Acopemântul Maicii Domnului. Icoana Maicii Domnului „Vlahernskaya”

01.10.2019 05:40

Biserica admite ca adevar neindoielnic faptul ca Acoperamantul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu se intinde peste tot neamul omenesc si indeosebi peste neamul crestinesc si peste fiecare dintre noi in parte. Preasfanta Fecioara, ca o Maica multiubitoare, iubeste tot neamul omenesc, dar cel mai mult pe crestini; poate ea sa ramana indiferenta fata de viata si soarta oameni­lor, sa nu poarte grija de ei, sa nu ii acopere cu Acope­ramantul ei? Rugaciunile Imparatesei Ceresti, savarsite pentru noi, sunt primite cu bunavoire de Fiul ei si Dumnezeu.

La marginile Constantinopolului s-a construit o biserică numită Vlaherne, undeva în latura dinspre apus, nord-vest, pe partea europeană a Constantinopolului. Această biserică se pare că a fost construită de vlahii noştri, că de aceea se numeşte Vlaherne, adică de tracii din Moesia, cum au rămas până acum aromânii, şi istroromânii, şi meglenoromânii, din vechile populaţii romanizate ale tracilor, din cei de un neam cu noi, că şi noi eram din marele neam al tracilor romanizaţi. Aceştia, fiind mulţi, cum sunt şi acum în părţile Tesalonicului şi în toată partea de nord a Macedoniei. Au fost mulţi aromâni întotdeauna, acum s-au mai împuţinat. Aceştia au fost până sub cetatea Constantinopolului; mai ales acolo, ca şi aici, la noi, românii, s-au ocupat mai mult cu oieritul, au fost păstori.

Aceşti păstori vlahi au construit la marginea Constantinopolului, unde nu prea aveau acces, ei erau vlahi, nu erau greci, lângă cetate, în afara zidurilor, această biserica numită Vlaherne, care, la început, a fost în afara cetăţii și era puţin cunoscută.

O dată cu marile invazii ale popoarelor migratoare, ea a fost prima în calea celor care asediau Constantinopolul, mai ales că era în afara cetăţii, a fost prima care era expusă, culminând cu o mare luptă ce a avut loc la porţile Constantinopolului, în vremea împăratului Heraclie când, la anul 610, au înconjurat Constantinopolul câteva popoare migratoare, barbare, adunate la un loc împreună cu slavii, ruşi coborâţi, încă necreştinaţi, și cu perşii. Aceştia au înconjurat Constantinopolul și pe mare și pe uscat, și, în timpul acesta, împăratul Heraclie a trecut prin această strânsoare şi s-a dus direct spre cetatea perşilor şi, în timp ce era acolo în război, cetatea înconjurată a Constantinopolului îl avea ca şi căpetenie doar pe patriarhul Serghie şi pe fiul împăratului Heraclie. Şi, în disperare de cauză, mai ales că se apropiau foarte mult de ziduri, ameninţau cu cucerirea cetăţii, mai ales că în cetate rămăseseră foarte puţini dintre soldaţi, majoritatea lor erau plecaţi cu împăratul, s-a pornit o procesiune de la biserica Vlaherne, care era la zidurile cetăţii şi era prima expusă, și de acolo au ridicat icoana Maicii Domnului și au pornit cu ea în procesiune spre câmpul de luptă, unde barbarii s-au aflat faţă în faţă cu bizantinii.

Și, în clipa în care au adus această icoană de la Vlaherne, pe care o cinstim azi, Icoana Maicii Domnului „Vlahernskaya” în faţa sutelor de mii de barbari, care se opuneau câtorva mii de creştini, o frică nespusă a umplut pe toţi acei păgâni şi au luat-o la fugă şi s-au tăiat între ei şi au despresurat Constantinopolul. S-a întâmplat o minune atât de mare încât nimeni n-a putut să spună că n-a fost de la Maica Domnului, mai ales că barbarii au mărturisit că au văzut-o pe acea femeie, pe care n-o ştiau, cum a coborât din icoană şi cum a trecut printre ei. Și toată lumea a ştiut că cetatea a fost salvată de Maica lui Dumnezeu și, mai cu seamă, prin icoana Maicii Domnului de la Vlaherne. Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost descoperită la Ierusalim de împărăteasa Evdochia, în timpul vieții Sfântului Eftimie cel Mare (prăznuit pe 20 ianuarie), în vreme ce Sfântul Iuvenalie (prăznuit pe 2 iulie) era Patriarh al Ierusalimului. Sfânta icoană a fost adusă la Constantinopol, unde Sfânta Împărăteasă Pulheria a așezat-o în Biserica din Vlaherne, acolo unde era păstrat și Veșmântul Născătoarei de Dumnezeu (prăznuit pe 2 iulie). Această sfântă icoană este de tip Hodighitria (Îndrumătoarea). De aceea, icoana mai este numită și icoana Maicii Domnului Hodighitria din Vlaherne sau icoana Maicii Domnului „Cea care arată calea” din Vlaherne. În amintirea acestei izbânde și a altora care au fost câștigate prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost stabilită o sărbătoare anuală în sâmbăta a cincea a Postului Mare (Sâmbăta Imnului Acatist al Maicii Domnului). Prima prăznuire a avut loc în Biserica din Vlaherne, Constantinopol. În secolul al IX-lea, sărbătoarea a fost inclusă în Tipicul cel Mare al Sfântului Sava cel Sfințit de la Mănăstirea Studion. Mai târziu, această sărbătoare a fost introdusă și în Triod, și a devenit universală pentru Biserica Ortodoxă. După căderea Constantinopolului în anul 1453, icoana Maicii Domnului din Vlaherne a fost mutată în Sfântul Munte Athos. Icoana a stat în Athos până în anul 1654, când a fost trimisă de călugării din Sfântul Munte la Moscova, în semn de mulțumire pentru Țarul Alexei Mihailovici.

Din acel moment, al izgonirii avarilor, a început cinstirea deosebită a acelei icoane, a Maicii lui Dumnezeu ca protectoare a oraşului, că toate popoarele creştine şi-au ales protectori, mai ales în războaie, pe sfinţii mari militari, pe Sfântul Gheorghe, pe Sfântul Dimitrie, pe Sfântul Ştefan cel Mare, dar foarte puţini s-au gândit s-o ia ca protectoare pe Maica Domnului, pentru că ea părea, la prima vedere, mai finuţă; nu te-ai gândi să o iei la război, îi iei pe Sfinţii militari! Însă minunile ce s-au întâmplat în Constantinopol şi, poate, şi credinţa mai mare a celor din Constantinopol, au demonstrat că aceasta este o părelnică slăbiciune a firii femeieşti şi că, de fapt, Maica Domnului are o mare putere; o mare putere de ajutorare şi de întărire a întregului popor din Constantinopol și a întregii lumi creştine. Şi, de aceea, o să vedeţi în toate imnurile de mai târziu, şi în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Maica Domnului este invocată ca ajutătoarea și protectoarea Cetăţii.

