8 Martie – Femeia din sufletul tău!
Sufletul un diamant pretios se va înalța la ceruri și va trece în veșnicie împreună cu dragostea ta.
Iata ce-a zis intelepciunea cea nemarginita: “Nu-i bine sa fie omul singur. Sa-i facem ajutatoare asemenea lui”. Da, femeia este egala cu barbatul, dar numai dupa fire, nu dupa dregatorie. Cand a adus-o pe femeie la Adam i-a zis: “Cum se cheama asta?” “Femeie. Aceasta-i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din barbatul sau”;“femeia este liman al barbatului”(Ioan Gura de Aur) Cea dintâi menire a femeii este să fie izvor viu al dragostei. Fără dragoste, nu există nici căsnicie, nici maternitate, nici paternitate, nici familie adevărată, nici fraţi adevăraţi, nici surori adevărate, totul e fără sens, totul este mort, dragostea în primul rând se manifesta ca o vibraţie foarte subtilă a mişcărilor elevate sufleteşti, spiritual, dragostea este organul cel mai esenţial, actul ei cel mai ziditor, femeia ce radiază dragoste sufletească este o comoară spirituală. Dragostea femeii este cea care aprinde vatra familială şi întreţine în ea foc curat.
In Biblie avem cea mai frumoasă poveste de dragoste: „Cartea Cântării Cântărilor (a lui Solomon) care se aseamănă unei femei care strălucește de frumusețe și care își sporește frumusețea naturală printr-o podoabă de mult preț, dar care este cuvioasă în purtare, iar în ascuns, are dispoziții potrivnice foarte înfățișării exterioare. Căci privirea asupra unei asemenea femei stârnește poftă celor desfrânați, cercarea însă vădește cumințenia ei, care nu se potrivește cu cortul cel dinafară. Tot așa și cu cartea de față: expresia, întocmită într-o formă mai erotică, pare că este ademenirea poftei pentru cei neînvățați, dar cugetul, descoperind celor ce se apropie austeritatea tainelor, face ușor de primit dificultatea înțelesurilor, prin farmecul expresiei și imită femeia care se folosește de frumusețe ca de un meșteșug pentru învățarea înfrânării la cei tineri, luând forma frumuseții, dar iconomisind învățătura.
Căci femeia, care răpește prin simpla privire și care stârnește un dor arzător, cu ușurință mișcă mintea celor răpiți de ea ori încotro voiește, punând stăpânire pe cei care sunt dispuși spre patimă și care de voie rabdă robia pentru bucurarea de vederea celei dorite; căci dragostea față de cea care le poruncește le ușurează lor osteneala poruncilor și ei socotesc jugul robiei lor ușor, având tirană constrângerea dispoziției lor pătimașe. La fel și această carte care ne stă înainte, cugetul ei atrage cu ușurință pe cititori spre primirea ei, fermecându-i prin expresia seducătoare, dar convingându-i să se supună cuvioșiei contemplației, conducându-i cu îndemânare de la litera părutei patimi la mistagogia dogmelor semnificate.” (Sfântul Nil Ascetul)
Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul.Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc.Răpește-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim! - Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli și ne vom bucura de tine. Îți vom preamări dragostea mai mult decât vinul. Cine te iubește, după dreptate te iubește!(cântarea cantarilor)
Erau împreună. Au rămas împreună. Erau fericiţi. Se simţeau fericiţi. Se căutau, se aşteptau, orele petrecute împreună li se păreau clipe, iar clipele în care nu se vedeau deveneau o veşnicie ucigătoare.
,,Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu l-am mai aflat. Scula-mă-voi, mi-am zis, şi-n târg voi alerga, pe uliţe, prin pieţe, amănunţit voi căuta pe dragul sufletului meu. L-am căutat, nu l-am mai aflat. Întâlnitu-m-am cu paznicii, cei ce târgul străjuiesc; ?N-aţi văzut, zic eu, pe dragul sufletului meu?” . ,,Dar abia m-am despărţit de ei şi iată, eu l-am găsit, pe cel iubit; apucatu-l-am atunci şi nu l-am mai lăsat, până nu l-am dus la mama mea, până nu l-am dus în casa ei. Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea, până nu-i va fi ei voia!”! (cântarea cantarilor)
"Cantarea Cantarilor este bucuria spirituala a sufletelor sfinte la nunta regelui si a reginei cetatii, Hristos si Biserica. Dar aceasta bucurie este ascunsa de metoda alegorica pentru a face dorinta mult mai puternica si descoperirea mai placuta la aparitia mirelui si a miresei" Fericitul Augustin. Dupa Sfantul Bernard de Clairvaux: "Solomon, sub inspiratie divina, a cantat slava lui Hristos si a Bisericii, harul dragostei sfinte si tainele nuntii vesnice".
