Acum cred, Doamne! Cred din tot sufletul ca Tu ai inviat cu adevarat!

21.04.2018 06:45

Faptele lui Toma. Carte apocrifa care expune, in 13 Praxeis (Fapte), calatoria, activitatea misionara si minunile savarsite de catre Sf. Apostol Toma (Iuda Toma) in India. Este una din singurele lucrari de acest gen care ni s-a transmis integral, in pofida lungimii sale. Faptele lui Toma cuprind o serie de evenimente, uneori fara legatura intre ele. Se pare ca au existat doua versiuni: una mai scurta si alta mai lunga, datorita anexarii Patimirii lui Toma, care, pentru un oarecare rastimp, a circulat independent de Fapte.  Textul  original  s-a pastrat in greaca si  siriaca.  Exista versiuni de extensiuni diferite in armeana, etiopiana, latina si slavona. Cat priveste locul si data scrierii exista un oarecare consens. Se parte ca aceasta carte a fost scrisa la origine in siriaca, in cercul lui Bardesanes (Bar Daisan) la Edessa. Aceasta supozitie  se bazeaza pe afirmatia Sf. Efrem Sirul care a spus, in comentariul sau la cartea apocrifa III Corinteni, ca aceasta  secta (a  lui  Bardesanes)  in Faptele apocrife pe care te-a redactat, i-a transformat pe Apostoli in propovaduitori  ai  propriilor vederi nepioase.

Unele  imne,  prezente in  Faptele lui Toma, au fost atribuite chiar lui Bardesanes. Au existat si voci care au sustinut ca, la origine, Faptele lui Toma au fost scrise in greaca. Aceasta opinie nu a putut fi mentinuta multa vreme si a cedat locul celei dintai.  Harnack a fost de parere ca Faptele au fost scrise simultan in greaca si siriaca. Alti cercetatori sustin ca Faptele lui Toma ar fi adaptari ale unor povestiri si legende budiste la mediul crestin, in sprijinul acestei idei nu exista insa argumente suficiente.  Atitudinea rezervata a Faptelor lui Toma fata de casatorie i-a determinat pe unii cercetatori sa discearna origini encratite, prisciliene, maniheice sau gnostice. Retinem ca nuanta de ansamblu ca textul propriu-zis este mai putin interesat in doctrina si ca preocuparea centrala este descrierea faptelor savarsite de Toma, incununate de moartea lui martirica.

Pana la sfarsitul sec. XIX, Faptele lui Toma erau considerate fara temei istoric. Descoperirile arheologice de la Tashashila (Taxila), au scos la lumina monezi si pietre, purtand inscriptii cu numele regelui Gondofornes. Pe baza acestor marturii s-a stabilit ca regele Gondofornes a facut parte din dinastia indo-parta a carei stapanire se intindea asupra teritoriilor din Afganistan, Seistan, Sind, Punjab si asupra provinciei de nord-est, intre anii 95 i.d.Hr si 50 d. Hr., si ca a domnit in Punjabul de Apus, intre anii 20-40 d. Hr. Sir John Marshall presupune ca Toma l-a vizitat pe Gondofornes in anul 40 d. Hr.

Istoricii bisericesti nu sunt unanimi cu privire la activitatea misionara in India a Sf. Toma. Totusi, Ipolit, Isidor de Sevillia, Dorotei, episcopul Tyrului, Sf. Grigorie de Nazianz, Ieronim il considera pe Sf. Toma, "Apostol al Indiei". Daca din punct de vedere istoric, Faptele lui Torna nu au o valoare deosebita, ele arunca o raza de lumina asupra practicilor si a ritualului crestin: savarsirea botezului prin afundare, celebrarea euharistiei cu vin amestecat cu apa si paine, ungerea cu untdelemn etc.

