Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre,de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria

16.08.2019 06:58

Dar nu aşa ar trebui să fie, oare, şi moartea noastră? Da. Preasfânta-Născătoare de Dumnezeu este Aceasta a fost moartea Maicii Lui Dumnezeu – moarte adevărată, asemenea morţii oricărui om. Şi atunci, de ce a fost numită „adormire“? Poate pentru că Preacurata n-a fost ţinută mult timp în legăturile morţii şi în tărâmul stricăciunii, ci după trei zile s-a desco­perit că ea a înviat, asemenea Fiului ei, Domnul Iisus Hristos, dar mai ales pentru că moartea aceasta a fost cu pace, lină, plăcută, cu dulceaţă, asemenea unui somn dorit, liniştit, după istovirea trupului de către ostenelile zilei.

Mama noastră, iar noi suntem copiii ei. Ea merge îna­inte, noi avem datoria să o urmăm. Şi iată lecţia pe care o primim de la Ador­mire noi, care prăznuim ziua Adormirii: an de an, apropiindu-ne de moarte, să ne îngrijim în tot chipul ca moartea noastră să nu fie smulgere cu sfâşiere şi tulburare a sufletului din trup, ci ieşire paşnică şi fără de tulburare din această lume în alta, asemenea unei adormiri tihnite şi line… Se ridică întrebarea: cum să ajungem la aceasta şi ce se cere din partea noastră în acest scop?

Moartea nu este nimicire, ci trecere din acest sălaş pământesc în altul. Dar să luăm un exemplu din viaţa obişnuită: când trec oamenii dintr-un loc în altul cu sufletul nu numai liniştit şi împăcat, ci chiar bucuros? Atunci când nu sunt legaţi prin nimic de locul din care ies, iar de locul unde se mută nu doar că nu se tem, ci doresc din toată inima mângâierile şi plăcerile pe care le aşteaptă acolo. Aşadar să ne însuşim această dispoziţie sufletească şi în privinţa morţii, şi atunci o vom întâmpina nu doar fără necaz şi fără frică, ci cu dorinţă plină de bucurie...

 Să stingem în noi orice împătimire faţă de trup şi faţă de tot ce este trupesc, faţă de pământ şi faţă de tot ce e pământesc. Pentru că atunci când nimic nu te mai leagă de pământ, ce necaz să mai fie când îl părăseşti? Un lucru se desparte cu uşurinţă de altul atunci când nu sunt legate şi nu sunt încleiate, ci numai alipite unul de altul: cu uşurinţă se desparte şi sufletul de trup atunci când în el nu sunt împătimiri faţă de trup şi când el, petrecând în trup, nu vieţuieşte după trup. Călătorul ce merge spre ţinta sa părăseşte liniştit şi fără plăcere locurile unde face popas. De ce? Fiindcă totul e pentru el străin. Şi atunci când inima noastră va socoti străin de sine tot ce e pământesc, nu vom avea greutăţi la trecerea în cealaltă viaţă.

Bineînţeles, nu putem trăi fără unele lucruri sau chiar fără multe lucruri. Putem dobândi însă o asemenea aşezare sufletească faţă de ele încât să ne putem despărţi de ele tot atât de uşor ca şi cum am dezbrăca o haină de care nu mai avem nevoie. De asta să ne şi îngrijim! Cam greu? Da… însă putem face aceasta nu dintr-o dată, ci câte puţin. Cum încurcă vrăjmaşul sufletul in împătimirile pământeşti? Le aduce una după alta cu stăruinţă, aşa cum paianjenul încurcă gâzele care îi cad în plasă, aruncând asupra lor pânză după pânză. Dimpotrivă, cine vrea să iasă din aceste curse trebuie să aibă priceperea de a lucra tocmai pe dos – de a tăia împătimire după împătimire, începând cu cele mai mici şi ajungând la cele mai mari. Cel care s-a împotmolit în noroi scoate mădular după mădular, până se eliberează cu totul: aşa să tăiem împătimire după împătimire, până ce vom deveni cu desăvârşire liberi. Dacă ne vom osteni în felul acesta, în ceasul morţii putem să fim deja rupţi de toate şi gata să părăsim fără necaz pământul şi tot ce e pământesc, aşteptând numai porunca lui Dumnezeu.

