpuţinat al Botezătorului, care era să se dea tuturor cu îndestulare în acel loc.

Deci i-am spus şi eu cele ce am văzut şi i-am arătat preacinstita comoară aflată. Văzând-o el, s-a bucurat foarte mult şi ne-am sfătuit ce am putea face. Şi ne-am învoit amândoi ca să nu spunem îndată cuiva despre aceea, nici episcopului Uranie, păstorul Bisericii Emesei. Ci mai întâi să arătăm taina aceasta fericitului stareţ, părintelui Ştefan, care era povăţuitor de nevoin-ţele pustniciei în mănăstirea Daromiei. După aceasta, el să arate episcopului, pentru că îi era iubit. Dar, mergând în mănăstirea Daromiei, n-am găsit pe părintele Ştefan, fiindcă se dusese să cerceteze alte mănăstiri. Deci am trimis la cucernicul diacon Chiriac, care era în cetate, în sfinţitul locaş cel dintâi. Acela, venind şi închinându-se nouă întru Hristos, a spus vedenia sa, pe care a văzut-o în vis, după toate asemenea cu vedenia aceea pe care minunatul Ghenadie a văzut-o şi i-am spus lui a noastră taină despre Sfântul Mergătorul-Înainte. Deci au zis diaconul Chiriac şi părintele Ghenadie că se cade ca îndată să anunţăm despre aceea pe păstorul bisericesc. Iar eu aşteptam până ce stareţul Ştefan se va întoarce de la mănăstirile sale şi am petrecut cinci zile. Iar sosind sâmbăta şi noi vorbind, deodată am căzut şi zăceam de o boală neaşteptată, încât nu puteam nici a mă scula.

Deci, Ghenadie şi Chiriac se mirau de răul ce mi se întâmplase şi au făcut rugăciune către Domnul, pentru mine. Iar după rugăciune ziseră către mine: "Au nu ţi-am spus că se cade a spune episcopului taina?" Iar eu, auzind aceasta, mă defăimam, fiindcă nu am făcut bine ascunzând o taină ca aceasta, pe care se cădea a o arăta îndată pentru slavă lui Dumnezeu. Deci, rămăsesem netămăduit, dar făcându-se seară, după obişnuita cântare, venind la mine acei cinstiţi bărbaţi, Ghenadie şi Chiriac, mi-au spus că s-au jurat cu jurământ să spună arhiereului de taina aceea din vremea utreniei, mai înainte de răsăritul soarelui. Şi eu am zis către dânşii: "Bun este sfatul vostru, fraţilor. Deci fie ceea ce v-aţi sfătuit".

Astfel, întorcându-mă cu dânşii, îndată m-am îndreptat din boală şi m-am făcut sănătos. Apoi m-am dus în cetate cu dânşii foarte de dimineaţă şi am aflat pe episcop ieşind din biserică, de la cântarea Utreniei, şi i-am spus lui toate cele despre arătarea cinstitului cap al Sfântului Mergătorului-Înainte. Iar el, umplându-se de mare bucurie, ne-a poruncit ca, nespunând nimănui taina, să ne ducem la mănăstire. A doua zi, presbiterii şi diaconii au venit în mănăstirea noastră şi, săvârşind soborniceşte sfânta slujbă, s-au apropiat de locul acela în care era vasul cu sfântul cap. Şi diaconul glăsui: "Genunchii plecaţi-vă şi Domnului să ne rugăm"; toţi ne-am închinat la pământ. Iar episcopul Uranie, rugându-se, a scos vasul cu cinstitul cap din sânul pământului.

Era acolo cu episcopul un presbiter, anume Malh, care, necrezând, a zis: "De unde poate fi aici capul Mergătorului-Înainte?" Şi, îndrăznind, a pus mâna sa pe vas şi s-a atins de vârful cinstitului şi prea lăudatului cap, şi îndată, pentru necredinţa lui, s-a uscat mâna aceea care s-a atins şi s-a lipit de vas. Toţi văzând acea minune, s-au mirat foarte mult. Iar păstorul, cu cei ce stau de faţă, rugându-se lui Dumnezeu cu dinadinsul, presbiterul cel pedepsit abia a putut să-şi dezlipească mina de pe vas, însă i-a rămas neputincioasă. Iar plăcutul lui Dumnezeu păstor, cu tot clerul bisericesc, luând sfinţitul vas, cu comoara ce se afla într-însul, l-a dus în sfânta biserică şi l-a pus într-un loc sfinţit al altarului, până ce s-a zidit Mergătorului-Înainte biserică deosebită, dumnezeiască, în cetatea Emesei, luând sfârşit cu frumoasă podoabă; întru care, când era să se aducă acel sfinţit cap, s-a arătat Botezătorul în vedenie presbiterului Malh, celui care nu crezuse, şi i-a poruncit ca în vremea aducerii să-şi pună mâna cea bolnavă pe vas că se va tămădui. Deci, făcând aceea, presbiterul îndată a câştigat tămăduire.

Chiar şi Sfântul Simeon Metafrast, în viaţa Cuvioasei Matroana, scrie astfel despre aflarea acelui cinstit cap al Mergătorului-Înainte: "În acel timp, un om, arându-şi holda sa, a văzut la un loc, unde era peştera aceea în mănăstire, un foc ieşind din pământ. Şi nu o dată a văzut aceea, ci de mai multe ori; că în multe zile se arată o văpaie de foc neîncetat, ieşind din pământ. Deci a mers omul acela în cetate - ziua aceea era Duminică, în care şi Marcel cu Ghenadie şi cu Chiriac au mers la episcop - şi au spus lui Uranie, episcopul Emesei. Iar episcopul, cunoscând că este un lucru mare, a luat pe clericii săi şi au mers la locul acela, în peştera în care altă dată locuia Eustatie, ereticul; şi făcând rugăciune a poruncit ca în locul acela să sape pământul. Aceasta făcându-se, s-a găsit vasul, care avea într-însul nu aur sau argint, ci capul Sfântului Ioan Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului, cel mai scump decât toate comorile pământeşti. Şi a străbătut pretutindeni vestea despre aceasta, apoi s-a adunat acolo tot poporul, nu numai din cetatea Emesei, ci şi din toate cetăţile şi satele din jur. Şi a mers Cuvioasa Matroana din mănăstirea sa, cu toate surorile, ca să se închine Capului celui găsit al Sfântului Ioan. Şi a izvorât din acel cinstit cap mir bine mirositor, şi preoţii ungeau cu acest mir pe poporul ce se adunase, făcându-le semnul Crucii pe fruntea lor. Deci a luat din mirul acela şi Sfânta Matroana, într-un vas mic, vrând să-l ducă în mănăstirea sa, spre binecuvântare. Dar poporul, sîrguindu-se către acel mir sfânt, o îmbulzea încât ea nu putea să treacă. Alţii, văzând la dânsa sfântul mir, o rugau ca să-i însemneze cu mirul acela, căci nu puteau să ajungă la preoţi; care lucru îl şi făcea ea, fiind silită. Şi s-a întâmplat acolo un orb care din naşterea să nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matroana ca să-l însemneze şi pe el cu sfântul mir. Iar ea i-a uns ochii lui şi îndată a văzut bine.

După mulţi ani, acel sfânt cap s-a adus cu slavă din cetatea Emesei în Constantinopol şi s-a aşezat în biserica Mergătorului-Înainte, în locul Edomon cel prea frumos, zidit prin împărăteasca rânduială. Dar după mulţi ani, venind eresul luptării contra sfintelor icoane - când nu numai sfintele icoane, ci şi sfintele moaşte ale sfinţilor, unele erau arse, altele erau aruncate în mare şi în râuri, iar altele călcate cu picioarele şi în multe feluri batjocorite - atunci, unii creştini, fugind din împărăteasca cetate - cea plină de fărădelegea ereticească, au luat în taină Capul Botezătorului şi l-au dus la Comani, unde altădată a răposat Sfântul Ioan Gură de Aur şi, ducându-l acolo, l-au ascuns iarăşi în sânul pământului, în vas de argint. Acolo a stat neştiut de nimeni, până în vremea împăratului Mihail, fiul lui Teofil şi al maicii sale Teodora, împărăteasa, cei ce au restabilit dreapta credinţă, pe vremea împărăţiei căruia, prin dumnezeiasca arătare, iarăşi s-a aflat şi s-a adus în Constantinopol, de prea sfinţitul patriarh Ignatie al Constantinopolului, întru cinstea şi slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.(sursă doxologia)

În vremea aceea, auzind Ioan în închisoare despre faptele lui Hristos, a trimis pe doi dintre ucenicii săi să-L întrebe: Tu eşti Cel ce vine sau să aşteptăm pe altul? Și Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii își capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti în privința Mea. După plecarea acestora, Iisus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan: Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar de ce aţi ieşit? Să vedeți un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor. Atunci, de ce aţi ieşit? Să vedeţi un proroc? Da, zic vouă, şi mai mult decât un proroc. El este acela despre care s-a scris: «Iată, Eu trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta». Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi, cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea. Toţi prorocii şi Legea au prorocit până la Ioan. Şi, dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină. Cine are urechi de auzit să audă.(Mt 11, 2-15).

Să ne amintim de smerenia Sfantului Prooroc si Inaintemergator Ioan, care a ajutat  si la apropierea primilor ucenici de Mantuitorul Iisus Hristos. Intr-adevar, oare ce va fi fost in inimile celor doi ucenici ai lui Ioan Botezatorul, cand, urmand profetiei invatatorului lor, au crezut ca Il au in fata lor pe Insusi Mesia, Hristosul asteptat de toti cei ce au iubit Legea lui Dumnezeu si au urat faradelegea? “Unde locuiesti, Doamne?“, a fost intrebarea celor ce au ascultat si au crezut marturiei Botezatorului. Unde Te gasim, insa nu doar pentru un rastimp, nu doar pentru o vreme, ci pururea sa stam cu Tine? “Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, Ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui” (Ps. 26,7-8). Iar Cel care a spus: “pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In 6,37) a implinit pofta inimii lor spunandu-le: “Veniti si vedeti!“.

Dar Ioan unde era? Unde a ramas? El s-a facut pe sine mic, s-a retras deoparte, in umbra, ca sa faca loc, sa lase sa creasca si sa-L puna desavarsit in lumina pe Cel pe care Il vestise. Pentru ca el nu pentru sine s-a nascut si a trait, ci toata bucuria lui a fost sa “gateasca calea” Mirelui, sa-i faca Acestuia loc, fara a astepta nici macar sa culeaga roadele in timpul vietii sale, ci asumand pana si sa coboare si el la iad, pentru a fi el insusi ridicat mai tarziu de Hristos Cel Inviat. Ioan ramane peste veacuri si dincolo de ele, asa cum s-a si autonumit, numai “glasul celui ce striga in pustie”, numai mana care ne indica cu hotarare, dar si cu capul plecat in umilinta, spre singura Cale pe care trebuie s-o urmam. Sfantul Ioan Botezatorul este, prin aceasta, insasi icoana perfecta a smereniei si a jertfei fara rest, a celui care si-a trait fiecare clipa, din pantecele maicii sale si pana la moarte, numai pentru a sluji.

“Si aceasta este marturia lui Ioan, cand au trimis la El iudeii din Ierusalim, preoti si leviti, ca sa-l intrebe: Cine esti tu? Si el a marturisit si n-a tagaduit; si a marturisit: Nu sunt eu Hristosul. Si ei l-au intrebat: Dar cine esti? Esti Ilie? Zis-a el: Nu sunt. Esti tu Proorocul? Si a raspuns: Nu. Deci i-au zis: Cine esti? Ca sa dam un raspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine insuti? El a zis: Eu sunt glasul celui ce striga in pustie: “Indreptati calea Domnului”, precum a zis Isaia proorocul. Si trimisii erau dintre farisei. Si l-au intrebat si i-au zis: De ce botezi deci, daca tu nu esti Hristosul, nici Ilie, nici Proorocul? Ioan le-a raspuns, zicand: Eu botez cu apa; dar in mijlocul vostru Se afla Acela pe Care voi nu-L stiti, Cel care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si Caruia eu nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei.

“Si s-a iscat o neintelegere intre ucenicii lui Ioan si un iudeu, asupra curatirii. Si au venit la Ioan si i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, si despre Care tu ai marturisit, iata El boteaza si toti se duc la El. Ioan a raspuns si a zis: Nu poate un om sa ia nimic, daca nu i s-a dat lui din cer. Voi insiva imi sunteti martori ca am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis inaintea Lui. Cel ce are mireasa este mire, iar prietenul mirelui, care sta si asculta pe mire, se bucura cu bucurie de glasul lui. Deci aceasta bucurie a mea s-a implinit. Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez.

Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pamant pamantesc este si de pe pamant graieste. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Si ce a vazut si a auzit, aceea marturiseste, dar marturia Lui nu o primeste nimeni. Cel ce a primit marturia Lui a pecetluit ca Dumnezeu este adevarat. Caci cel pe care l-a trimis Dumnezeu vorbeste cuvintele lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu nu da Duhul cu masura. Tatal iubeste pe Fiul si toate le-a dat in mana Lui. Cel ce crede in Fiul are viata vesnica, iar cel ce nu asculta de Fiul nu va vedea viata, ci mania lui Dumnezeu ramane peste el (In 3, 25-36).

Fericitul Botezător L-a arătat şi mai înainte pe El ca atare (In 1,29). Dar, repetând acelaşi cuvânt, îl arată pe Iisus ucenicilor săi şi-L numeşte Mielul lui Dumnezeu, aducând aminte ascultătorilor de Cel ce grăieşte prin Prooroci: „Eu sunt Cel ce şterg fărădelegile tale şi nu Mi le voi aminti” (Is. 45,25). Botezătorul, repetând aceasta cu folos, dă aceeaşi descoperire despre Mântuitorul. Căci e o faptă a virtuţii învăţătoreşti să întipărească în sufletele ucenicilor cuvântul încă nepriceput, nepregetând să-l repete cu răbdare spre folosul celor pe care îi învaţă. De aceea şi fericitul Pavel zice: „Ca să vă spun aceleaşi lucruri, mie nu-mi este spre oboseală, iar vouă vă este spre folos” (Fil. 3,7). „Şi l-au auzit pe el cei doi ucenici grăind şi au urmat lui Iisus” (In 1,37) Observi rodul odrăslit îndată din aceeaşi învăţătură? Observi cât a fost de mare rodul repetării? Să înveţe deci din acestea cel obişnuit cu învăţătura, să se arate mai presus de orice oboseală, iar sieşi să-şi socotească tăcerea o pagubă mai mare decât ascultătorilor şi să nu îngroape în lenea nelucrătoare, ca în pământ, talantul Stăpânului, ci mai degrabă să încredinţeze argintul schimbătorilor și va întoarce Mântuitorul ceea ce e al Său cu dobândă şi va înmulţi ca pe o sămânţă cuvântul semănat şi în acestea o prea adevărată dovadă a celor spuse. 

Căci n-a pregetat Botezătorul să arate pe Domnul ucenicilor şi să spună şi a doua oară: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” Se arată folosind aşa de mult pe ucenici, încât i-a convins să-L urmeze şi să treacă la starea de ucenici ai Lui.Ioan Botezătorul repetă ucenicilor săi spusa că Hristos ridică păcatele lumii, deci e Dumnezeu întrupat, cu intenţia de a-i face să urmeze Aceluia, părăsindu-l pe el. Şi rodul acestei stăruinţe se produce de astădată: ucenicii lui pleacă după Iisus.