In acelasi timp, descifram din acest document diverse mentalitati ale vremii legate de viata sociala, in limba romana, Faptele lui Toma au intrat prin intermediul versiunilor slavone, care prezinta un text mai scurt si adaptat (Abban devine Ivan). Exista totusi in Faptele lui Toma doua imne, Imnul nuntii si Imnul perlei care faciliteaza un excurs teologic deosebit, datorita bogatiei de nuante simbolice si ideatice pe care le propun. Studiul amanuntit al acestor doua imne dezvaluie o serie de interferente doctrinare, care fac dificila plasarea lor in istoria gandirii crestine si necrestine a vremii. Cu toate acestea, unele sugestii legate de practicile rituale sunt de mare insemnatate pentru intelegerea vietii liturgice in perioada crestina primara.

 

 

 

“Domnul meu si Dumnezeul meu,, Asa a strigat Toma dupa ce s-a indo­it vreme indelungata de invierea lui Iisus Hristos! De multa vreme a fost nevoie pentru a-și pre­gati sa creada inima lui zabavnica! Dupa opt zi­le a venit Iisus la ucenici, si Toma era cu ei. Apostolii au vazut si dupa aceea au crezut, pe cand Toma n-a vrut sa creada pana cand n-a pipait cu dreapta sa trupul Celui inviat, pana cand n-a pus degetele mainii sale in rani­le mainilor lui Hristos si in ranile coastelor stra­punse de lance. Credinta lui a crescut incet, dar cand Iisus Hristos, aratandu-Se, i-a dat sa pipaie cu mainile-i stricacioase trupul Sau cel nestricacios, cand i-a aratat si ranile cuielor spre incre­dintarea celui putin cu credinta, atunci si limba, si inima, si intreg duhul lui Toma au strigat Celui inviat Domnul meu si Dumnezeul meu!, adica: “Acum cred, Doamne! Cred din tot sufletul ca Tu ai inviat cu adevarat! Cred ca prin Inviere isi arata puterea, stapanirea si Dumnezeirea nimeni altcineva, ci Tu, Singurul meu Domn, Tu, Singu­rul meu Dumnezeu!“

Este o duminică pe care mulți au văzut-o o sărbătoare a credinței, ca o luptă împotriva îndoielii, a incertitudinii în credință, a statorniciei în dreapta credință pe care, într-un moment de clătinare, Sfântul Apostol Toma l-a arătat. De atunci, din acea duminică binecuvântată, a opta zi după Înviere, chipul Sfântului Toma a fost văzut de oameni ca și chipul aceluia care se luptă să aibă mai multă credință. De fapt, Mântuitorul Hristos arătându-se lui Toma îi spune: Ia degetul tău și atinge rănile Mele și urmele suliței din coastă și nu fi necredincios, ci credincios.

Istorisirea aceasta evanghelica ne mangaie si ne invata. Ne mangaie intrucat Milostivul Domn primeste si credinta celor ce se trezesc si incep sa creada tarziu, caci harul lui Dumnezeu poate fi dobandit si la varsta barbati­ei, si la batranete la fel ca la tinerete, desi cu tre­cerea anilor lucrul acesta devine ceas de ceas tot mai greu; iar de invatat ne invata cum trebuie sa credem.

Sa continuam, ascultatorule, impreuna-vorbi­rea dintre Cerescul Invatator si ucenicii Lui prin impreuna-vorbirea noastra si, fiind mangaiati de milostivire, sa invatam cum sa credem in El asa incat, precum S-a aratat inaintea ucenicilor in ca­sa cand usile erau incuiate, sa Se arate si in ini­mile noastre, care sunt inca ferecate inaintea Lui – mai ferecate, poate, decat orice casa.