Însă nu doar împătimirile pământeşti pot tulbura liniştea sufletului în ceasul morţii. Nu mai puţin decât acestea tulbură teama: cum ne vom arăta pe lumea cealaltă, unde trebuie să te arăţi înaintea feţei lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, ai Cărui ochi sunt mai luminoşi decât soarele, pătrunzând toate şi văzând toate – iar noi avem multe păcate. Cel care ştie că s-a făcut vinovat cu ceva se teme să meargă la mai-marele său şi cu atât mai mult la împărat: şi păcătosul se teme să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu – atât de teamă încât, după cuvântul dumnezeieşti sunt împinşi să strige: „Munţilor, cădeţi peste noi!” Pricina sunt păcatele, care-L jignesc [=ranesc dragostea Lui, n.n.] pe Dumnezeu. Ca atare, dacă doreşte cineva să întâmpine fără frică moartea şi să treacă liniştit pe lumea cealaltă, să aibă grijă să fie fără de păcat sau, dacă deja a păcătuit, să facă în aşa fel încât păcatele să nu îi fie spre osândă. Cum se face asta? Prin pocăinţă nefăţarnică şi prin hotărârea de a nu mai încălca poruncile Domnului. Cine a păcătuit să nu mai păcătuiască, iar pentru păcatele dinainte să facă pocăinţă. Pocăinţa şi frângerea inimii pentru păcate, împreună cu spovedania şi cu făgăduinţa de a nu mai păcătui, şterg păcatele din toate locurile unde se întipăresc ele: din fiinţa noastră, din tot ce ne înconjoară şi chiar din amintirea lui Dumnezeu, şi îl fac pe păcătosul care se pocăieşte nevinovat înaintea feţei lui Dumnezeu Cel drept, îmbrăcându-l în veşmântul îndreptăţirii, luat din haina Domnului, Care a pătimit pentru noi… Dezlegarea preoţească rupe zapisul păcatelor, iar zapisul, odată rupt, îşi pierde toată puterea, din vrerea însuşi Judecătorului, Care a zis: Câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri (Mt. 18, 18). Încredinţarea că aşa sta lucrurile umple inima păcătosului cu nădejde bună, şi măcar că el ştie că a păcătuit, merge înaintea Judecătorului fără cutremur ştiind că înaintea venirii lui acolo a mers îndreptăţirea, altfel spus că acolo este înaintea Judecătorului un Mijlocitor gata să îi ia partea… Căci dacă va păcătui cineva, Mijlocitor avem către Tatăl, pe Iisus Hristos, Cel drept (I In 2, 1). Dacă un criminal ar fi încredinţat că pentru el va mijloci moştenitorul tronului, al cărui cuvânt are putere înaintea împăratului, ar merge la împărat fără frică, orice fărădelege ar fi făcut. Aşadar fără frică şi tulburare se poate arăta înaintea Judecătorului Dumnezeu şi păcătosul care s-a pocăit, întrucât acolo va mijlo­ci pentru el Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care a luat păcatele noastre asupra Sa şi le-a ridicat pe cruce, şi Care a zis: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcate, şi Eu vă voi odihni pe voi! (Mt. 11, 28) Prin urmare, cine vrea să moară liniştit, să se pocăiască şi de acum să nu mai păcătuiască…

Dacă, după aceea, la aceste două aşezări sufleteşti – adică la ruperea de toate cele pământeşti şi la pocăinţă – vom mai adăuga şi dorinţa bunătăţilor viitoare, vom întâmpina moartea nu doar fără necaz şi frică, ci chiar cu bucu­rie. Unii pleacă bucuroşi dintr-o casă atunci când în ea e umed, ori sobele scot fum, ori acoperişul e prost… Unii, deşi nu au în casă asemenea neplăceri, se mută cu bucurie în alta deoarece presupun că vor avea parte în ea de mai mult confort şi de avantaje mai mari. Astfel, când vom pricepe cu mintea şi simţi cu inima pe de o parte sărăcia şi nimicnicia bunătăţilor pământeşti, iar pe de alta înălţimea şi necuprinderea bunătăţilor care ne aşteaptă pe lumea cealaltă, vom dori trecerea din această lume în cealaltă nu numai cu plăcere, ci chiar cu năzuinţă puternică, asemenea Apostolului Pavel, care spunea despre sine că doreşte mult să se desfacă de trup şi să fie cu Hristos, şi asemenea Preacuratei Stăpâne, care în fiecare dimineaţă se suia pe Muntele Măslinilor (unde mai apoi avea să fie pus, pentru scurtă vreme, şi trupul ei) şi Îl ruga pe Dumnezeiescul său Fiu să o ia mai repede de aici şi să îi dea putinţa de a vedea frumu­seţea feţei Lui… în locaşurile cereşti. Sufletul care a înţeles ce înseamnă viaţa de aici şi viaţa pe lumea cealaltă va suspina după aceasta din urmă aşa cum cel robit suspină după patrie, călătorul – după casa sa şi cel ce sade în temniţă – după libertate… şi cu multă dorire va chema moartea ca pe o izbăvitoare, binefăcătoare şi mângâietoare. Veţi întreba: „Cum poate fi înălţat sufletul la o asemenea aşezare?” Prin cugetarea la nimicnicia bunătăţilor pământeşti şi la măreţia celor cereşti – iar cel mai sigur prin simţământul amărăciunii tuturor celor pământeşti şi prin gustarea dulceţii celei cereşti. Pentru că atunci, gus­tând dulce, nu va mai vrea amar – se va feri de acesta din urmă şi îl va pofti pe cel dintâi. Sau, şi mai bine zis: atunci sufletul va fugi din această viaţă în cealaltă aşa cum fuge omul la aer curat dintr-o cameră înăbuşitoare.

Iată tot ce ne face trebuinţă pentru a muri liniştiţi: să nu avem împătimiri faţă de cele pământeşti, să trăim în virtute după ce ne-am curăţit conştiinţa, să educăm în noi înşine dorinţa puternică de bunătăţile veşnice. Cea dintâi şi cea din urmă vin de la sine atunci când va fi în noi ceea ce este de căpetenie: conştiinţa curată şi faptele cele bune.

Fraţilor şi părinţilor! Ştim că între toate cele nesigure de pe acest pământ un singur lucru este cu totul sigur: faptul că vom muri… şi că moartea va fi pentru noi fie amară şi chinuitoare, fie plăcută şi desfătată. Deci, să nu ne arătăm a fi proprii noştri vrăjmaşi, amarând ca nişte nepricepuţi trecerea din această viaţă în cealaltă, de vreme ce avem toate mijloacele pentru a o îndulci. Azi, mâine vine moartea – deci, să fim gata! Iată, vin curând! zice Domnul (Apoc. 22, 12). Mica osteneală purtată în acest scop va fi răsplătită cu bucuria cea veşnică. Şi chiar de se va întâmpla să purtăm o osteneală mare şi să pătimim, nu vom ieşi în pagubă… pentru ca pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care va să se arate întru noi (Rom. 8, 18).”