Această Cetate o întăreşte și n-o lăsa să piară! – în chemări ca acestea o invocă pe Maica Domnului pe care o socoteau, fără discuţie, după sute de ani, ocrotitoarea Constantinopolului şi a întregii lumi creştine, până la urmă, mai presus decât orice alt Sfânt militar și decât oricine, în afară de Dumnezeu.

Şi în acea zi, era vineri, atât de mare a fost bucuria creştinilor și realitatea faptului că Maica Domnului i-a ajutat, încât s-au adunat toţi la biserica din Vlaherne, în frunte cu fiul împăratului, cu patriarhul Serghie şi cu toţi ceilalţi. Şi, în noaptea aceea, de bucurie n-a stat nimeni în genunchi, au stat toţi în picioare, ca la o bucurie mare, ca la Paşti, au stat toţi în picioare şi s-au rugat Maicii Domnului şi atunci s-a rostit pentru prima oară în biserică Acatistul Buneivestiri a Maicii Domnului, făcut, se pare, de Roman Melodul. De aceea şi este prăznuit astăzi Roman Melodul, o dată cu Acoperământul Maicii Domnului și vom vorbi si noi despre el puțin mai târziu.

Să stiți că Istoria Bisericii cunoaste foarte multe exemple ale ocrotirii deosebite si ale aju­torului, pe care Maica Domnului le-a aratat in general, cate unui popor sau unui oras intreg si, in special, cres­tinilor iubitori de Dumnezeu. Acoperamantul Impara­tesei Ceresti s-a intins indeosebi peste Biserica grecilor, ce aveau capitala la Bizant – Constantinopol, peste Sfantul Munte Athos si vietuitorii lui – sfintii calugari, si peste Pamantul nostru rusesc – cand stramosii nostri se distingeau prin buna cuviinta si evlavie, prin cre­dinta tare si adanca. Despre exemplele acestei ocrotiri nu vom vorbi acum, insa ele sunt foarte mangaietoare si pretioase pentru toti si in toata vremea. La rugamintea ei, El a savarsit prima Sa mi­nune, prefacand apa in vin in Cana Galileii. Si aceasta lectie evanghelica este pentru crestini cea mai imbucu­ratoare dovada a acelui adevar, ca Maica Domnului mij­loceste in chip neobosit pentru crestini inaintea Fiului ei. Sa luam aminte la faptul ca evenimentul petrecut in Cana Galileii nu are, parca, o asa de mare insemnatate; totusi, Preasfanta Fecioara nu a lasat nici acest lucru marunt al vietii fara atentia ei deosebita, incredintandu-ne ca Acoperamantul ei se intinde peste toata viata noastra, peste toate imprejurarile, atat peste cele neinsemnate, cat si peste cele ce au mare insemnatate pentru noi.

Viata fiecarui om in parte, dar si a noroadelor intregi, este alcatuita, in principal, din maruntisuri – din grija pentru hrana, imbracaminte, locuinta, din satisfacerea modesta a nevoilor modeste, din supararile, necazurile si bucuriile de zi cu zi.  Au loc si evenimente importante, insa mult mai rar decat cele marunte, in care se scurge cea mai mare parte a vietii omenesti. Aceste maruntisuri, cu toate ca par neinsemnate, in to­talitatea lor au cea mai mare insemnatate – si trupeasca si sufleteasca. Ele fac viata noastra amara sau placuta, anevoioasa sau usoara. In functie de ele se formeaza si orientarea si starea morala, caracterul moral al oamenilor.

Sub influenta imprejurarilor fericite unii oameni se desavarsesc in virtuti, altii, dimpotriva, incep sa se afunde in pacate. Astfel, de exemplu, in bunastare si fericire, intr-un om sporesc multumirea de sine, buna­tatea, bunavointa, binefacerea, multumirea fata de Dumnezeu, iar intr-altul se dezvolta iubirea de sine, moleseala, nepasarea fata de nenorocirile altora, incli­natia catre desfatari si alte patimi, pe care le poate avea un om bogat si fericit. La fel se intampla si cu cei ce traiesc sub povara lipsurilor, sub influenta imprejura­rilor nefericite: la unii sporesc virtutile, iar la altii patimile; intr-unii iau nastere rabdarea, lasarea in voia lui Dumnezeu, barbatia, sarguinta, rugaciunea, iar intr-altii nerabdarea, carteala, lenevia, deznadejdea cu urma­rile ei cele pierzatoare.

Importanta lucrurilor marunte din viata noastra este foarte mare, de aceea, este cu neputinta sa le trecem cu vederea si trebuie sa le dam o atentie de doua ori mai mare, ca prin toate mijloacele sa fie indreptate si sa slujeasca spre folosul, spre binele omului. Si prima confirmare a acestui lucru o vedem in faptul ca Preasfanta Fecioara nu trece cu vederea nici evenimen­tele, care sunt neinsemnate la prima vedere in viata oa­menilor, ci ele stau sub Acoperamantul ei si sunt obiectul mijlocirii ei inaintea Iubitului ei Fiu. Cu ce pri­lej a mijlocit ea catre Fiul ei singura data pomenita in Evanghelie? – Cu prilejul ispravirii vinului la nunta din Cana Galileii. Nu era, oare, un lucru marunt al vie­tii faptul ca la nunta se sfarsise vinul, se sfarsise dupa ce il bausera? Se cuvenea, parca, sa dea atentie acestui fleac Preasfanta Fecioara Maria – marea Sfanta si Nevoitoare si, cu atat mai mult, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos? Si, totusi, ce au facut? Si Maica Domnului, si Hristos au cautat cu milostivire la acest lucru marunt! Maica Domnului a inteles cu inima ei iubitoare ca lipsa vinului la nunta ar fi pricinuit mahnire si mirilor si oaspetilor lor, ar fi intunecat veselia tuturor in cel mai so­lemn moment al vietii noilor casatoriti si le-ar fi lasat pen­tru totdeauna o amintire neplacuta. Si, iata, ea insasi, fara sa o fi rugat altcineva, hotaraste sa-i ajute pe acesti oa­meni. Maica Domnului, dupa cum se vede, nu socoteste acest lucru marunt al vietii un maruntis sufletesc. Si se indreapta rugatoare catre Fiul ei – Dumnezeu-Omul spre a inlatura necazul, ce ii astepta pe oaspetii chemati la nunta.