Daca cineva ne-ar intreba daca avem credin­ta, am spune, bineinteles, ca da – dar cand fie­care se intreaba pe sine insusi: „Se afla in mine, oare, credinta macar cat un graunte de grau sau de mustar?“, este silit a recunoaste ca nu are nici macar aceasta putina credinta, fiindca Domnul a zis: „Daca ati avea credinta macar cat un graunte de mustar, ati putea muta si muntii din loc”, pe cand noi nu numai ca nu mutam muntii, ci nici macar pe noi insine nu ne putem muta de la necuratie la curatie. Nu avem macar consti­inta faptului ca este slaba credinta noastra? Nu, nici pe aceasta n-o avem, fiindca atunci am fi ce­rut impreuna cu Apostolii: Doamne, sporeste-ne credinta! In fine, nu dorim, cel putin, sa avem credinta adevarata? Ah, ascultatorule! Nu dorim, pentru ca atunci ne-am ruga impre­una cu tatal celui bolnav de care se aminteste in Evanghelie: Cred, Doamne, ajuta necredintei me­le. Asadar, ce e credinta noastra? Ea, dupa cuvantul Scripturii, e o credinta moarta  Mortul n-aude, nu vede si nu lucreaza; asa si credinta noastra, asa si noi, auzind cuvin­tele lui Dumnezeu nu le auzim, vazand indura­rile lui Dumnezeu nu le vedem si lucrand nu fa­cem nimic pentru slava lui Dumnezeu. Cine cre­de in Iisus Hristos, acela Il cunoaste, Il iubeste si-L proslaveste, adica Il cuprinde cu mintea sa, intrucat acolo este locul cunoasterii; Il cuprinde cu inima, intrucat acolo e locul dragostei; Il cu­prinde cu toate puterile, intrucat acestea lucrea­za; aici se arata slava Domnului, care straluceste ca lumina pentru ceilalti. Asadar, a-L cunoaste, a-L iubi si a-L proslavi pe Iisus Hristos inseamna a crede in El.

Mare este osteneala cunoasterii Domnului, insa ea este usurata de faptul ca Biserica ridica neincetat la El gandurile noastre. In ea, ca intr-o scoala, este vestit zilnic Iisus Hristos, in ea si can­tarea, si rugaciunile, si icoanele arata spre Iisus Hristos Cel Rastignit, Inviat si Care sade cu Ta­tal.Trebuie doar sa ne deschidem auzul, trebuie doar sa ascultam cu luare-aminte: vom auzi mul­te lucruri despre Domnul Mantuitorul si Mijloci­torul nostru. Nu vor auzi aceasta care nu asculta sau care nu vor sa auda.

Daca vrei sa auzi, leapada ca pe praf feluri­tele ganduri, linisteste-te de toate grijile casnice, lumesti. Sa nu te gandesti la nimic altceva decat auzi in biserica: vei auzi, cu adevarat, ca tie si fi­ecarui om vi se da Trupul lui Iisus Hristos, vi se da Sangele Lui din Potirul imparatesc. La aceas­ta sa te gandesti, pentru aceasta sa te bucuri, de aceasta sa te temi, si atunci Il vom cuprinde pe Domnul cu toata mintea, cu tot cugetul, si vom striga impreuna cu Apostolul: „Domnul meu si Dumnezeul meu! Aici, inaintea altarului, pipai trupul Tau rastignit, aici vad sangele care a curs din coastele Tale: numai Tu, si nimeni altcineva, sa fii Domnul meu in toate zilele vietii mele!“

Cunoscandu-L pe Domnul, trebuie sa-L iu­bim. Fiecare dintre noi iubeste ceva: unii iubesc aurul si comorile, altii – cinstea si slava, pe cand altii doar propriul trup, si de aceea se indeletni­cesc doar cu mancarea, cu bautura si imbraca­mintea. Ceea ce iubim umple tot adancul inimii noastre in asa fel, incat in aceasta nu mai ramane loc pentru Iisus Hristos. In vasul plin cu apa nu mai incape nimic: nici inima noastra, fiind pli­na cu dragoste desarta, uneori chiar scarbavnica, nu mai primeste dragostea de Iisus Hristos, si nici n-o poate primi pana cand nu se va micsora dragostea de lucrurile stricacioase.

Iisus Hristos l-a intrebat de trei ori pe ucenicul Sau: „Petre, Ma iubesti tu pe Mine? Petre, Ma iu­besti tu pe Mine? Ma iubesti tu pe Mine?“ si prin aceasta intreita intrebare l-a cu­ratit de intreita lepadare. Asadar, fiecare dintre noi, ascultatorule, ar trebui intrebat: „Il iubesti pe Iisus Hristos?” de tot atatea ori cate sunt lu­crurile pe care le iubim uitand de iubirea pentru Hristos, de tot atatea ori de cate dragostea noas­tra se intoarce de la Hristos catre tot ce e paman­tesc. Sa se intrebe cu privire la aceasta fiecare, sa intrebe inima sa daca-L iubeste pe Iisus Hristos mai mult decat orice si mai puternic decat orice, iar ca sa aflam daca Il iubeste cu adevarat, Dom­nul a aratat ca semn al acestei dragoste implini­rea poruncilor: caci dragostea de Dumnezeu aceas­ta este, sa pazim poruncile Lui, si poruncile Lui nu sunt grele.