Conform tradiției apostolul Toma, care propovăduia în India de astăzi a ajuns la Ierusalim după ce Maica Domnului fusese pusă în mormânt, într-o peșteră din Grădina Ghetsimani. Toma a dorit să se deschidă mormântul pentru a se convinge că Maica Domnului a adormit, deoarece în călătoria sa prin prin văzduh se întîlnise cu ea și aceasta îi dăduse brîul cu care era încinsă la mijloc. La deschiderea mormântului se constată că mormântul era gol, ceea ce însemna că întâlnirea lui Toma cu Maica Domnului a fost reală și că Maica Domnului a fost luată la cer cu trup cu tot.

Brâul Maicii Domnului pe care Toma l-a primit a fost așezat în mormânt și mormântul a fost din nou închis și a rămas închis până în anul 431 când s-a ținut sinodul al treilea ecumenic la Efes, unde s-a stabilit în dogmă învățătura Bisericii despre Sfânta Fecioară. După Sinod mormântul a fost deschis și brîul Maicii Domnului a fost dus la Constantinopol, unde a săvârșit multe minuni. De aici a fost dus la mănăstirea Vatoped în Sf. Munte Athos iar un fragment la mănăstirea Katoxenia, din Grecia. Acest fragment a fost adus de mai multe ori și în țara noastră, pentru închinare la Iași, Galați, Constanța, Cluj, Alba Iulia și sute, chiar mii de români merg în fiecare an în Grecia, la Mănăstirea Katoxenia să se închine la acest odor sfânt. Mormântul Maicii Domnului a rămas deschis până în zilele noastre în peștera din Ghetsimani, care a fost transformată în biserică.

Asa am aflat ca Maica Domnului nu a fost supusa stricaciunii. Daca Sfantul Toma este numit ocrotitorul intarziatilor, e bine sa precizam ca nu este ocrotitor al celor care intarzie din comoditate, ci din dumnezeiasca randuiala.

Și deschizând mormântul și sicriul Maicii Domnului – o, minunile tale, Maica a lui Dumnezeu! – nu au mai aflat acolo trupul Prea Sfintei Fecioare Maria, ci numai giulgiul singur, cum rămăsese și la Mântuitorul Hristos în mormânt, după Înviere, căci Prea Sfântul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luat cu trup cu tot pe Maica Sa cea Prea Sfantă la ceruri și a așezat-o la locul unde El știe.

Omenirea întreagă a aşteptat mii de ani naşterea Mântuitorului, dar nu se putea întâmpla lucrul acesta până ce, mai întâi, nu se năştea cea care avea să-L nască pe Mântuitorul, acea fecioară plină de har care, precum spun Sfinţii Părinţi, face cât toată biserica; pentru că aşa cum harul îşi are sălaş în Biserica drept-măritoare, aşa şi Maica Domnului a fost sălaş harului dumnezeiesc, încât se miră şi puterile cereşti cum a fost cuprins în pântecele Fecioarei Maria Cel Necuprins. Maica Domnului este Noul Ierusalim, Casa Domnului Dumnezeului nostru (Psalm 120, 9), Cetate a împăratului tuturor veacurilor, Poarta de Aur pe care a intrat Împăratul în lume (cf. Iez. 44, 2). Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău (Psalm 44, 12). În templu, Fecioara Maria a uitat de toate; o copilă umblând desculţă prin templu, hrănită de îngeri şi îngrijită de drepţi, ea a defăimat toate acelea pe care oamenii le numeau măriri: strălucirea lumii şi obiceiurile omeneşti, şi „s-a pierdut” în cele sfinte – blândeţea şi curăţia, cuvântul lui Dumnezeu şi pacea sufletului; de aceea a dorit împăratul frumuseţea ei (cf. Psalm 44, 13); şi toată frumuseţea ei era înăuntru (cf. Psalm 44, 15): strălucirea sufletului, cu toate că pe din afară părea simplă şi neştiută de nimeni. Aceasta este frumuseţea pe care a ales-o Dumnezeu: a căutat la smerenia roabei Sale.

Ea este precum Sionul pentru că a crezut în cuvântul Domnului trimis ei: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău (Luca 1, 38). Şi iată: Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului (Ps. 124, 1). Precum a spus cuvântul, aşa a făcut: a ascultat, a văzut, a plecat urechea ei şi a uitat de toate ale lumii şi iată: în ea S-a sălăşluit pacea şi odihna sufletelor – Mântuitorul Lumii. Ea i-a fost casă şi cetate, zid şi turn şi a odihnit pe braţele sale pe cel ce ţine toată lumea, a odihnit la pieptul său pe cel care avea să se odihnească pe cruce de osteneala poverii păcatului lumii. A ales Domnul Sionul şi l-a ales ca locuinţa Lui. Aceasta este odihna Mea în veacul veacului. Aici voi locui, că l-am ales pe el (Psalm 131, 13-14). Să ştie de aici şi cei care de atâţia ani se rătăcesc şi nu ştiu când se odihneşte Dumnezeu, Sâmbăta sau Duminica; să ştie că Dumnezeu se odihneşte în toate zilele acolo unde este smerenie; şi sfinţii au ştiut asta şi au lăudat pe Dumnezeu spunând: „Două scaune are Bunul Dumnezeu: cerul cel prea înalt şi inima celui smerit”.

Şi iată pe Fecioara Maria scaun al Împăratului, sfeşnicul care a ţinut lumina ce avea să lumineze tuturor. Smerenia a ajuns împărăteasă: Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată (Psalm 44, 11), împodobită cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Psalm 44, 2), căci acolo unde omul s-a plecat în smerenie, acolo Dumnezeu a vărsat har peste buzele sale.

Toată slava fiicei împăratului este înăuntru, frumuseţea omului este de fapt frumuseţea sufletului său şi nu cum greşit înţelegem noi o frumuseţe vopsită cu părul în vânt. Să nu ne boim buzele cu vopsele şi lacuri, ci să ne înfrumuseţăm buzele cu cuvintele lui Dumnezeu, să nu ne ungem cu unsori pe faţă, ci să strălucească faţa noastră de blândeţe şi dragoste nevinovată, să nu ne machiem ochii, ci lacrimile să aducă sclipiri în ochi ca podoabe ale smereniei, să nu ne punem cercei în urechi, ci să plecăm urechea la cuvântul dragostei lui Dumnezeu, şi acestea să fie podoabele noastre, căci: Inima curată este sălaşul Tău şi se vede într-însa strălucirea descoperirilor Tale.

Fericit este pântecele care L-a purtat pe Dumnezeu şi sânii de la care Acesta a supt. Aşa este, dar fericită este Maica Domnului pentru că a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi l-a împlinit

Maica Domnului nu a fost nicicum o femeie oarecare, aşa cum susţin ereticii, ci precum crinul între spini (Cânt. Cânt. 2, 2) aşa a fost ea între femei. Multe au fost fecioarele care şi-au dedicat viaţa lui Dumnezeu, însă ca dânsa nu a mai fost nici una. Celelalte, când au văzut-o, laude i-au înălţat, iar reginele şi concubinele osanale i-au cântat (Cânt. Cânt. 6, 9). „Ea e numai una porumbiţă preacurată, una-i ea la a ei mamă, singură născută în casă”, cea care a adus omenirii acea ramură de măslin, precum oarecând porumbelul lui Noe la potop ( Fac. 8, 11), care vestea pacea şi milostivirea lui Dumnezeu.

Fecioara Maria era acel suflet curat de copil. Iată, ne spune Evanghelia că a luat Hristos un prunc şi l-a pus în mijlocul lor şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte (Matei 18, 2-5), iar când a mustrat cetăţile pentru necredinţa lor a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor (Matei 11, 25). A fi precum pruncii, însă precum spune Apostolul Pavel: nu copii la minte, ci copii cu nevinovăţia, smeriţi şi curaţi, şi atunci vom vedea tainele lui Dumnezeu. A ascuns Dumnezeu acestea şi de acei ce se cred înţelepţi şi pricepuţi în ochii lor, cei din veacul acesta, care confundă înţelepciunea cu o nebunie a minţii intrând într-un război păgubos al tehnicii materialiste. A ascuns acestea mai ales de cei ce păgubesc sufletele oamenilor, de ereticii care propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu fără să-l înţeleagă, pentru că nu au cunoscut smerenia.

Maica Domnului a avut nevoie de un ocrotitor şi de aceea s-a logodit cu dreptul Iosif care avea 80 de ani şi care mai fusese căsătorit o dată şi avusese şi alţi copii, care în Evanghelie sunt numiţi fraţii Domnului. A fost nevoie să se facă aceasta pentru că evreii nu ar fi putut concepe, fiind întunecaţi la minte, că o fecioară ar fi putut naşte fără a avea bărbat, ei ar fi ucis-o cu pietre, aşa cum şi ereticii aruncă cu pietre în Maica Domnului până astăzi. Iosif nu a cunoscut-o pe Maria pentru că acea poartă prin care a intrat împăratul Hristos, precum ne spune Proorocul Iezechiel: acea poartă va fi închisă şi nimeni nu va intra pe ea pentru că Domnul Dumnezeu a intrat pe ea (Iez. 44, 2). Maica Domnului este grădină încuiată, fântână acoperită şi izvor pecetluit, în grădină-i o fântână, un izvor de apă vie (Cânt. Cântărilor 4, 12-15), totu-i taină şi iubire, în cămări ascunse mirele se închide, izvorul din inimi la suflet se-ntinde, pecetluit. Doar pentru cei smeriţi, el curge totdeauna pentru cei osteniţi, fugari din lumea păcatului.

Totuşi Maica Domnului nu este numai frumoasă şi strălucitoare, ci se spune în continuare că este şi ca oastea de război temută (Cânt. Cântărilor 6, 10), şi atunci ar trebui să fim cu mai multă luare aminte la purtările şi faptele noastre, căci se ştie că ea este printre noi. Un sfânt văzător cu duhul din Rusia o vedea pe Maica Domnului cum vine pe la chiliile călugărilor în timp ce aceştia dormeau şi-i binecuvânta pe fiecare. La unii însă nu intra şi, întrebată fiind de acel părinte, a răspuns că se scârbeşte de faptele lor, iar la unul neintrând şi fiind întrebată de ce nu a intrat, a spus că din cauză că doarme necuviincios. Cum spuneam, iată, de aici vedem că aminte va trebui să luăm la vieţuirea noastră şi să nu uităm că mai este şi o lume nevăzută împrejurul nostru; în zadar stingem becul, în zadar închidem uşa, faptele făcute la întuneric se vor arăta la judecată în faţa tuturor.

Cea mai mare cinste pe care poţi să o aduci cuiva este să-i urmezi exemplul. Cum o urmăm noi pe Maica Domnului? Nu umblând cu părul în vânt, nici în desfătări lumeşti şi nici în agoniseli materiale sau capricii profesionale, ci acoperiţi de smerenie, în curăţie şi modestie, râvnind către acel loc de rugăciune, emoţionanta cămară a Mirelui. Acolo unde nu ştie nimeni ce se petrece, cea dragă ca Ierusalimul (Cânt. Cântărilor 6, 4) şi Mirele Hristos s-au întâlnit şi lucruri nemaiauzite îşi spun, se-aude şi o cântare, a cărui viers cine poate să-l spună, nimeni fiind încă în trup legat, şi de aceea îi spune Cântarea Cântărilor, căci ea este pentru Noul Ierusalim.

Unii spun Adormirea Maicii Domnului si traditiile asociate ei nu se gasesc in Biblie. Cum anume trebuie sa le apreciem? Merita ele pomenirea noastra? Cum le-au abordat Parintii Bisericii si ce anume inseamna exact aceasta sarbatoare pentru crestinii ortodocsi de azi?

Originile cinstirii Maicii Domnului se pierd in negura timpului, dar istoricii arata acum ca pe masura ce Biserica a iesit din epoca martirilor la inceputul secolului IV, locul important al Maicii Domnului in evlavia si teologia cres­tina era deja prezent. Deja in secolul II, sfintii Iustin Mar­tirul si Irineu al Lyonului vedeau uimitoare paralele intre Eva si Noua Eva, Fecioara Maria. Termenul crestin unic, Theotokos („Nascatoare de Dumnezeu”), caruia i s-a dat autoritate dogmatica la Sinodul III Ecumenic (431), era deja in uz de-a lungul lumii mediteraneene inca din seco­lul III sau poate chiar din secolul II. Ca si intreaga teologie crestina, acest titlu n-a existat in gol. Oare nu indica el si o evlavie crestina fata de Maica Domnului?

Intr-adevar. Cinstirea aratata Fecioarei Maria de comu­nitatea crestina e atestata inca deja in Noul Testament: Elisabeta o saluta pe Maria ca „binecuvantata intre femei“, iar Maria profeteste ca „toate generatiile ma vor numi binecuvantata“ (Lc 1, 48). Elisabeta o numeste pe Maria „Maica Domnului meu“ (Lc 1, 43), o prefigurare limpede a titlului teologic „Theotokos”.

Scripturile sunt destul de interesate de viata sa pentru a-i schita un portret. Printre detaliile oferite vedem ca ea este sensibila la nevoile ce­lorlalti si intervine pentru ei la Fiul ei, ca la nunta din Cana (In 2); e contemplativa, adunand lucruri „in inima sa” (Lc 2,19.51); e credincioasa, neparasindu-si Fiul pe cruce (In 19,25); e iubita de Hristos, fiind data in timpul rastignirii Sale ucenicului iubit, ceea ce n-ar fi avut sens daca ar fi avut alti copii (In 19, 26); si e remarcata ca membru al primei Biserici apostolice (FA 1,14).

Nu e deloc departe de realitate sa o asezam ca martora a Invierii — ba chiar ca primul ei martor, daca acceptam exegeza sfintilor Ioan Hrisostom si Grigorie Palama. In toate aceste marturii scripturistice e limpede ca in timpul intregii activitati a Fiului ei Maria I-a fost alaturi de la inceput pana la sfarsit, ramanand in cercul interior al apostolilor si dupa inal­tarea Sa. Prin urmare, prezenta si pozitia ei unica de cin­stire ca „Maica a Domnului” poate fi vazuta drept con­stanta si omniprezenta in viata Fiului ei si a comunitatii ucenicilor Sai. Desigur, un lucru e ca ea sa fie cinstita si cu totul altul sa i se ceara rugaciunile. Ce poate fi spus despre locul Mariei in evlavia si chiar cultul crestin? Ştim ca dupa Sinodul de la Efes (431) cinstirea Maicii lui Dumnezeu s-a raspandit universal in comemorari liturgice si rugaciuni. Dar ea e prezenta aici chiar inainte de aceasta epoca. De exemplu, unul din cele mai timpurii texte pastrate ale Liturghiei, versiunea sahidica (egipteana) a Liturghiei sfantului Vasile, cuprinde urmatoarele: „Adu-Ţi aminte, Doam­ne, de parintii nostri … mai ales totdeauna de sfanta si slavita Maria, Maica lui Dumnezeu, si pentru rugaciunile ei miluieste-ne…”  Aceasta rugaciune si faimoasa rugaciune egipteana din secolul III “Sub milostivirea ta” (cantata inca la sfarsitul pavecernitei mari in Postul Mare) trec amandoua dincolo de o simpla pomenire si cer rugaciunile Mariei.

Ajungem acum la Adormire. Una din cele mai timpurii marturii patristice ale traditiilor ce inconjoara sfarsitul vietii Mariei nu e una pozitiva: e continuta intr-o acuzatie impotriva unor crestini care-i aratau prea multa evlavie. Textul scris in jurul anului 377 ii apartine sfantului Epifanie din Cipru. El scrie ca in Scripturi

„nu vom gasi nimic des­pre moartea Mariei, nici ca ea a murit, nici ca nu a murit, nici ca a fost ingropata, nici ca nu a fost ingropata… Scriptura pur si simplu tace din pricina covarsitoarei ma­retii a Tainei, ca sa nu copleseasca mintile oamenilor cu uimirea”. Mai departe Epifanie isi lamureste ideile: el nu stie daca Maria a murit, a fost martirizata sau a ramas vie, si trage concluzia ca “de fapt, nimeni nu stie sfarsitul ei”.

Desi Epifanie a fost un om invatat, marturia lui sta in deplina izolare de toate celelalte texte si prin urmare nu poate fi luata in intregime ca atare. Faptul ca ceva care scrie opunandu-se unei anumite devotiuni fata de Maria arata un atat de notabil respect pentru ea este insa remar­cabil. De ce a ales insa moartea ei ca obiect al respingerii sale? Ştiinta mai noua a aratat ca Epifanie era mai degraba preocupat de un document palestinian timpuriu care descria moartea Fecioarei. Cu alte cuvinte, Epifanie nu voia ca unei informatii dintr-un text nescripturistic sa i se dea o valoare canonica. O preocupare valida poate, dar una care trebuie precizata: scopul Scripturii nu era sa ofere biografii, ci marturii “ca sa credeti” (In 20, 31) si de aceea marturiseste ca nu pretinde sa fie exhaustiva (cf. In 21, 25). Mai mult, Scripturile insele se refera la evenimente care nu exista in Vechiul Testament (de exemplu, Iuda 1, 9). Singura spusa a lui Iisus citata de sfantul Pavel (FA 20, 35) nu se gaseste in Evanghelii. Scripturile insele dau martu­rie ca totalitatea traditiei nu putea fi cuprinsa de ele, desi ceea ce se cuprinde in ele e desigur normativ pentru tot­deauna pentru invatatura crestina.

In ciuda declaratiei izolate a lui Epifanie, deja pe timpul sau exista marturii in aproape fiecare traditie (greaca, armeana, siriana etc.) ale unei pomeniri anuale a Maicii Domnului. In secolul VI celebrarea liturgica a Adormirii a fost stabilita pe 15 august. Traditiile mai timpurii din texte nu strict „canonice” si variind in detaliile miracu­loase au fost asimilate. Elementele lor cheie comune sunt urmatoarele: Fecioara Maria, traitoare in Ierusalim, e instiintata de un inger despre sfarsitul ei iminent. E incon­jurata de apostoli adunati in chip miraculos din toata lumea. Moare dandu-si sufletul in mainile Fiului ei. E in­gropata intr-un mormant in Ghetimani. Dupa trei zile, mormantul ei e gasit gol.

Cu toate acestea in minte, ce anume poate fi spus deopotriva din perspectiva ortodoxa si cea contemporana (critica) despre adormirea Maicii lui Dumnezeu? Mai intai, cel mai important aspect al Adormirii e si cel mai evident si universal proclamat in traditia ortodoxa: Maica lui Dumnezeu a murit. Aceasta femeie, atat de centrala in taina economiei mantuitoare a lui Dumnezeu, atat de neprihanita si stabila, ea insasi model de sensibilitate fata de ceilalti, daruire si credinta fata de Hristos, a murit. In ciuda cuvintelor lui Epifanie, nu a existat nici un moment in traditia patristica rasariteana in care sa nu se fi crezut ca Maica Domnului a murit de o moarte naturala omeneasca. Prin urmare, imnele Bisericii Ortodoxe afirma fara echivoc ca ea a murit si a fost ingropata.

In al doilea rand, am putea observa ca prezenta lui Iisus la moartea ei nu e in afara traditiei Noului Testament. In fapt, e cu totul de asteptat. Vietile lor au fost intrepa­trunse si inseparabile. Din ea si-a luat Fiul lui Dumnezeu existenta omeneasca. Nu i S-a aratat Iisus lui Ştefan la moartea sa si i-a „primit” duhul sau (FA 7,56)? De ce n-ar fi facut la fel pentru mama Sa? In fine, Parintii afirma si ca ea a fost luata in slava cerului. Aici sunt necesare cateva clarificari. Ce anume s-a intamplat cu Maica Domnului dupa ingropare e o taina. Discutand aceasta, Parintii incearca ceea ce un savant a numit o „abordare precauta” sau „imprecizie cultivata”: ei nu folosesc cuvantul „inviere”, ci alti termeni ca „mutare”, „transformare” si „luare”. Acest din urma cuvant are in limba greaca aceeasi radacina ca si „inaltare” (amandoua sunt formele verbului analambano). Putem trage concluzia ca Maica Domnului a fost intr-un anume fel mutata intr-o stare slavita impreuna cu Fiul sau. Cu alte cuvinte, ea a urcat cu trupul cum a facut-o si El.

Este oare acest fapt prea indepartat fata de continutu­rile Noului Testament? Ştim ca Iisus S-a inaltat. In chip asemanator ne vom inalta si noi, caci sfantul Pavel afirma clar ca la sfarsitul timpului “Il vom intampina pe Domnul in vazduh” ca sa fim impreuna cu El (1 Tes 4,17). Este, prin urmare, ceva de neconceput ca Maica Domnului a urcat la cer? Mutarea ei, care a avut loc ca ea sa poata continua sa fie cu Fiul ei, Care e “de-a dreapta Tatalui”, inseamna ca ea ramane pe mai departe in stare sa se roage pentru altii ca in Cana Galileii, dar acum dintr-o pozitie unica.

Cu aceste consideratii in minte, putem afirma ca faptul central al praznuirii e acela ca Maica lui Dumnezeu a murit. A facut aceasta asa cum a trait: in prezenta Fiului ei. Dupa ingropare ea a fost cumva luata de El ca sa ramana cu El. Asa cum afirma sfantul Ioan Damaschinul, acesta e un lucru „potrivit” — cu totul adecvat pentru cine a fost ea si pentru ceea ce marturisesc despre ea Scripturile. De ce e importanta pomenirea mortii ei? Inainte de toate, pentru ca ea asaza cinstirea ortodoxa a Maicii lui Dumnezeu in contextul sau propriu. Ea e un om ca oricare din noi si, mai mult, a trait aceeasi viata cu noi. A murit cu moartea noastra, pentru ca a impartasit nasterea noastra. N-a fost zamislita in chip „imaculat”, intr-un mod unic si diferit de al nostru; nu i s-a dat o natura speciala, incapa­bila de pacat. Nici n-a fost ferita de moarte.

Prin urmare, Fecioara Maria si-a realizat desavarsirea duhovniceasca intr-o natura cazuta. Ceea ce a facut in viata ei n-a facut in mod mecanic, impersonal, ci cu lupta, dezvoltandu-si sfintenia personala prin rolul sau de Mama a lui Dumne­zeu. Nu numai ca a trait bine, dar a si sfarsit bine: si-a incu­nunat luptele desavarsirii ei duhovnicesti si rolul unic de Mama a lui Dumnezeu cu o moarte sfanta in prezenta lui Hristos si „fara durere, fara rusine, in pace” in cel mai inalt grad. Maica lui Dumnezeu e astfel un model pentru toti crestinii, atat in felul in care ea a trait, cat si in acela in care a murit.

Marturisind moartea ei, venerarea ortodoxa a Maicii Domnului ramane ceea ce trebuie sa fie: calda, plina de iubire si evlavie, si totusi sobra. Biserica Ortodoxa nu o asaza deasupra Bisericii (loc rezervat numai lui Hristos) atribuindu-i o nastere speciala si evitarea mortii prin “asumptie”. Nici nu-i negam, ca Maica a Domnului, un loc de cinstire unic in Biserica.

Inaltul ei statut in Ortodoxie o asaza in centrul Bisericii, atat pamantesti, cat si ceresti, in inima ei. Aici se afla ea ascultand rugaciunile noastre si indreptandu-ne pe noi toti spre Fiul ei. Nu „a parasit lu­mea” prin moartea ei, ci a devenit din nou un martor si o punte spre Hristos pentru umanitate, asa cum a fost in timpul vietii sale. Din acest motiv Biserica Ortodoxa praznuieste an de an cu mare evlavie Adormirea ei.

Adormirea Maicii lui Dumnezeu este nădejde a trecerii la viaţa veşnică. Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii.

În toată lumea creştină se prăznuieşte luminat Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, pentru că ea, după Învierea şi Înălţarea Domnului, este cea mai apropiată şi mai vie încredinţare de slava menită celor ce cred în Domnul. Priveşte la Adormire, si vei pricepe care este nădejdea chemării noastre, iar când vei pricepe nu vei cruţa nimic pentru a o dobândi.

Iată icoana! Maica Domnului a trecut la cele veşnice. O înconjoară Apostolii, care se tânguiesc. Pe loc Se pogoară însă Domnul, înconjurat de îngeri de toţi sfinţii, şi primeşte în braţele Sale preacuratul ei suflet. Aşa a fost Maica lui Dumnezeu. Ea este însă şi Maica noastră, a tuturor, şi a înnoit această cale de mutare din viaţa aceasta în cealaltă, ca în urma ei să se strămute mai apoi la Dumnezeu, pe aceeaşi cale, şi toţi apropiaţii ei, şi ca la vremea potrivită să poată mărturisi: „Iată eu şi copiii mei!” Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii.

Văzând cu mintea această slavă şi nestrămutarea făgăduinţelor ei, precum si înrâurirea pe care încredinţarea de acest lucru o are asupra întocmirii vieţii noastre duhovniceşti, Apostolul Petru nu se poate înfrâna să nu strige: Binecuvântat fie Dumnezeu… Care ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi! (I Petru 1-3)

Păgânii n-aveau nădejde, după cum ne încredinţează Apostolul Pavel. Nă­dejdea moştenirii vieţii veşnice a devenit trăsătură deosebitoare a creştinilor şi cel mai puternic sprijin al tăriei morale pentru răbdarea tuturor ostenelilor şi lipsurilor care sunt de neocolit în viaţa cea după credinţa în Domnul. A căzut această verigă din lanţul mişcărilor duhovniceşti ale omului – şi iată că Domnul o pune la loc şi reface duhul, care căzuse în nenădăjduire. În Sine învie, înalţă la cer şi aşază de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui firea omenească, după ce a dat mai înainte încredinţare că unde este El, acolo va fi şi sluga Lui (v. In 12, 26). După aceea, le înfăţişează tuturor în chip vădit mutarea la slavă a Maicii Lui şi a noastre. În fine, nu o dată a arătat aceasta asupra apostolilor şi a multor sfinţi, şi totul ca să întipărească în chip cât se poate de pipăit nu numai gândul, ci şi simţirea slavei celei după aceea (I Petru 1, 11).

Duhul cel nou al vieţii îi umplea pe credincioşii care intrau în această făgăduinţă. Ei încetau să mai trăiască pe pământ şi pentru pământ, având vieţuire în ceruri, după cum arată apostolul, ca nişte moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iată de ce putea oricine să adevereasca prin cuvântul apostolului: „Cine şi ce ne va despărţi de Domnul? Nimeni şi nimic”. Simţeau şi ei necazurile când erau în împrejurări aducătoare de necaz; însă răbdau necazurile, iar prin nădejde se bucurau. Trăind în lume, aveau ceea ce este socotit în lume a fi bun, şi îi vedeau şi pe alţii că au acestea, însă pe toate le socoteau a fi gunoi, din pricina nădejdii care le stătea înainte. Greu le era şi lor să fie neclintiţi, să nu dea înapoi în viaţă şi în credinţă; ei biruiau însă toate ostenelile prin nădejdea că cel credincios în puţine va fi pus peste multe, că va fi proslăvit împreună cu Cel pentru Care pătimeşte (v. II Tim. 2, 12; Apoc. 21, 7). Aşa că iată unde e cheia vieţii întru Hristos Iisus, Domnul nostru: în nădejdea vie! Să vă chem oare, fraţilor, a ţine nădejdea care ne este pusă înainte (Evr. 6, 18) pentru a o avea ancoră tare şi de nădejde a sufletului?

Aş dori ca la o asemenea chemare să răspundeţi cu dojana: „Oare noi nu suntem creştini?”. M-aş putea bucura de o dojana ca aceasta. Dar dacă la cuvântul despre nădejde inima va răspunde cu întrebarea nedumerită: „Ce este nădejdea şi la ce foloseşte ea în viaţă?”, asta va însemna că acest cuvânt, „nădejde”, este şi de neînţeles pentru minte, şi de neîncăput pentru inimă. Să ştiţi, cel puţin, că dacă dulceaţa cea vremelnică a păcatului, sau nici măcar neapărat a păcatului, atrage cu putere, dacă neplăcerile cu care se întâlneşte omul în viaţă îi moleşesc duhul şi nasc cârtirea, dacă osteneala de a împlini îndatoririle ceruta sau consfinţite de credinţă — ea singură – omoară râvna pentru ele, acesta este un semn că nădejdea – acest motor ceresc – nu a pătruns în sfera vierii noas­tre duhovniceşti, că acest oaspete ceresc n-a cercetat sufletul nostru. Fiindcă atunci când el ne cercetează, reorânduieşte toate în felul său şi face vădiţă prezenţa sa. Când casa este luminată, toţi îşi dau seama de acest lucru după lumina care iese pe ferestre: când casa sufletului nostru e luminată de nădejde, lumina aceasta nu poate să se ascundă, ci se descoperă îndată prin nepăsarea faţă de plăcerile trupeşti şi lumeşti, prin seninătatea şi pacea sufletului în pofi­da tuturor potrivniciilor dinafară şi prin necontenita râvnă nestinsă de a sluji Domnului în sfera unde am fost puşi, în pofida tuturor ostenelilor. Despre cel în care are loc asta se poate spune că a fost născut spre nădejde vie, iar cel in care nu are loc este cufundat în nenădăjduire şi e în lume ca un om fără Dumnezeu.

Dacă ne vom cerceta pe noi înşine cum se cade, câţi dintre noi vor trebui aşezaţi în cea din urmă tagmă? Cu toate acestea, puţini se vor învoi să se socoată creştini neadevăraţi, nedeplini. Nădejdea este simţământul cel mai subţire. Spre mângâierea noastră, dobândirea ei este simplă şi pipăită. Vrei să te împodobeşti cu nădejdea? Începe să slujeşti Domnului prin împlinirea poruncilor Lui, şi vei naşte nădejdea, şi vei creşte în ea. Sluga credincioasă stăpânului este încredinţată că stăpânul e binevoitor faţă de ea şi că nu o va lăsa nicidecum de izbelişte: cel credincios lui Dumnezeu nu poate să nu poarte în sine simţirea bunăvoinţei Lui şi a încredinţării că îl aşteaptă răsplăţi din partea Lui. Dimpotrivă, şi fiul îşi pierde încredinţarea în bunăvoinţa tatălui său atunci când calcă în vreo privinţă voia lui vădită: şi la cei care vieţuiesc cu sfinţenie nădejdea piere când ei încalcă cu bună ştiinţă porunca vădită a Dumnezeu.

În viaţă se întâmplă ca cel care a crezut să purceadă a sluji Domnului. Această slujire naşte nădejdea. Nădejdea, la rândul său, aprinde  şi mai mult râvna de a plăcea lui Dumnezeu. Când omul face mult pe placul lui Dumnezeu, aceasta întăreşte din nou nădejdea. Şi astfel, ele se sprijină, se întăresc şi se cresc una pe alta, până când în cele din urmă toate cele lăuntrice şi dinafară sunt cuprinse de nădejde – şi însuşi Dumnezeul nădejdilor umple omul (v. Rom. 15, 13). Şi ce fericire poate fi mai mare decât atunci când inima dă mărturie că Dumnezeu nu mai este în noi doar nădejde, ci şi gustare a slavei? Amin

Domnul să ne dăruiască, fraţilor, şi nouă lucrul acesta — a prisosi în nădejde, pentru ca avându-o să putem lucra cu multă îndrăznire (vezi II Cor. 3, 12) iarăşi, să arătăm aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit (Evr. 6, 11), ca astfel să ne facem moştenitori vieţii veşnice (Tit 3, 7). Amin! (postat pe fb de ioan monahul)