Nu mai au vin (Ioan 2,3) – Ii spune Ea lui Hristos, rugandu-L prin aceasta instiintare sa-i izbaveasca pe noii casatoriti de necazul ce parea cu neputinta de inlaturat. Si ce face Hristos? Socoteste El, oare, ca acest lucru ma­runt al vietii – lipsa vinului la nunta si mijlocirea Maicii Sale sunt nedemne de atentia Sa? Nu, incepatorul nevointei, Purtatorul Crucii si Invatatorul Hristos spune numai ca este prea devreme pentru implinirea cererii Maicii Sale, insa nu socoteste nici rugamintea ei nepotri­vita, nici faptul insusi nedemn de atentia Sa. Si acolo, ca si in tot locul, le vine oamenilor in ajutor, incredintandu-ne ca si noi trebuie sa fim atenti cu tot ceea ce alcatuieste viata, a noastra si a aproapelui nostru. Caci in viata nimic nu este neinsemnat si lipsit de importanta.

Acoperamantul Preasfintei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu, ne invata sa avem nadejde vie si tare in Pronia lui Dumnezeu si in mijlocirea ei plina de mila si atotputernica, indreptata catre noi. Acoperamantul ei ne incredinteaza in mod graitor ca toata viata noastra se afla sub influenta si lucrarea bi­nefacatoare si mantuitoare pentru noi ale Proniei celei de sus, ne incredinteaza ca Preacurata Fecioara, la fel ca toti sfintii, este prezenta in viata noastra, izbavindu-ne de mari rele si nenorociri, si trimitandu-ne de sus binecuvantare si ajutor ceresc.

Acoperamantul Maicii Domnului si al sfintilor ni se arata in chip diferit. Ni se arata prin daruirea buna­tatilor pamantesti, prin pazirea vietii noastre si prin nenumaratele binefaceri, ce se revarsa fara incetare asupra noastra de la Dumnezeu, insuflandu-ne sa-L iubim, sa-I multumim si sa-L slavim din toata inima si din tot sufletul. Ni se arata chiar in necazurile si neno­rocirile noastre, care ne invata sa rabdam, sa nadaj­duim in Dumnezeu si sa ne lasam in voia Lui cea intru-tot-sfanta. Si, in sfarsit, ni se arata in ajutorul cel mai presus de fire. E drept, dupa originea lor, toate lucrarile acestea sunt lucrarile Proniei lui Dumnezeu si izvorasc din Dumnezeu, Care, fiind Singurul Stapan Atotputernic si Preabun al lumii, toate le carmuieste si pentru toti este Izvor nesecat al tuturor bunatatilor, sufletesti si trupesti. Dar, cand revarsa asupra noastra nespusele daruri ale milelor si indurarilor, Domnul lucreaza prin uneltele harului, alese special pentru aceasta. El a proslavit cetele sfintilor Sai, care, fiind plini de har, revarsa harul din belsug tuturor celor ce cer si se roaga. Totusi, asa cum in lumea vazuta toate stelele revarsa una si aceeasi lumina, dar nu in aceeasi ma­sura, asa si in lumea duhovniceasca, toti sfintii prea­mariti si proslaviti de Dumnezeu pot darui harul lui Dumnezeu celorlalti, dar nu in aceeasi masura. Maica Domnului, fiind mai presus decat toti sfintii, mai cin­stita decat Heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat Serafimii, este cea dintai Mijlocitoare, dupa Iisus Hristos, pentru noi inaintea lui Dumnezeu, si cea din­tai, care daruieste daruri binecuvantate tuturor celor ce le cauta.

Nimeni din cei ce alearga la Tine nu iese rusi­nat, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara; ci cerand dar bun, primeste daruirea catre cererea cea de folos – asa crede si invata Sfanta Biserica. Insa, ca acest Izvor nesecat al tuturor bunatatilor, duhovnicesti si trupesti, sa fie deschis totdeauna pen­tru noi, ca noi sa fim totdeauna vrednici de Acopera­mantul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, trebuie sa ne straduim din rasputeri sa pazim si, pe cat va fi cu putinta, sa intarim legatura noastra launtrica cu ea. Cu cat mai stransa va fi legatura duhovniceasca intre noi si Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, cu cat mai puternica va fi legatura noastra launtrica cu ea, cu atat mai mult si mai des ne vom bucura de atotputernicul ei Acoperamant si vom primi de la ea mari mile. Dar ce masuri, vom fi intrebati, trebuie sa luam pentru a pazi si a intari aceasta legatura duhovniceasca cu Imparateasa Cereasca? – Aceleasi masuri, care ajuta la apropierea dintre oameni si intaresc legaturile de prie­tenie intre ei.

In viata obisnuita de zi cu zi, mai mult decat orice, ii apropie pe oameni revederile dese, discutiile ziditoare, schimbul de ganduri si simtaminte. Aceleasi lucruri sunt necesare si pentru pazirea si intarirea legaturii noastre launtrice cu Maica Domnului. De aceea, adresarile dese in rugaciune catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, si contemplarea plina de evlavie a acelei maretii, ce o inalta deasupra tuturor fiintelor pamantesti si ceresti – sunt cele dintai conditii spre a pazi si a spori legatura noastra duhovniceasca cu ea. Stim ca multi sfinti nevoitori prin rugaciune neincetata catre Preasfanta Fecioara Maria au izbutit sa intre in legaturi filiale desavarsite cu ea, atat de apro­piate, incat s-au invrednicit sa fie vizitati in chip vazut de aceasta, cum li s-a intamplat, de exemplu, Sfantului Grigorie al Neo-Cezareei, Cuviosului Serghie de Radonej, Cuviosului Serafim de Sarov si multor, multor altora. Sa ne straduim si noi, iubiti frati si surori, cat mai des cu putinta si mai sarguincios sa alergam cu rugaciuni catre Cereasca noastra Imparateasa. Daca in indeletni­cirile noastre obisnuite ne sunt cu neputinta rugaciu­nile indelungi, pe care le savarseau marii Nevoitori, atunci cele mai scurte si savarsite cu atentie – intotdeauna vor fi cu putinta.

Cine si ce ne va putea impiedica sa citim la pra­vila de dimineata si de seara, cu osardie, cu dragoste si evlavie cateva rugaciuni catre Maica Domnului? Cine si ce ne va putea impiedica sa mergem la slujbele bisericesti, indeosebi in zilele de sarbatori si duminici ca, lepadand toate grijile lumesti, sa ne indreptam cu rugaminti osardnice catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu? Sa ne straduim sa sporim rugaciunile noastre catre Imparateasa Cereasca – atat pe cele de acasa, cat si pe cele obstesti. Un exemplu bun de urmat sa ne fie in aceasta privinta binecredinciosii nostri inaintasi, care nu numai la vreme de necaz, ci in toata vremea se indreptau cu rugaminti osardnice catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si de multe ori primeau de la ea ajutor minunat si mai presus de fire. Nici pe noi nu ne va lasa sa pierim, ci totdeauna ne va ajuta si ne va mantui, de vom alerga la ea mai des si cu mai multa insufletire, strigand si suspinand din inima. Sa ne amintim, totusi ca nici in viata noastra obisnuita revederile dese si discutiile vii nu alcatuiesc singura conditie a sporirii cunoasterii si apropierii dintre oameni. Cel mai mult ii apropie pe oameni si intaresc legatura de prietenie intre ei unita­tea de idei, indeletnicirile, ostenelile si placerile co­mune, asemanarea firilor si a viziunii asupra lucrurilor. Asadar, un alt mijloc important pentru sustinerea si intarirea legaturii dorite de noi si a comuniunii reli­gioase cu Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu consta in a avea aceleasi deprinderi cu aceasta in ceea ce pri­veste virtutea si a urma insusirile ei cele asemenea cu Dumnezeu.

Minunate si multe la numar sunt aceste insusiri; nu exista virtute, in privinta careia Maica Domnului nostru sa nu fie cel mai inalt model. Tot ceea ce stim despre ea din sfintele carti si traditia bisericeasca, totul este vrednic de urmat. Daca vom dori sa dobandim credinta in Domnul Dumnezeu si lasarea in voia Lui cea sfanta, daca vom dori sa invatam rabdarea, daca vom dori smerenia crestina sau curatia si fecioria duhovniceasca – in toate aceste cazuri va trebui sa cautam la Preacurata Fecioara Maria si sa imprumutam din viata ei reguli pentru viata si purtarea noastra.

Nazuinta ei neintrerupta catre Dumnezeu, des­prinderea ei neincetata de pamant si urcusul ei spre cer reprezinta trasaturi caracteristice ale vietii paman­testi a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Ca prunca de trei ani a fost dusa la templu pentru buna crestere, si acolo, departe de toate smintelile lumii, a petrecut in neincetata rugaciune si in citirea Cuvantului lui Dumnezeu. Cu atentie si dragoste s-a deprins cu aceste nevointe ale bunei credinte Preasfanta Fecioara Maria, si a urcat pe culmea de neatins a sfinteniei si a desavar­sirii morale, astfel incat s-a invrednicit a deveni Maica Fiului lui Dumnezeu. Si dupa chinurile de pe cruce ale Mantuitorului, dupa Invierea si Inaltarea Lui, Preacurata Maica a lui Dumnezeu si-a dorit mai mult decat orice un singur lucru – sa se mute mai degrab de pe pamant la cer, spre a se uni acolo pentru totdeauna cu dumne­zeiescul ei Fiu. Iata, asadar, iubiti frati si surori, cat de important este pentru noi sa imprumutam de la Maica Domnului aceasta desprindere de pamant, aceasta na­zuinta catre Patria Cereasca, aceasta cugetare la cele sfinte prin rugaciune si aceasta dragoste sincera pentru Domnul Iisus Hristos!

Cu durere trebuie sa spunem si sa recunoastem ca astazi evlavia noastra crestina a inceput sa slabeasca tot mai mult, si ca nepasarea fata de tot ceea ce invata Iisus Hristos in Evanghelia Sa a inceput sa sporeasca. Desertaciunea neincetata, grijile pentru nevoile, con­fortul si placerile vietii pamantesti atrag toata atentia noastra, de parca am trai pe pamant in veci; insa aceasta este calea pierzarii. Sa cautam mai des, iubiti frati si surori, la chipul luminos al Imparatesei Ceresti si sa ne amintim mai des de viata ei cea sfanta. Sa ne straduim totdeauna sa urmam trasaturile sufletului ei, cele asemenea cu Dumnezeu. Sa ne fie si in aceasta pri­vinta exemplu bun de urmat binecredinciosii nostri in­aintasi, care se distingeau prin evlavie crestina sincera si prin dragoste fata de sfanta si dreptslavitoarea cre­dinta. De vom nazui si noi, asemenea lor, cu sinceritate si cu toata puterea spre evlavie si sfintenie, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu ne va lua cu dragoste sub Acoperamantul ei si in tot ce este bun ne va da ajutor.

V-am ramas dator cu Istoria şi viaţa lui Roman Melodul, care merită să fie amintită. El este unul dintre cei care nădăjduiau şi năzuiau să intre şi el în strana Sfintei Sofia şi acolo, la Sfânta Sofia, erau sute de cântăreţi. Şi nu intra oricine, trebuia să ai dicţie perfectă, să vorbeşti frumos, să se audă bine ce zici, să ştii gramatică, să ştii să citeşti perfect, să nu greşeşti, să ştii să cânţi foarte bine. Şi cei mai mulţi dintre cei care erau conducătorii stranei erau şi versificatori şi făceau cântări, era în vremea în care se formau slujbele, era în vremea în care nenumăraţilor sfinţi martiri li se făceau slujbele, pe care acum le citim cu uşurinţă. Li se făceau atunci, în veacurile 5-6-7. Deci cei mai mulţi dintre cei care cântau în strană nu erau oricine, ci erau oameni foarte învăţaţi, poate cei mai învăţaţi în privinţa literelor și a versificaţiei. Iar Roman Melodul nu avea şanse să intre acolo, mai ales că era cam bâlbâit, nu prea avea ţinere de minte, citea mai greu, nici cu glasul nu prea stătea bine, nici poveste să intre acolo. Dar dragostea lui pentru Dumnezeu și pentru a-i cânta Maicii lui Dumnezeu erau nespuse, încât îşi făcea tot timpul treabă prin biserică şi se ducea acolo şi asculta strana şi încerca să intre. L-au dat de nenumărate ori afară, au râs de el, l-au ironizat, l-au luat peste picior, în toate felurile l-au socotit pe bietul Roman.

Astea până într-o zi, când, toată noaptea stând în biserică şi rugându-se Maicii Domnului şi plângând că i se întâmplă aşa şi că el vrea să îi cânte Maicii lui Dumnezeu, i s-a arătat Maica Domnului şi i-a dat un sul de hârtie. Era în ajunul Naşterii Domnului. El a mâncat acel sul de hârtie, care avea o dulceaţă nespusă. Iar Maica Domnului i-a spus:De acum să scrii cântări Fiului Meu şi mie şi să îmi cânţi. În momentul acela sfântul a simţit că i se luminează vorba și mintea şi toate şi, când a venit praznicul Naşterii Domnului, au venit împăratul şi toată curtea şi patriarhul şi zeci de preoţi la catedrală – întotdeauna slujeau peste 40 de preoţi la Sfânta Sofia şi 200 de diaconi – şi el a început să cânte de acolo, din locul unde se afla el, că nu era lăsat la strană, pe de rost, trimis în gândul lui de Dumnezeu şi de Maica Domnului, acel condac al Naşterii: Fecioara astăzi pre Cel mai presus de ființă naşte, iar pământul peştera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci. A cântat această cântare atât de frumos, încât împăratul a zis: „Cine este tânărul?”, mai ales că cântarea este dogmatică. Când au auzit ei, care erau mult mai pricepuţi la înţelesuri şi la cele dogmatice decât noi, cei de astăzi, împăratul a întrebat cine este şi l-a făcut şeful stranei. Și nu a greşit, pentru că ceea ce a urmat a fost că cel puţin o treime din cântările Bisericii sunt scrise de el.De aceea, în icoana Acoperământului Maicii Domnului, pe lângă faptul că o vedem pe Maica Domnului în văzduh, în biserică, îl vedem în mijloc şi pe Roman Melodul ca pe un dirijor, dar și cel mai smerit. Praznicele Acoperământului și al lui Roman Melodul nu au fost în acelaşi timp, dar icoana le-a unit, Sfântul Roman fiind sărbătorit în aceeaşi zi pentru că în noaptea aceea, în Vlaherne, s-a cântat pentru prima dată acatistul Buneivestiri, care se pune pe seama lui şi care e dumnezeiesc şi de care se îndoiesc şi astăzi mulţi că ar fi scris de vreun om sau, dacă ar fi fost scris de oameni, trebuie să fi fost o mulţime de învăţaţi care să fi lucrat foarte mult ca să ajungă să aibă atâtea corespondenţe şi înțelesuri. Dar noi ştim că Duhul Sfânt, aşa cum a vorbit şi în acel condac al Naşterii Domnului, tot aşa a vorbit şi în acest acatist. Şi în noaptea aceea au stat cu toţii în picioare şi au cântat şi s-au rugat – acatist înseamnă rugăciune in picioare – şi de atunci, ca un obicei de mare bucurie, s-a obişnuit ca vineri noaptea să fie zi de prăznuire şi de aducere-aminte a acelei minuni şi, mai ales, de prăznuire şi de cinstire a Maicii Domnului ca ocrotitoare a fiecăruia şi a Cetăţii în mod special, şi în fiecare noapte de vineri, timp de 800 de ani după aceea, au venit împăratul cu patriarhul la Vlaherne. Biserica din Vlaherne a fost cuprinsă între zidurile cetăţii, nu putea să fie lăsată în afară, şî veneau împăratul cu toţi cei de la curte și cu tot poporul vineri noaptea.

Iar, mai târziu, peste 350 de ani, într-o asemenea vineri seara, au venit Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos şi Epifanie, ucenicul lui, viitorul patriarh al Constantinopolului, și, în timp ce stăteau acolo cu împăratul şi cu toată lumea şi ascultau privegherea şi slujba de toată noaptea, cei doi au avut vedenia în care au văzut-o pe Maica Domnului intrând, ca o împărăteasă cu o suită mult mai solemnă, împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul şi Sfântul Ioan Botezătorul şi ceilalţi mulţi, mulţi împrejurul ei. Iar ea s-a dus în mijlocul bisericii şi s-a aşezat în mijlocul bisericii şi a început să plângă cu lacrimi amare şi, după ce s-a rugat Fiului ei şi a cerut ajutor pentru tot poporul care strigă numele lui Dumnezeu și al ei, acel Acoperământ de pe ea, care, de fapt, era ţinut în faţa icoanei, acea icoană la care se ruga împăratul şi care fusese scoasă şi care i-a izbăvit pe bizantini pe câmpul de luptă, în faţa acelei icoane erau Acoperământul Maicii Domnului, Brâul Maicii Domnului, care s-au ţinut în Vlaherne sute de ani, aproape o mie de ani; iar acel Acoperământ de pe ea, ea l-a ridicat și l-a aşezat ca şi cum ar fi acoperit tot poporul cu dragostea ei, cu lacrimile ei, cu rugăciunea ei pentru popor.

Şi acestea le-au văzut Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos și Epifanie într-o asemenea noapte de vineri spre sâmbătă, când se stătea toată noaptea la priveghere. De atunci, din noaptea aceea a biruinţei bizantinilor, s-a întâmplat o minune care a ţinut sute și sute de ani. Şi spun mulţi martori, nu numai dintre greci, ci şi dintre venețieni, dintre genovezi, dintre pelerinii ruşi, dintre pelerinii germani care au trecut spre Ierusalim prin Constantinopol şi nimeni nu evita Constantinopolul, toţi treceau pe acolo, pentru că era marea cetate care cuprindea atâtea locuri sfinte. Iar, dacă treceai prin Constantinopol, nu se putea să nu rămâi până vineri seara, când se făcea marea rugăciune către Maica lui Dumnezeu.

Această icoană a Acoperământului era acoperită complet toată săptămâna cu o perdea şi, în timpul privegherii de vineri noaptea, când socotea Maica Domnului, ori în timpul utreniei, ori mai târziu, ori mai devreme, uneori târziu, după ce se termina rugăciunea, ei continuau cu alte rugăciuni, şi atunci abia se descoperea singură şi rămânea aşa până după slujba de duminică, când se reacoperea singură. Şi asta s-a întâmplat vineri de vineri, sute și sute de ani. De aceea şi veneau împăraţii, nu uitau tradiţia, aşa cum acum ne miră și ne minunăm. Si cine n-ar vrea să vadă lumina care se coboară la Ierusalim în fiecare zi de Înviere? Aşa era atunci vineri de vineri, nu o dată pe an! Au fost multe dăţi când, pentru păcatele împăraţilor sau ale poporului, în anumite zile de vineri sau săptămâni la rând, Maica Domnului nu s-a descoperit, ca un fel de mâhnire a Maicii Domnului pentru păcate, pentru depărtarea de Dumnezeu. Sau, dacă împăratul săvârşise păcate mari, lucruri care nu se cuveneau, icoana Maicii Domnului se descoperea numai când ieşea împăratul afară; au fost multe, nenumărate întâmplări legate de aceasta, însă lucrurile s-au uitat, deşi mărturiile sunt nenumărate şi scrise.