Tot ce facem acum pe placul nostru, pe placul poftelor noastre, sunt porunci ale lumii, porunci ale desertaciunii, altfel spus porunci ale pacatului. Acestor porunci ne supu­nem, iar pe ale Dumnezeu le incalcam, chiar da­ca este mai usor sa umblam dupa poruncile lui Dumnezeu decat dupa legea pacatelor si a nenumaratei desertaciuni – si vom calca poruncile lui Dumnezeu atata timp cat nu vom indrepta voile noastre dupa voia lui Dumnezeu; iar voia si iu­birea lui Dumnezeu ne sunt atat de aproape, incat Iisus Hristos spune: Eu cu voi sunt in toa­te zilele; atat de mari, incat asa a iubit Dumnezeu lumea ca pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat  –  cum nu ne va da toate impreu­na cu El? – atat de staruitoare, incat Domnul zice: Iata, Eu stau la usa inimii fiecaruia si bat; daca va auzi cineva glasul Meu si va deschi­de, voi intra la el  si usa inimii se va deschide pentru Domnul numai atunci cand Domnul va intra in ea si toata inima noastra va striga: Domnul meu si Dumnezeul meu! – va striga si Il va simti, va gusta dulceata de negrait si se va bucura in Domnul.

Cei ce-L iubesc pe Domnul Il proslavesc. Fa­clia aprinsa raspandeste lumina in casa: si omul care Il iubeste pe Domnul straluceste intre cei­lalti oameni, luminand intunericul lor. Lucruri­le lui se infatiseaza privirilor tuturor, si ele sunt asemenea lucruri ca, vazandu-le, nu poti sa nu-L proslavesti pe Domnul, nu poti sa nu zici: „Slava lui Dumnezeu! Si printre noi sunt oameni care Il cauta pe Domnul, sunt oameni care-L iu­besc“. Lumina nu se poate ascunde in intuneric; mai devreme sau mai tarziu, iubirea de Dumne­zeu din inima omeneasca se descopera pe fata, se arata in privire prin blandete si prin smerenie, se arata pe buze prin lauda adusa lui Dum­nezeu si binecuvantarile aproapelui, se arata in toate miscarile trupului prin buna randuiala si prin sfintenie. Atunci omul intreg implineste ceea ce porunceste Duhul Sfant: ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate nu spre slava proprie, ci spre slava lui Dumnezeu sa le faceti, si: proslaviti-L pe Dumnezeu in sufle­tele voastre, si nu numai in suflete, ci si in trupurile voastre.

Sa nu ne amagim, pe noi insine, cum ca Il proslavim pe Dumnezeu, daca limba noastra Il lauda cu vorbele de dragoste ale altu­ia, daca inchinam cateva minute slujirii Lui. Nu! Atata timp cat inima voastra nu va striga catre Domnul cu vorbele Apostolului: Domnul meu si Dumnezeul meu!, adica: „Tu esti Domnul meu, iar lumea, iar desertaciunea, iar pacatul nu au sta­panire asupra mea; Tu esti Dumnezeul meu, Ţie Unuia ma inchin, Ţie Unuia Iti slujesc si pentru Tine traiesc, iar toate celelalte, ca pe niste idoli, ca pe o uraciune, ca pe pierzare, le lepad si le urasc“, toata iubirea noastra este numai de ochii lumii si toata credinta noastra e necredinta. Asadar, sa ne daruim toate puterile Domnu­lui, sa strigam catre El din adancul sufletului:Credem, Doamne, ajuta necredintei noastre!  sa nu incetam a ne ruga pana cand Dom­nul nu va adauga darul Sau, credinta Sa, la credinta noastra slabă.Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul)