Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.
Fiecare creştin poate istorisi o poveste minunată şi unică despre întâlnirea sa cu Mântuitorul Hristos, căci Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ ca să-l caute şi să-l mântuiască pe cel pierdut, Se descoperă pe Sine în chip diferit fiecărei persoane în parte, ba chiar fiecărui neam, precum aflăm din convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă.
Ca să tămăduiască rănile femeii samarinence, Domnul Se smereşte pe Sine înaintea ei cerându-i apă. El o reaşază astfel în cinstea din care căzuse şi o pregăteşte să primească cunoaşterea adevărului Său. La fel face tot omul cu adevărat duhovnicesc atunci când vrea să-l ajute şi să-l folosească pe aproapele său: se pune pe sine mai prejos de acesta, pretinzând că are nevoie de ajutorul lui, şi astfel, cinstindu-l pe celălalt ca pe binefăcătorul său, surpă peretele din mijloc al despărtiturii.
În acelaşi chip se purta şi Părintele Sofronie cu cei ce veneau la dânsul: se aşeza pe sine mai prejos decât fiecare, ca pe toţi să-i poată ajuta. Nu numai că scaunul lui era întotdeauna mai scund decât cel al interlocutorului său, ci întreaga lui atitudine era atât de smerită şi de sinceră, încât oamenii erau mişcaţi şi îşi deschideau inima spre a primi proroceasca cunoaştere de sine. Însuşi Domnul îi învaţă pe sfinții Lui această cale.
Cu adevărat, mare a fost uimirea femeii samarinence atunci când L-a întâlnit pe Dumnezeu întrupat:
Atât de mult îi dispreţuiau şi îi urau iudeii pe samarineni, încât nu voiau nici măcar să se atingă de vreun lucru ce fusese mai înainte atins de aceştia. Pentru ei, samarinenii erau închinători la idoli, popor necurat care lepădase adevărata tradiţie religioasă a strămoşilor. Înveninaţi de atitudinea ostilă a evreilor, samarinenii răspundeau la rândul lor cu duşmănie. Ne putem, aşadar, închipui cât de uimită trebuie să fi fost femeia atunci când acest iudeu, pe care îl recunoştea cu uşurinţă după vorbă şi după îmbrăcăminte, a binevoit să-i vorbească şi chiar să-i ceară apă. De fapt, fiecare întâlnire a omului cu Dumnezeu este o surpriză. Dar cea mai mare surpriză ne aşteaptă pe toţi la Judecata de Apoi, atât pe cei drepţi, cât şi pe cei păcătoşi. Drepţii se vor minuna pentru că, în smerenia lor, nu s-au socotit niciodată vrednici de mila Domnului; păcătoşii, dimpotrivă, vor aştepta să fie mântuiţi şi, în schimb, vor fi mustraţi de Dumnezeu.
Văzând nedumerirea femeii, Domnul îi răspunde cu mare delicateţe:
În Vechiul Testament, în Cartea Prorocului Isaia, apa cea vie Îl preînchipuie pe Duhul Sfânt pe Care Mesia avea să-L aducă pe pământ odată cu venirea Sa în lume.3 Mântuitorul îi cere omului apa cea pământească, dăruindu-i în schimb nestricăcioasa apă cerească a vieţii veşnice. El cere de la noi numai cele ce stau în puterea noastră: o inimă deschisă, puţină râvnă duhovnicească şi un gând firav de pocăinţă. Precum se spune în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare:
„Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti; cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase“.
Cu câtă delicateţe Se poartă Domnul cu femeia samarineancă, vorbind despre Sine la persoana a treia! Hristos Se retrage, Se ascunde, vrând să i Se descopere treptat, pe măsura înţelegerii ei, fiindcă ea nu ştie încă Cine este El. După cum am spus mai înainte, oamenii duhovniceşti, pentru a-i ajuta pe semenii lor, încep prin a se pune pe sine mai prejos de aceştia, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul, care a dat tot locul şi toată cinstea Mirelui Hristos. Aceştia sunt prietenii Mirelui, pentru că Îi împărtăşesc dorinţa arzătoare ca omul, de bunăvoie şi în deplină libertate, să pătrundă tot mai adânc în taina legăturii lui personale cu Dumnezeu.
Invocând numele Patriarhului Iacov, strămoşul lor comun, femeia invocă însăşi obârşia, esenţa neamului ei. Astfel, cugetul ei începe să se înalţe la cele dumnezeieşti, chiar dacă nu se dezlipeşte încă de cele pământeşti. Hristos rămâne pentru ea un simplu iudeu, dar recunoaşte acum că El ar putea fi mai mare decât cel mai de seamă strămoş al poporului ei, Iacov-Israel.
Cu răbdare şi delicateţe, Iisus continuă să lumineze cugetul femeii samarinence spre înţelegerea tainei Sale:
Aici Domnul Se arată îngăduitor faţă de naivitatea femeii, coborându-Se la nivelul înţelegerii ei fireşti, ca să trezească în ea setea după apa cea vie a Duhului. Dacă vom bea cu dorire din această apă, viaţa cea fără de sfârşit a lui Dumnezeu ne va astâmpăra setea de veşnicie. Într-adevăr, tot cel ce se învredniceşte de un asemenea dar al harului va tinde neîncetat către cele de sus, căci de acum este înzestrat cu aripile Duhului, în stare să-l înalţe deasupra acestei lumi şi să-l poarte în lumea de dincolo.
Hristos caută să trezească în sufletul femeii o astfel de credinţă care să-i dea puterea să primească adevărul veşnic pe care El atât de mult doreşte să i-l descopere. Femeia îşi dă seama de adevărul cuvintelor lui Hristos, le simte puterea duhovnicească, dar nu poate încă înţelege darul cel sfânt pe care i-l împărtăşeşte cuvântul dătător de viaţă şi prezenţa vie a Domnului Iisus. Când citim Sfânta Evanghelie simţim de multe ori energia dumnezeiască a cuvântului lui Dumnezeu şi intuim profunzimea necuprinsă a adevărului pe care îl ascunde, dar pentru că suntem încă pământeşti nu putem pătrunde în tainele înţelesului său adânc. Înţelegerea noastră nu depăşeşte nivelul intelectual, sufletesc sau psihologic, în timp ce adevărul cuvântului dumnezeiesc cuprinde negrăita taină a vieţii veşnice în Hristos.
Socotind că Domnul îi poate da să bea, ca dintr-un izvor fermecat, apa ce nu se sfârşeşte niciodată, astfel încât să nu mai fie nevoită să vină şi să scoată din fântână, femeia Îi spune:
„Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.“
Dar Domnul, Căruia toate Îi sunt cunoscute, caută mai întâi s-o vădească de păcat. Ea trebuie să se îndrepte, să-şi schimbe viaţa, ca să poată primi darul cel nestricăcios al Duhului. Aici a vădi pe Cineva de păcat nu înseamnă a-l învinui ori mustra într-un chip care să-l ducă la deznădejde. Este vorba mai degrabă despre un cuvânt prorocesc născut dintr-un mare discernământ, care îl va lumina şi-l va însufla pe ascultător să îmbrăţişeze de bunăvoie acest cuvânt şi să purceadă cu râvnă la împlinirea lui. Adevăraţii proroci dau dovadă de un mare discernământ, împărtăşind semenilor lor cu mare grijă cuvântul lui Dumnezeu şi purtându-se faţă de ei cu deosebit respect. Scopul lor este să trezească în aceştia un simţământ smerit de recunoştinţă (Φιλοτιμο)6, care îi va ajuta să-şi cunoască propria păcătoşenie. Atunci, în chip firesc, ei vor începe să se urască pe sine, căutând să se lepede de acest sine păcătos, din dorinţa de a cinsti cum se cuvine cuvântul ce le-a fost încredinţat prin har.
Să luăm aminte la chipul în care Domnul îşi împlineşte scopul mântuitor cu femeia samarineancă. Deşi dorinţa Lui fierbinte este să o mântuiască, totuşi, pe parcursul întregului dialog cu ea, El niciodată nu o sileşte, nici nu încearcă să-i impună voia Lui cea sfântă. Se poartă cu ea cu multă blândeţe, lăsându-i mereu libertatea de a primi sau nu darul Său. O cinsteşte chiar şi atunci când o mustră pentru viaţa ei cea păcătoasă. Ca s-o ridice din starea vrednică de plâns în care căzuse la înălţimea duhovnicească a unui viitor apostol şi mucenic, trebuie mai întâi să îndepărteze tumora malignă ce crescuse în sufletul ei, şi face aceasta cu deosebită delicateţe. El îi zice femeii:
„Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.”
Cu alte cuvinte: „Dacă doreşti cu adevărat darul apei celei vii, trebuie mai întâi să dovedeşti că vrei să te faci sănătoasă“. Femeia răspunde cu simplitate: „N-am bărbat.“ Ruşinea o împiedică să spună mai mult. Insă Domnul, Care cunoaşte ascunzişurile inimii omului, nu-i cere să-I mărturisească tot adevărul. în marea Lui bunătate El o cruţă, primind chiar şi acest adevăr voalat al cuvintelor ei. Hristos completează răspunsul femeii fără să o rănească, clădind pe fărâma de adevăr pe care aceasta I-o oferă:
Cât de blânde sunt cuvintele pe care Domnul le adresează făpturii omeneşti afundate în păcat! El câştigă astfel încrederea femeii, care, nemaiputându-se împotrivi, se predă pe sine cu totul lui Hristos.
Atunci când vorbim cu cineva despre adevăr, se cuvine mai întâi să recunoaştem şi să cinstim fărâma de adevăr pe care acesta o poartă înlăuntrul său. Sfântul Siluan ne sfătuieşte să facem astfel în relaţia cu creştinii neortodocşi. Dacă îi osândim pentru că mărturisesc o credinţă greşită, nu vor binevoi niciodată să ne asculte, dar dacă recunoaştem că fac bine crezând în Dumnezeu şi cinstindu-i pe sfinţi, deşi ştim că au o credinţă încă nedesăvârşită, atunci vor fi mai deschişi să ne asculte, fiindcă în acest chip noi urmăm pilda Domnului şi ne întemeiem pe cuvântul Lui.7 Domnul nu este ca noi: El nu ne mustră cu asprime, ci ne aşteaptă răbdător. Ni Se descoperă cu mare delicateţe şi ne întreabă dacă Îl iubim. O astfel de purtare blândă şi plină de respect este mântuitoare, în timp ce o mustrare făcută fără discernământ îl poate răni şi duce pe om la deznădejde. Sfântul Siluan spune:
În alt loc, Sfântul scrie:
Unde vei afla un astfel de tată care să moară pe cruce pentru nelegiuirile fiilor? De obicei îi este dureros tatălui şi îi este milă de fiul care din pricina nelegiuirilor sale trebuie să sufere pedeapsă, însă deşi îi este milă de fiu, totuşi va zice: „Nu ai făcut bine, şi pentru faptele tale rele pe drept te pedepseşti.” Domnul însă nu ne va zice aceasta niciodată. El ne va zice şi nouă ca Apostolului Petru: „Mă iubeşti tu pe Mine?” Aşa şi în Rai, El va zice întreg norodului: „Mă iubiţi voi pe Mine?”, şi vor răspunde toţi: „Aşa, Doamne, noi Te iubim pe Tine. Tu ne-ai mântuit cu patimile Tale pe cruce, iar acum ne-ai dăruit Cereasca împărăţie“.
Dumnezeul nostru este bun şi iubitor de oameni. El primeşte cu bucurie sămânţa noastră de adevăr şi o udă răbdător, ridicându-ne astfel din căderea noastră. Cu multă blândeţe Domnul a cultivat grăuntele de adevăr al femeii samarinence până ce acesta s-a copt şi a rodit întru cunoaşterea adevărului Său.
Această cunoaştere este un minunat dar de la Dumnezeu. Purtarea Domnului față de femeia samarineancă este prorocească, pentru că în El se cuprinde întregul adevăr dumnezeiesc. Iar femeia, la rândul ei, răspunde în chip prorocesc, mărturisind adevărul Lui şi adevărul despre sine însăşi, în ciuda stării căzute în care se află. Ea ascultă cu luare-aminte cuvântul lui Hristos şi primeşte să fie îndreptată de El, cu toate că este iudeu. Purtarea blândă şi îngăduitoare a Domnului a adus o mare schimbare în inima ei, fără a-i ştirbi însă libertatea şi demnitatea.
. [In Vechiul Testament, prorocia era menită să pregătească poporul pentru a-L primi pe Cel ce avea să vină. În Noul Legământ, prorocia este afirmarea Adevărului veşnic despre Acela Care a venit şi va veni din nou, despre Hristos. Călătorind spre cele de jos, pogorându-se pe sine şi păşind pe calea Domnului, omul devine adevărat şi atrage asupra sa Duhul Adevărului. Astfel, el primeşte darul de a descoperi oamenilor voia lui Dumnezeu, căci devenind adevărat, a devenit totodată şi proroc].
„Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti proroc“.
Ea nu spune: „Da, e drept ceea ce spui”, ci: „Văd că eşti proroc.” Cu alte cuvinte:
„Tu ştii adevărul despre toate. Deşi mă vezi aşa cum sunt, singurul Tău scop este să mă mântuieşti.“
Atunci când harul lui Dumnezeu ne atinge inima, dojenindu-ne pentru felul în care trăim, şi ne luminează ca să ne vedem neajunsurile şi păcatele, ne dă totodată şi puterea să ne îndreptăm viaţa şi ne insuflă să purcedem la luptă împotriva răului din noi. În dorinţa Lui de a ne mântui, Dumnezeu ne găseşte oriunde ne-am afla. Dar dacă dorim cu adevărat să rămânem alături de Domnul, după ce ne-am întors la El şi L-am întâlnit, atunci datori suntem să ne îngrijim de felul în care vieţuim. Iar răstimpul cel mai potrivit pentru a pune ordine în viaţa noastră este atunci când harul cel dintâi petrece încă cu noi, căci el lucrează înlăuntrul nostru şi ne ajută să dobândim obiceiuri bune. De ne vom arăta însă nepăsători în această perioadă plină de bucurie duhovnicească, nu vom fi în stare să rămânem în prezenţa Domnului atunci când harul se va depărta de la noi.
După ce L-a mărturisit pe Domnul Hristos ca Proroc, femeia samarineancă se confruntă acum cu următoarea întrebare: cum să-şi îndrepte viaţa, cum să stea cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu şi să umble fără prihană în calea Lui? Iar această întrebare este în ultimă instanţă legată de problema veşniciei şi, implicit, de cea a închinării la Dumnezeul cel adevărat. Ea nu vrea să piardă darul lui Dumnezeu, de aceea problema adevăratei credinţe a devenit acum esenţială pentru ea:
Aici femeia atinge de fapt o chestiune de dogmă: „Care este religia cea adevărată?” Cât de important este să îmbrăţişăm dreapta credinţă! Acest lucru ar putea părea lipsit de însemnătate dacă trăim departe de Dumnezeu, la un nivel pur intelectual. Dar din clipa în care am luat hotărârea să ne apropiem de Domnul şi să ne unim cu El, devine esenţial pentru noi să înţelegem corect Cine este Dumnezeu, căci, în mare parte, această înţelegere este cea care ne călăuzeşte la dobândirea plinătăţii vieţii Lui.
Atunci Domnul o ridică pe femeie la o înţelegere şi mai înaltă, arătându-i că închinarea cea adevărată nu mai depinde acum de un templu anume, dintr-un loc anume:
Hristos nu vorbeşte aici despre un Dumnezeu necunoscut, ci despre Tatăl Său cel Ceresc, ai Cărui fii suntem cu toţii.
„Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este.”
Observăm că Domnul nu vorbeşte niciodată la nivel psihologic sau pur logic, nici nu foloseşte limbajul discursiv sau dialectic, aşa cum fac oamenii. Fiind Dumnezeu, El rosteşte numai adevăruri veşnice. La fel şi sfinţii, atunci când vorbesc despre Dumnezeu, nu încearcă să convingă sau să dovedească adevărul spuselor lor; adânca lor cunoaştere de Dumnezeu este cea care poartă mărturie adevărului dumnezeiesc. Oamenii nu se pot împotrivi cuvântului sfinţilor, fiindcă el le împărtăşeşte harul lui Dumnezeu care le înştiinţează inima, încredințându-i de adevărul cel veşnic şi nemailăsând astfel loc pentru dezbateri sau controverse. Hristos nu caută să dovedească faptul că dreptatea este de partea iudeilor, nici că samarinenii greşesc. El arată numai că evreii au rămas credincioşi legământului lui Dumnezeu cu Israel, deşi credinţa lor este încă nedesăvârşită. Insă chiar în acel moment Domnul descoperă adevărul absolut despre Cine este Dumnezeu şi cum trebuie să I ne închinăm, pentru că El Însuşi este Adevărul Absolut. Zeii păgânilor sunt fără îndoială mincinoşi, samarinenii au căzut în erezie, iar evreii aşteaptă încă plinirea descoperirii dumnezeieşti.
Iisus Hristos este plinirea descoperirii prin care ni se deschide calea către adevărata închinare.
„Dar vine ceasul și acum este…”
Acest ceas începe odată cu venirea Domnului pe pământ, căci Împărăţia lui Dumnezeu este aproape – este cu noi şi înlăuntrul nostru. Şi de acum înainte „adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr“. Altfel spus, cunoaşterea şi înţelegerea omului despre Dumnezeu desăvârşesc acum prin faptul că adevărata închinare a Dumnezeului celui adevărat se descoperă în şi prin Hristos. Credincioşii nu se vor mai închina unui Dumnezeu aproape necunoscut, ci lui Dumnezeu-Tatăl, iar această închinare nu poate fi decât „în duh şi în adevăr“. Ei I se vor închina in harul Duhului Sfânt şi în Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El este Adevărul. Ne vom închina lui Dumnezeu în adevărul cuvântului Său, descoperit omului pe pământ în Persoana lui Iisus Hristos.
Mai mult, „Tatăl astfel de închinători îşi doreşte”. Tatăl ii caută pe aceia care au înţeles că pe Dumnezeu nu Îl putem cunoaşte în chip raţional, cum credeau grecii, nici nu Îl putem limita la un neam sau la o ţară anume, aşa cum făceau evreii. Unul Dumnezeu adevărat nu se lasă cuprins de către mintea omenească, nici nu poate fi mărginit în vreun fel. Unul Dumnezeu adevărat este Duh, iar închinătorii cei adevăraţi I se închină în Duhul Său, în inimă, în Chip desăvârşit, în tot ceasul şi în tot locul stăpânirii Sale. Adevărata închinare nu are nici un amestec cu nationalismul şi nici cu orice altceva din lumea aceasta.
„Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I i închine în duh şi în adevăr.“
Dumnezeu este Tată şi Duh, iar închinătorii Lui I se vor închina „în adevărul” pocăinţei. Acest adevăr este insuflat de Duhul Adevărului Care de la Tatăl purcede şi îi este dăruit omului atunci când se pocăieşte din toată inima şi din tot sufletul, când însetează şi tânjeşte după Dumnezeu cu toată fiinţa sa. Iar calea absolută, calea desăvârşită a adevăratei Lui închinări, începe prin a-L cunoaşte aşa cum un fiu îşi cunoaşte tatăl. Aceasta este religia cea adevărată, religia inimii, pe care ne-a descoperit-o în vremurile din urmă Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Prin credinţa în El Il cunoaştem pe Dumnezeu ca Părinte şi devenim fiii Lui adevăraţi, fii ai zilei, fii ai Luminii adevărului Său.
Văzând la început în Domnul Iisus un iudeu obişnuit, apoi un om mai mare decât însuşi Patriarhul Iacov şi în cele din urmă un Proroc, femeia samarineancă este acum gata să mărturisească că El este Hristosul, Mesia. Domnul a călăuzit-o la o asemenea plinătate a cunoaşterii, încât ea aleargă în cetate să-L propovăduiască pe Hristos celor din neamul ei, care vor mărturisi mai apoi:
Convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă ne dezvăluie un mare adevăr: din clipa în care omul primeşte cuvântul lui Hristos, cugetul său se înalţă treptat la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Mai întâi el descoperă puterea dumnezeiască a acestui cuvânt şi se întăreşte în credinţă, apoi acceptă adevărul lui Hristos-Dumnezeu, călăuzit fiind de credinţa cea dreaptă. Ochiul lăuntric i se curăţeşte şi începe să vadă limpede în a Cui prezenţă se află; sufletul i se umple întreg de lumină, iar inima îi este inundată de Lumina dumnezeiască a Soarelui Dreptăţii. Luceafărul de dimineaţă a răsărit în inima lui, şi astfel el se face fiu al zilei şi se uneşte cu Dumnezeu, aducându-I închinare în duh şi în adevăr. Se închină cu toată inima acestui Dumnezeu Care l-a cinstit cu harul Său, ştiind că El este singurul Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al lumii.(postat pe fb de ioan monahul)