Toate s-au sfârșit în anul 1380, când, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nişte porumbei au intrat în biserică, au răsturnat nişte sfeșnice mari cu lumânări şi au luat foc nişte draperii şi de aici a ars biserica din Vlaherne, ştiind tot poporul că, dacă biserica de la marginile zidului, unde era icoana Maicii lui Dumnezeu, cea care păzea Constantinopolul, a ars, atunci a pierit şi ştirea despre icoană. Deşi Brâul s-a păstrat. Despre Acoperământ nu se ştiu prea multe, dar Brâul s-a păstrat. Atunci când a ars icoana și cele ce erau înăuntru, au ştiut că vremea cetăţii se sfârşeşte. Şi n-au trecut câţiva zeci de ani şi Constantinopolul a fost cucerit.

Aceasta este istoria Acoperământului Maicii Domnului, care era inima Constantinopolului, care era locul de adunare al întregului popor săptămână de săptămână, care era locul minunii care arăta milostivirea Maicii lui Dumnezeu spre tot poporul neîncetat. Ei, aceasta s-a păstrat cu multă evlavie de către greci, care au trăit lucrurile acestea, pentru că le-au trăit bizantinii, apoi s-a păstrat de către ruși, care și ei sunt plini de râvnă, dar noi, românii, am uitat aceste lucruri, deşi, într-un fel suntem şi noi legaţi de ele prin biserica Vlaherne, a vlahilor! Şi parcă simţim, mai târziu, că a căzut cetatea aceea, a căzut zidul acela de la marginea Vlahernei și parcă s-a mutat după aceea zidul creştinătăţii tot la vlahi, mai încolo, pe Dunăre. Parcă nu ne-a părăsit cu totul Maica lui Dumnezeu. Dar m-aş bucura să se ţină această sărbătoare mai cu evlavie, mai cu cinstire de către noi. Ei obișnuiau să facă asta în fiecare vineri, dar m-aş bucura ca în seara dinainte, să facem vecernia şi să rămână cei care vor vrea să continue să se roage cu rugăciuni către Maica lui Dumnezeu toată noaptea, ca a doua zi să săvârşim Liturghia.

Este sarbatoarea Acoperamantului Maicii Domnului. Zi­ua aceasta ne ofera o lectie despre cum sa ne rugam astfel incat rugaciunea noastra sa fie primita de Domnul. Tre­buie sa ne rugam acasa, apoi si pe drumul spre biserica. Ajungand la biserica, se fac trei inchinaciuni, rostind: „Intra-voi in casa Ta, Doamne…, inchina-ma-voi in biserica Ta cea sfanta.” Ingerul bisericii il scrie pe cel venit de la ince­putul slujbei si care a ramas pana la sfarsit. Inchinarea se face astfel: in zilele de rand inchinaciune pana la pamant, in zi de sarbatoare, pana la brau. Inchina-te nedemonstrativ, cu rugaciune: „Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacato­sul. ..”, „Fara de numar am gresit, iarta-ma…”, cu Rugaciu­nea lui Iisus etc. Nu-i deranja pe cei care se roaga, nu te impinge, inchina-te la icoane inainte de inceperea slujbei, nu te deplasa prin biserica in timpul predicii sau al impartasa­niei.

Iesind din biserica, nu judeca, nu vorbi in desert, nu te abate din drumul tau spre casa. Ajungand acasa, este bine sa citesti rugaciuni; nu te apuca brusc de cele lumesti. Nu mer­ge la magazin, la piata: vei pierde duhul rugaciunii. In bise­rica lui Dumnezeu nu-ti ridica ochii, privind in jur cu curi­ozitate. Cand iti vin ganduri straine, ciupeste-te, daca nu le poti alunga altfel. Cine carteste plangandu-se de lungimea slujbelor se aseamana cu oamenii de pana la potop. Daca vrei sa te rogi curat, nu cauta sa afli vesti, nu te lauda, pazeste-ti ochii, fii cu inima infranta. Daca nu ai posibilitatea sa fii in biserica in zi de sarbatoare, roaga-te acasa doua ore, cat timp are loc slujba in biserica. Rosteste de 40 de ori „Doamne, miluieste!”, aminteste-ti toate poruncile…

In biserica straduieste-te sa te rogi corect si cu atentie. Ia seama la pacatul care distruge, precum rugina, rugaciunea si toate faptele bune: judecarea aproapelui. Din ce motiv judec? Pentru ca nu m-am cunoscut. Este absurd sa-ti lasi mortul tau (sufletul) si sa plangi mortul altuia! Cand vom acoperi greselile fratelui, si Dumnezeu le va acoperi pe ale noastre. Calea pocaintei este ingusta! In ce judeci pe cine­va, in aceea vei fi judecat!

Limba celui care judeca este mai rea decat iadul, deoa­rece iadul ii ia doar pe cei rai, iar limba ii inghite si pe cei rai, si pe cei buni. A te ocupa de sufletul tau, a te cunoaste pe tine insuti es­te lucrul cel mai anevoios, dar si cel mai de folos. Vrem sa stim multe: ce se intampla in alta parte, in oras, in tara etc, iar despre noi nu intelegem si nu stim nimic. Cu cat mai pu­tin se considera omul pacatos, cu atat mai pacatos este de fapt. Daca vrei sa fii bun, convinge-te ca esti rau. Trebuie sa urmaresti gandurile, simturile si dorintele tale, caci ele sunt radacinile cuvintelor si faptelor noastre rele. Cine nu ia aminte la propriile pacate, acela cauta sa afle despre pa­catele straine. Nu-i vorbi de rau pe cei care nu sunt de fata. Dragostea inseamna nejudecarea aproapelui. Fereste-te de cel care ju­deca ca de ciuma, ca sa nu pieri. Ferindu-te de cel care ju­deca, vei scapa tu insuti de judecata.

Cum sa ne curatim de pacatul judecarii aproapelui? Cu rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, care se citeste in Postul Mare. Citeste-o in fiecare zi, dimineata si seara, si in orice alt moment al zile, in intregime si separat, indeosebi frag­mentul: “Daruieste-mi, Doamne, sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor”. Fixeaza-ti un canon de inchinaciuni pentru acest pacat: roaga-te pentru cel pe care l-ai judecat. Taie mandria ta prin amintirea pacatelor tale si mustrarea de sine pentru acestea. Asa ar trebui sa invingem placerea de a-l judeca pe aproapele nostru, care nimiceste rugaciunea si faptele bune.

Nu avem alt ajutor, nu avem alta nadejde, decat numai pe tine, Stapana! Tu ne ajuta noua, ca intru tine nadajduim si intru tine ne laudam, caci robii tai suntem, sa nu ne ru­sinam – cu aceste cuvinte de rugaciune alearga tot­deauna Biserica la cea care prin harul lui Dumnezeu a devenit Ocrotitoarea intregii lumi si a fiecarui suflet crestin in parte. Si ce bucurie aduc in inima noastra aceste cuvinte binecuvantate! Mai ales atunci cand su­fletul nostru este ingreunat de povara pacatelor sau a necazurilor, sau este slabit de intristare sau dezna­dejde, inima crestina gaseste in aceste cuvinte imbarbatare, mangaiere si impacare. Cata bucurie aduc ele atunci sufletului nostru!

In clipele triste, grele pentru suflet, cand sufletul cade sub greutatea vreunei ispite pacatoase, el are nevoie mai ales de mila si de nadejdea luminoasa intr-un ajutor, si toti simtim aceasta. Chiar daca Domnul prin firea Sa este indelung-rabdator si mult-milostiv si nu pana in sfarsit se va iuti (cf. Psalmii 102,8-9), exista, to­tusi, din partea noastra atatea fapte nesabuite, prin care noi ingradim intrarea harului dumnezeiesc si atragem asupra noastra dreapta manie a lui Dumnezeu. De exemplu – cand nu iertam din toata inima greselile aproapelui, precum se vede din pilda despre datornicul nerecunoscator, caci Mantuitorul spune drept: Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau – din inimile voastre (Matei 18,35); sau – cand inima noastra se inalta de mandrie, caci, dupa cuvantul Apostolului: Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har (1 Petru 5, 5); atunci harul lui Dumnezeu pleaca de la noi si vine peste noi mania lui Dumnezeu.

Si tocmai atunci, in clipa parasirii, cand ne apasa mania Domnului, sufletul are cel mai mult nevoie de mila Creatorului sau. Dar cum putem apleca spre mila mania Domnului, cand nici indraznire nu mai avem inaintea Lui, cand si sfintii, parca, ne osandesc si nu mijlocesc pentru noi, iar datoria pacatelor este fara margini si o viata intreaga nu ne ajunge ca sa o platim? Ce sa facem atunci si la cine sa alergam si de la cine sa asteptam mantuirea? De la aceea care a devenit Maica noastra dupa har. Ea este Nadejdea celor deznadaj­duiti, mantuirea pacatosilor, Maica crestinilor, Preacurata Fecioara Maria, Neprihanita noastra Stapana. De aceea, chiar daca vreun pacatos ajunge intr-o aseme­nea stare nefericita, care are de o parte mania lui Dumnezeu, iar de cealalta nu are niciun ajutor in sen­sul mijlocirii sfintilor, nici atunci nu este parasit de Acoperamantul si ocrotirea Preasfintei Fecioare. Chiar daca stiti aceasta, totusi nu este de prisos sa va mai amintesc o data spre a va intari mai mult increderea in mijlocirea Maicii Domnului.

Am spus ca Domnul Se manie pentru faradelegile noastre, dar, ca sa fie mai clar ce inseamna expresia „Se manie”, ca sa intelegem cat de cumplita este mania lui Dumnezeu, starnita de pacatul omenesc, vom aminti acele exemple din Sfanta Scriptura, in care Dumnezeu S-a aratat ca Dumnezeul al razbunarii. Mai intai a gresit Luceafarul cel purtator de lu­mina, si Domnul, maniindu-Se, l-a doborat din cer, ca pe un fulger, a deschis adancul focului nestins si al intunericului celui dinafara, si l-a inchis acolo pe veci im­preuna cu ceilalti ingeri cazuti. Apoi a gresit Adam, si Domnul, maniindu-Se, l-a izgonit din Rai si l-a osandit sa lucreze pamantul, plin de spini si palamida, si cu sudoarea fetii sa-si ude pai­nea in toata viata sa. Apoi au gresit oamenii din vremea lui Noe, si Domnul, maniindu-Se, a trimis peste ei potop de apa, ploaie timp de patruzeci de zile, si i-a inecat.

Au gresit locuitorii Sodomei si ai Gomorei si ai altor cetati, si Domnul, maniindu-Se, a plouat peste ei foc din ceruri, si i-a parjolit. Au gresit evreii, si Domnul, maniindu-Se, i-a lasat sa cada, biruiti, pradati si inro­biti, in mainile vrajmasilor – fie ale caldeilor, fie ale asirienilor; si chiar si astazi sunt ponegriti de oameni. A gresit proorocul si psalmistul David, si, desi era prietenul lui Dumnezeu, totusi, Domnul, maniindu-Se, nu l-a iertat fara ca mai intai sa-i dea cea mai grea pedeapsa – moartea fiilor si ciuma, care i-a nimicit aproape tot regatul. Si multe alte exemple ale dreptei manii a lui Dumnezeu vedem in acele timpuri stra­vechi.

Gresim si noi, crestinii, si Domnul Se manie si ne pedepseste si pe noi precum i-a pedepsit pe cei din ve­chime. Bolile, moartea prematura, foametea, razboaiele – toate aceste sunt bicele lui Dumnezeu, cu care El ne pedepseste din afara, sunt pedepse vazute. Dar ne lo­vesc si pedepse launtrice, care ating sufletul nostru, cand Domnul Se departeaza si ia de la noi harul Sau dumnezeiesc, din care pricina au loc intunecarea ratiu­nii, slabirea vointei fata de tot binele, nestiinta si nepa­sarea fata de adevarurile credintei si, in general, de tot ce este sfant, staruinta in rau si, in sfarsit, lipsa pocain­tei. Si acestea sunt semnele maniei lui Dumnezeu – or­birea ochilor inimii, staruinta in rau si nedreptatea.

Sfintii Parinti spun ca pacatul este cel mai mare rau si ca Dumnezeu, Care este Bunatatea suprema, nimic nu uraste mai mult decat pacatul, si Dreapta Lui Judecata nimic nu pedepseste mai tare decat pacatul, aceasta incalcare nerusinata a poruncilor dumneze­iesti. De aici vedem cat de mare trebuie sa fie mania lui Dumnezeu asupra omului care petrece in pacat. Ea este atat de mare, incat chiar si dreptul Iov se teme de ea mai mult decat de chinurile cele de dedesubt. O, de m-ai ascunde in imparatia mortilor, ca sa ma tii acolo pana cand va trece mania Ta, si de mi-ai soroci o vreme, cand iarasi sa-ti aduci aminte de mine! (Iov 14,13) – glasuieste el. Si Sfantul Ioan Gura de Aur se teme de mania Domnului mai mult decat de intunericul pedepselor: „Nu este atat de cumplit sa-ti inchipui nici chiar o mie de gheene – spune acest Sfant – pe cat de cumplit este a vedea fata lui Dumnezeu, intorcandu-se de la noi si ochiul Lui cel bland, nesuferind a cauta spre noi”. Cand Dumnezeu Se manie tare pe pacatos, poate cineva sa mijloceasca inaintea Lui, sa-I potoleasca mania si sa o intoarca la blandete si la mila?

In pustiu evreii au savarsit cea mai mare farade­lege, pe care o poate savarsi omul inaintea lui Dumnezeu: au cazut in idolatrie, si-au facut un vitel de aur si s-au inchinat lui ca lui Dumnezeu, si s-au lepadat de adeva­ratul Dumnezeu, Cel ce ii izbavise din robia egipteana. Domnul Se manie tare si voieste sa-i piarda, sa-i stearga de pe fata pamantului, dar Moise mijloceste pentru ei si cere: Sa nu se aprinda, Doamne, mania Ta asupra po­porului Tau, pe care l-ai scos din tara Egiptului cu putere mare si cu bratul Tau cel inalt… Întoarce-Ţi iutimea maniei Tale, milostiveste-Te si nu cauta la rau­tatea poporului Tau. Adu-ti aminte de Avraam, de Isaac si de Iacov, robii Tai, carora Te-ai jurat Tu pe Tine Insuti, zicand: Voi inmulti foarte tare neamul vos­tru, ca stelele cerului; si tot pamantul acesta, de care v-am vorbit, il voi da urmasilor vostri si-l vor stapani in veci!”. Atunci a abatut Domnul pieirea ce zisese s-o aduca asupra poporului Sau (Iesirea 32,11-14). Vedeti? Rugaciunea lui Moise L-a induplecat pe Dumnezeu si Domnul a abatut pedeapsa Sa. Insa Moise nu era inaintea lui Dumnezeu decat un simplu rob, asa cum nici Avraam, Isaac si Iacov nu au fost decat niste robi. Dar Preasfanta Fecioara Maria cine este inaintea lui Dumnezeu? Este Maica cea iubita, aleasa dintre toate fapturile. Sfantul Ioan Damaschin spune ca exista o deosebire fara margini intre robii lui Dumnezeu si Maica lui Dumnezeu; si, daca mijlocirea robului Moise a intors iutimea maniei lui Dumnezeu si nu a lasat-o sa-i piarda pe evreii cei inchinatori la idoli, mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria cu atat mai mult va intoarce aceasta manie dumnezeiasca si nu o va lasa sa cada peste crestinii cei pacatosi. Dumnezeu, fiind rugat de toti sfintii, uneori ii asculta, dar alteori nici nu ia aminte la ruga­ciunea lor; El este Domnul, iar ei sunt robi; ei cer mila, iar a o da sau nu – sta in voia Lui cea libera.

Aduceti-va aminte: apostolul Pavel s-a rugat lui Dumnezeu de trei ori si nu a fost auzit, dar, cand se roaga Preasfanta Fecioara, Domnul totdeauna o aude, caci El este Fiul ei, iar ea este Maica Lui, iar daca Fiul implineste ce­rerile Maicii, aceasta nu este mila, ci datorie fireasca. Cand Batseba, mama regelui Solomon, a intrat in pa­latul regal, regele, precum spune dumnezeiasca Scriptura, s-a ridicat de pe tronul sau, s-a inchinat ei, a adus un alt tron, si ea s-a asezat la dreapta lui. Iar, cand ea a spus ca are sa-i ceara o mila, el i-a raspuns: Cere, mama mea! (3 Regi 2, 20) Regele Solomon stia ca, desi era rege, trebuia totusi sa o cinsteasca pe mama sa, ca regina.

Preasfanta Fecioara, dupa mutarea ei de la pa­mant la cer, a intrat in camara dumnezeiasca a slavei cu mare cinste, fiind pusa mai presus de toate cinurile Ingerilor si ale Arhanghelilor si de toti sfintii. Ea a fost asezata la dreapta tronului lui Dumnezeu, precum vestise dinainte Duhul Sfant: Statut-a imparateasa de-a dreapta Ta, imbracata in haina aurita si prea in­frumusetata (Psalmii 44, 11). Si Domnul implineste ce­rerile ei, zicand: „Cere, Maica Mea, cere ceea ce voiesti si Eu voi implini dorinta ta si sa stie lumea Cine este Fiul tau si cine este Maica Mea si sa te slaveasca astfel toate neamurile. Cere tamaduire pentru cel bolnav, cere ajutor pentru cel sarman si necajit, cere ca vreun loc sau vreun oras, in care cu evlavie este cinstit nu­mele tau, sa fie pazite de foamete, de molima, de raz­boi; cere si Eu voi implini rugamintea ta. Fie ca slava Mea sa se gaseasca in proslavirea Maicii Mele”.

Inaintasii nostri aveau credinta tare si adanca in mijlocirea cereasca a Maicii Domnului si deseori alergau la ea in nevoile, necazurile si mahnirile lor cu ru­gaciune fierbinte si osardnica. Iar Maica Domnului nu lasa credinta lor desarta, ci le dadea ajutor grabnic atat dreptslavitorului popor rus, in general, cat si fiecarui credincios – dupa credinta lui.

De aceea, iubiti frati si surori, de la mic la mare sa o cinstiti pe Preacurata Fecioara Maria, sa aveti evlavie inaintea numelui Împaratesei Ceresti si in toate nevoile voastre, trupesti si sufletesti, sa o chemati pe ea, Ocrotitoarea vietii noastre. Niciunul dintre animalele aflate in arca lui Noe nu a pierit; tot la fel nu va pieri niciunul dintre crestinii ce vor alerga sub ocrotirea Sfintei Fecioare, care este Chivotul sfintirii. Chiar si de te va ameninta toata mania lui Dumnezeu, daca ea va mijloci pentru tine, o va apleca spre mila si blandete, caci mult poate rugaciu­nea Maicii spre imblanzirea Stapanului. De aceea glasuieste Sfanta noastra Biserica: Nimeni dintre cei ce alearga la Tine nu iese rusinat, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara; ci cerand dar bun, primeste daruirea catre cererea cea de folos. Sa o cinstim, asadar, dragii mei, dupa Domnul, cel mai mult pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Numele Domnului nostru Iisus Hristos si numele Preacuratei Lui Maici sa fie scrise in inimile noastre si niciodata sa nu plece de pe buzele noastre. Numele Mantuitorului si numele Preabinecuvantatei noastre Stapane sa fie inceputul si sfarsitul rugaciunilor noas­tre de dimineata si de seara. Cu aceste nume sa intram in biserica si sa iesim din ea, sa incepem si sa sfarsim orice lucru ca sa ne invrednicim in ceasul suflarii celei din urma sa-L avem de o parte pe Domnul Iisus Hristos, iar de cealalta – pe Preacurata Fecioara Maria, si sa fim totodata proslaviti in Imparatia Cerurilor. Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească! Amin.(postat pe fb de ioan monahul)