Ioan a venit să pregătească lumea pentru primirea lui Iisus, îndeosebi ca să-i pregătească pe unii spre a se face ucenicii Lui. Cât se smereşte Ioan în faţa lui Iisus! E şi acesta un semn al convingerii lui despre Dumnezeirea lui Iisus. Acceptă ca ucenicii săi să-l părăsească, pentru a merge după Iisus. Ceasul al zecelea” era atunci ora patru după-amiaza, ora şase dimineaţa fiind ora unu. Deci putea simboliza timpul apropiat de sfârşit, când se socotea că e timpul venirii lui Hristos. De fapt, o dată cu Hristos a intrat veşnicia în timp şi s-a arătat perspectiva timpului spre veşnicie, înainte, în lumea religiilor păgâne sau panteiste şi a filosofiilor panteiste, timpul se socotea fără sfârşit şi neducând persoanele umane în veşnicie, adică neavând un sens.

Ucenicii lui Ioan, deveniţi ucenici ai lui Hristos, au aflat multe de la Hristos despre El şi despre perspectiva veşniciei deschise de El, intrând la El la ora patru după amiaza. Câte nu le va fi spus Hristos chiar în această primă întâlnire! E de remarcat că nu Ioan Botezătorul intră la Iisus, sau în intimitate cu El, deşi el pregătise pe ucenici şi în general lumea pentru Hristos. El nu era făcut să stea lângă Hristos până la sfârşitul operei Lui, până la moartea şi învierea Lui, ca să le propovăduiască în toată lumea ca martor al lor, cu preţul vieţii. A fost şi Ioan un apostol, întrucât L-a arătat pe Hristos, dar L-a arătat mai mult ca prooroc, care prevedea jertfa Lui de Miel care ridica păcatul lumii, dar n-a văzut-o de fapt.

Era ultimul dintre prooroci şi apostol începător, dar nu apostolul deplin. Era cel mai mare dintre cei născuţi din femeie înainte de Hristos, dar nu era la înălţimea celui mai mic dintre cei ce au cunoscut ca împlinită opera mântuitoare a lui Hristos. Intrând spre sfârşitul zilei la Hristos, primii ucenici nu au mai plecat de la El în cursul acelei zile, dând pildă tuturor celor ce vor veni la Hristos că nu mai trebuie să se despartă de El în viaţa aceasta. O dată ce a auzit cineva atât de multe şi de profunde lucruri de la Hristos şi despre El, nu mai poate fi ispitit să-L părăsească, să audă banalităţile fără sens din afara Lui.

Iisus a primit moartea lui Ioan cu tacere si retragere. In icoana sa, Ioan isi tine tacut in maini propriul cap. Biserica praznuieste ziua mortii sale cu post aspru. Nu e nimic de spus despre aceasta crima atroce. Dar mesajul lui Ioan e unul durabil si sublim: e cel al dedicarii fara compromis lui Dumnezeu si dreptatii Sale. Ca si ucenicii lui Ioan, si noi suntem chemati la pocainta si la o viata sfanta, veghind pentru Fiul lui Dumnezeu si neramanand indiferenti, pamantesti sau minimalisti in credinta noastra. Poate ca nu suntem chemati la viata ascetica a lui Ioan sau la profetie, dar cu siguranta suntem chemati sa pregatim Imparatia cerurilor care e aproape (Mt 3,2;4,17). Prin urmare me­sajul lui Ioan Botezatorul ramane: dedicare lui Dumnezeu fara compromisuri. Doar atunci vine „teofania” Fiului lui Dumnezeu si Duhul Sfant in vietile noastre“.

Fraţilor, Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească din întuneric lumina!», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos. Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu, şi nu de la noi. În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi, cei vii, suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi, viaţa. Dar, având acelaşi duh al credinţei – după cum este scris: «Crezut-am, pentru aceea am şi grăit», şi noi credem; pentru aceea şi grăim, ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus, ne va învia şi pe noi cu Iisus şi ne va înfăţişa împreună cu voi. Căci toate sunt pentru voi, pentru ca, înmulţindu-se harul să prisosească prin mai mulţi mulţumirea, spre slava lui Dumnezeu.(2 Cor. 4, 6-15)

Sfântul Ioan Botezătorul este cel despre care Hristos Însuşi a spus că era „Făclia care arde şi luminează“ (Ioan 5, 35) şi care avea să zacă în temniţă pentru adevăr. Credinciosul, neprihănitul mărturisitor al lui Dumnezeu, l-a mâniat prin sinceritatea sa şi prin modul curajos în care osândea păcatul, pe regele depravat, care l-a lipsit de libertate, aruncându-l în temniţă, după ce mai înainte îl ascultase cu întelegere. Dar, atât timp cât Ioan nu se atinsese de persoana sa, Irod fusese în stare să-l şi laude; îndată ce cuvântul adevărului dumnezeiesc, cuvânt de foc şi de dreaptă osândă, s-a aţintit asupra vieţii sale desfrânate, Irod a devenit vrăjmaşul trimisului lui Dumnezeu.

Şi astăzi se întâmplă la fel; oamenii laudă cuvântul lui Dumnezeu atâta timp cât nu le scoate la lumină păcatele. De îndată ce sufletul păcătosului se simte atins şi dat în vileag, refuzând să se pocăiască şi să se îndrepte, se va revolta, va respinge Sfânta Evanghelie, care l-a scos din părelnica împăcare cu sine, şi nu va mai accepta să i se supună.

Ioan s-a supus acelei sentinte nedrepte, deoarece va fi vazut, dincolo de arbitrarul ei, vointa lui Dumnezeu, Care a ingaduit-o ca pe o incercare. Totusi sufletul sau a fost cuprins de indoiala, ucenicii sai venind sa-I spuna aceasta lui Iisus. Dar Iisus nu punea nicicum la indoiala credinciosia Inaintemergatorului Sau; stia ca indoielile lui se vor risipi si ca, dincolo de sfarsitul scaldat in sange al vietii sale, va straluci slava cea vesnica. Stia ca Ioan era tare cu duhul si ca era preocupat, chiar si in starea in care se afla mai mult de Imparatia lui Dumnezeu decat de propria sa soarta. De aceea i-a trimis un raspuns de care Ioan era vrednic: „Duceti-va si spuneti-i lui Ioan ce ati vazut si ce ati auzit: orbii vad, schiopii umbla, leprosii se curatesc, surzii aud, mortii invie si saracilor li se binevesteste”. Iata deci semnele Imparatiei lui Dumnezeu, pe care ai venit sa o prevestesti! Iar tie, mucenicule, ce cuvant sa-ti trrimit? „Fericit este acela care nu se va poticni intru Mine!” Domnul vede ca nu te vei supune ispitei, ca vei rabda pana la capat si de-aceea te fericeste. 

Dupa plecarea ucenicilor lui Ioan, Domnul continua sa vorbeasca despre el, spunand ca este „mai mult decat un proroc”, ca este cel despre care s-a scris: „Iata, Eu il trimit inaintea fetei Tale pe ingerul Meu”. Fericit cel ce nu cade in ispita, chiar si atunci cand nu-si vede propria-i izbavire; fericit cel caruia ii este dat sa rabde, sa sufere si la nevoie sa-si dea viata pentru adevar! Fericiti si acei smeriti ucenici, pe care Domnul ii trimite la cei aflati in stramtoare si suferinta, pentru a-i sustine si incuraja, cu cuvantul neschimbatoarei Sale iubiri!

Ne putem întreba acum ce semnifică pentru noi Ioan Botezătorul, prin care însuşiri ale lui ni se arată admirabil, adică vrednic de mirare şi veneraţie, prin care ne poate fi călăuzitor şi model? Prin smerenia sa absolută, desigur. Prin iubirea sa totală faţă de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine şi a înlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezătorul se trece în umbră, se şterge, parcă s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneşte Iisus în versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfântului Ioan, prietenul care se bucură de bucuria Mirelui, care stă şi-L ascultă cu dragoste şi supunere, care nu-şi doreşte nimic altceva decât să-L slujească. Iată ce este Ioan Botezătorul: este minunata pildă de „eu” care iese din sine şi – cu smerenie şi neţărmurit devotament – dobândeşte putinţa de a-şi iubi semenul mai mult decât pe sine însuşi.

Ioan Botezătorul ne poate fi tuturor îndreptar pe calea strâmtă a înfrângerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului şi egocentrismului nostru ridicol care-şi face râs de noi îndemnându-ne a crede că suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii şi ne dă ghes a ne încrede numai în noi înşine, a ne închide şi încuia în carapacea bine ferecată a sinei noastre imperialiste. Ioan ne poate fi pildă sigură de dragoste pentru Mire, adică pentru Hristos şi de slujire neprecupeţită a Sa. Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sfântului Ioan Botezătorul capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne face o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afirmaţii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina frază de la Ioan 3,30: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“.

Aceasta culme a prorocilor si cunoscator al sumei prorociilor nu inceteaza sa ne surprinda. Desi, intr-un anume fel, duhul sau profetic este un duh al unui sfarsit de lume, propovaduirea lui e adresata launtrului, inimii. Nu propovaduieste nimic anti-social. Nici macar nu cere vamesilor sau soldatilor sa se lase de meseriile lor. Primii erau deja intruchipare a venalitatii si pacatoseniei vadite. Ceilalti, foarte posibil sa fi facut parte din armata romana, o armata de ocupatie. Le cere un lucru aparent simplu: sa fie oameni. Sa nu abuzeze de puterea lor, adica, sa nu talhareasca, sa nu impileze si sa nu abuzeze de cei aflati sub ei.

”Protestul” sau cel mai vehement nu este adresat, asadar, unei oranduiri anume, sociala sau politica. Ci impotriva unei asezari a lumii, care e putreda in duhul care o anima. Impotriva duhului vicleniei, al nemilostivirii, al neindurarii. Si, mai cu seama, impotriva duhului fariseic. A celor care se credeau indreptatiti sa conduca si sa invete pe altii si sa se mantuiasca. A celor care, desi pareau ca critica pacatele din jur (ne amintim de pilda vamesului si a fariseului), totusi gaseau in aceasta asezare putreda mijlocul de a profita pentru a-si intari puterea silnica asupra celorlalti. Asadar, o criticau ipocrit, convenindu-le de fapt starea de lucruri si nedorind, nici cautand sa o schimbe.Ce mirare pe farisei cand au fost asimilati, fara crutare, de proroc, in putreziciunea lumii! Cum, noi, fii lui Avraam? Noi, cei care nu suntem ca vamesii sau ca prostii astia multi care se inghesuie sa isi dobandeasca iertarea pacatelor? Cei care nu suntem cu romanii, ci suntem reprezentantii neamului lui Israel?

Semnul distinctiv al diferentei radicale intre Sfantul Ioan Botezatorul si cei prinsi de duhul lumii este tocmai faptul ca el Il poate recunoaste pe Mesia in postura atat de umila a Celui care vine sa se boteze, pentru a plini toata dreptatea. Poate nici el, prorocul, nu se astepta ca aplecarea Mielului sa fie atat de adanca, sa coboare dupa om atat de jos, incat sa isi asume pacatele de care nu era vinovat. Majoritatea, de fapt, toti, se asteptau sa vina un Rege, un Razbunator al celor de jos, sau un Instrument ideal pentru cei de sus pentru a-si perpetua si mari, global, puterea. Fiecare vedea in Mesia nu implinirea profetiilor, ci implinirea propriilor sale nazuinte, cazute, viclene, naive sau intunecate de nestiinta si de ganduri prea omenesti. Pana si ucenicii Sf. Ioan, cu exceptia lui Andrei, Ioan si Petru, nu au inteles prea multe. Mari postitori si aspri, au inteles doar lucrurile exterioare din infatisarea Botezatorului, nu si duhul launtric, nu si implinirea asteptarilor sale in Acest Mesia smerit si bland cu inima, care statea la masa cu vamesii si pacatosii.In toata acea babilonie de asteptari, de nadejdi, de confuzie si de apasare, ce aparuse in poporul lui Israil, intrat sub ocupatie romana, pastorit de o structura osificata si tot mai mult dominata de ”partida” fariseilor, Sfantul Ioan Botezatorul este Inainte-Mergatorul.

Propovaduirea sa, axata pe pocainta, si, mai ales, pe recunoasterea lui Mesia in chipul Mielului care ia asupra Sa pacatele lumii, arata ca il astepta pe Acelasi Mesia socant de smerit si bland din prorocia lui Isaia, si ca Il cunostea pe Acelasi Dumnezeu care era adiere de vant subtire pentru Ilie. 

Nu astepta vreun ”dumnezeu” galagios, vreun Rege inarmat sau vreun lider revolutionar, ideologic.Iar duhul lui Ioan Botezatorul este acest duh al asteptarii cutremurate de apropierea Celui Iubit, Celui Sfant. De apropierea Imparatiei Cerurilor, adica a Bisericii. Numai astfel poate fi cineva inainte-mergator, daca Il asteapta pe Cel dorit. Acest lucru este esential pentru noi.

Suntem inaintea Celei De-a Doua si Slavitei Veniri a lui Hristos. Insa nu avem nimic din duhul curat si indragostit al Sf. Ioan Botezatorul. Desi el il prefigureaza si pe Ilie, profetul care va veni in vremurile apocaliptice. Si despre Ilie, ce spune, oare Vechiul Testament? Ca este trimis ca sa intoarca inimile parintilor catre fiii lor. Nici Ilie, asadar, ca Inainte-Mergator, nu este trimis pentru a rasturna lumea. Ci pentru a lucra asupra inimilor oamenilor, pentru a impaca cele dezbinate, pentru a-i smulge din duhul lumesc, antihristic si a-i pregati pentru venirea lui Hristos.

Să ne uităm la Sfântul Ioan Botezătorul: n-a fost om născut din femeie mai mare decât el, cel mai mare decât toți proro­cii, prietenul lui Hristos și cu toate acestea zice: „Nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua de la încălțămintea Lui”, iar la Iordan se oprește cu sfială: „Doamne, Tu trebuie să mă botezi pe mine și nu eu!”. Vedeți, aceasta este smerenia, dușmanul de moarte al mândriei: să fii plin de daruri, de vrednicii și să te socoți mai nevrednic decât toți; aceasta este micșorarea sufletului.

De obicei, noi oamenii suntem plini de mândrie, ne so­cotim mai buni decât semenii noștri. Cel evlavios se crede mai evlavios decât ceilalți și se uită de sus la dânșii; tânărul se crede mai frumos, cel isteț mai priceput, cel bogat mai vrednic; fieca­re se crede mai bun, mai presus decât ceilalți. Aceasta este mândria, din care izvorăsc toate relele: zavistiile, certurile, uci­derile. Dimpotrivă, smerenia este maica virtuții, nu te lasă să te socoți mai bun decât aproapele tău: niciodată să nu-l socoți mai prejos decât tine, totdeauna să ai despre el o părere mai bună decât despre tine.

Iată cele două unelte cu care putem micșora pe omul cel vechi din noi, pentru ca să crească omul cel nou întru Hristos: postul și smerenia.Cu aceste două cununi s-a împodobit cel mai mare decât toți cei născuți din femei, Sfântul Ioan Botezătorul, și cu ele trebuie să se împodobească tot creștinul. Acestea împreună, după cum ne învață Sfinții Părinți, alcătuiesc plinătatea tutu­ror virtuților. Ele micșorează pe omul de păcat din noi și ajută să crească omul cel duhovnicesc. Și, lucru minunat, cu cât ne micșorăm mai mult, cu atât ne facem mai transparenți, cu atât mai mult strălucește Hristos din noi, precum zice Apostolul, că nu mai trăiesc eu, ci Hristos care este în mine. Dacă Sfântul Ioan Botezătorul, cel sfințit din pântecele maicii sale, atât de mult a postit și s-a smerit, cum trebuie să fie smerenia și nevoințele și postul nostru, a celor ce suntem plini de păcate! De aceea, postul și smerenia trebuie să ne însoțească în toate zilele vieții, pentru că ele ne fac asemenea cu marele proroc și înaintemergător Ioan; ba și mai mult, ne fac asemenea cu Dumnezeu, Care să ne învrednicească și să ajute să ne înnoim și noi sufletește, cu rugăciunile sfântului și mare­lui Său Prieten, Ioan Botezătorul. Amin. (postat pe fb de ioan manahul)