Iubirea lor era cât cerul, soarele şi lumina care dau intensitate sentimentului iubirii amestecat cu sentimentul naturii. Natura e întotdeauna în funcţie de sentiment şi foarte adesea expresia stărilor pe care le porți în suflet.
,,Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin şi lapte am băut. Mâncaţi şi beţi, prieteni, fiţi beţi de dragoste, iubiţii mei! De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag! El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii” (cântarea cantarilor)
Ea, îndiferent de culoarea parului era o flacără, o inima vapaie cu raze de aur și radia asemeni culorii împărăteşti. El, înnobilat de iubire se simţea un prinţ cu sânge albastru desprins din ceruri. Se regăseau alături ca două pete de culoare complementare, galben şi albastru, care se potenţau una pe alta.
,,Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o-mbrac eu iar? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar? Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima mi-a tresărit. Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii. Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat. Întâlnitu-m-au străjerii, cei ce târgul străjuiesc, m-au izbit şi m-au rănit şi vălul mi l-au luat, cei ce zidul îl păzesc. Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntâlniţi pe dragul meu, ce să-i spuneţi oare lui?,,Că-s bolnavă de iubire”. (cântarea cantarilor)
Logosul-Cuvantul-Hristos-Mirele, personajul principal a Carui prezenta spirituala sau venire asteptata de mireasa reprezinta intreaga desfasurare a acestui neasemuit imn al dragostei duhovnicesti, este "Unsul" prin excelenta, "Hristosul", adica acela ce raspandeste cea mai pretioasa mireasma: "Miresmele tale-s balsam mirositor, mir varsat este numele tau; de aceea fecioarele te iubesc" (1, 2), "Mirosul miresmelor tale e mai presus de toate aromatele". Mirele vine uns cu toate miresmele. Mirul este taina profetica. Evanghelia ne spune ca femeia pacatoasa a uns cu mir picioarele lui Iisus, iar o alta l-a varsat pe capul lui. (Luca VII, 37-38; Matei XXVI, 7).
Mireasa simbolizeaza Biserica: "ea trebuie sa fie fara pata si fara zbarcitura, - dupa cuvantul Apostolului - sa o infatiseze siesi Biserica slavita, neavand pata sau zbarcitura, ori altceva de acest fel, si sa fie sfanta si fara de prihana" (Efes. V, 27), idee scumpa eclesiologiei patristice, indeosebi Sfantului Ciprian si Fericitului Augutin41. Biserica e adunarea tuturor sfintilor. Biserica e asezata nu numai pe temelia apostolilor, ci si pe cea a profetilor. Ea e de la inceputul lumii si a salasluit si salasluieste in toti sfintii de atunci si pana astazi. ingerii care s-au aratat lui Avraam la stejarul Mamvri purtau cu ei Biserica, reveland in acelasi timp taina Sfintei Treimi.
Cuvintele: "Scoala, vino, iubita mea, frumoasa mea, porumbita mea" (Cant. Cant. II, 10) simbolizeaza, zice Origen, chemarea Bisericii din Vechiul Testament la Evanghelia Noului Testament. Daca Biserica nu iese si nu inainteaza din litera la duh, ea nu se poate uni cu mirele ei, Hristos. El o invita sa vina de la cele trupesti la cele duhovnicesti, de la cele vazute la cele nevazute, de la Lege la Evanghelie. Marea putere a Bisericii sta in unirea ei deplina cu Hristos si in dragostea nemuritoare a Acestuia pentru ea. Fiul lui Dumnezeu nu e numai protectorul, ci insasi inima si fiinta ei. Biserica e trupul lui Hristos: Dupa cum sufletul salasluieste in trup, tot asa Logosul in Biserica. El e principiul vietii ei. Membrii Bisericii nu fac nimic fara Logos.Biserica e frumoasa si-si pastreaza frumusetea numai unita cu Cuvantul lui Dumnezeu. De aceea ea e indemnata de Mire sa fie foarte aproape de El. "Cat de frumoasa esti tu, draga mea! Cat de frumoasa esti! Ochi de porumbita ai" (Cant. Cant. IV, 1). Cine are ochi de porumbita vede cele drepte si primeste mila pentru ca priveste curat, cu ochii puri, ai adancului inimii. Cine intelege Legea duhov-niceste, acela are ochi de porumbita.
Iubitul meu este al meu și eu sunt a lui. El printre crini își paște mieii. Până nu se răcorește ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munții ce ne despart(cântarea cantarilor)
Galbenul ei devenea mai fierbinte, mai strălucitor, mai copleşitor, mai provocator, iar albastrul lui îşi etala măreţia ca un suveran, devenea limpede, renăştea mai profund, era ireal de liniştitor, se simţea blând şi protector, deşi ţinea în braţe o flacără şi în inimă un vulcan activ.
,,Ce are iubitul tău mai mult ca alţii, o tu, cea mai frumoasă-ntre femei? Cu cît iubitul tău e mai ales ca alţi iubiţi, ca să ne rogi aşa cu jurământ? Iubitul meu e alb şi rumen, şi între zeci de mii este întâiul” (cântarea cantarilor)
Pe albastru imaculat soarele străluceşte intens, închide ochii şi stai cu faţa la soare, atunci albastru se adună tot în trupul fierbinte al soarelui, devine mijlocul, miezul lui intens, iar lumina intensă se disipează în univers, necuprinsul este cuprins de patima fierbinte, iar bulgărele de aur se topeşte şi se risipeşte în lumea lor.
,,Capul lui, aur curat; părul lui, păr ondulat, negru-nchis, pană de corb. Ochii lui sunt porumbei, ce în lapte trupu-şi scaldă, la izvor stând mulţumiţi. Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar buzele lui, la fel cu crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate. Braiele-i sunt drugi de aur cu topaze împodobite; pieptul lui e scut de fildeş cu safire ferecat. Stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temei de aur aşezate. Înfăţişarea lui e ca Libanul şi e măreţ ca cedrul. Gura lui e negrăit de dulce şi totul este în el fermecător; iată cum este al meu iubit, fiice din Ierusalim, iată cum este al meu mire! (cântarea cantarilor)
El, albastru cel mai adânc prin care ea privirea fierbinte. Lumina ei pătrundea cu raze ample şi orbitoare care-l inundau asemenea unui şuvoi de aur topit, cu raze intense, violente şi expansive, cu raze greu de închis în anumite limite deoarece purtau dorinţa permanentă de revărsare.
,,Eu a iubitului meu sunt şi el este al meu, el printre crini îşi paşte iezii. Frumoasă eşti, iubita mea, frumoasă eşti ca Tirţa şi ca Ierusalimul dragă, dar ca şi oastea în război temută. Întoarce-ţi ochii de la mine, că ei de tot mă scot din fire. Unde s-a dus iubitul tău, cea mai frumoasă-ntre femei? Unde-a plecat al tău iubit, ca să-l cutăm şi noi cu tine? Iubitul meu în grădina lui s-a dus, în straturi d-aromate pline, să-şi pască turma acolo şi crini frumoşi s-adune”. (cântarea cantarilor)
Lumina, darul iubirii lor, se integrează perfect în albastrul transparent, un nemărginit ocean de azur pur şi adânc care-şi dezgolea limpede, diafan, subțire, delicat, firav, dar profund de puternic și intens sentimentele. Erau o parte inseparabila din culorile zeilor care aparţin de soare şi într-o permanentă însoţire cu albastrul ceresc. Razele iubirii lor cercetau fără a întâlni nici un obstacol, divinul aerului, al apei, al cristalului, al diamantului, al sufletului şi al sentimentelor purificate, rătăcindu-se în nemărginirea care încerca mereu să le scape, senzaţie imaterială, alcătuită din transparentul sublim acumulat.
,,Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii. Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munţii ce ne despart. Părul tău turme de capre pare, ce din munţi, din Galaad coboară. Dinţii tăi par turmă de oi tunse, ce din scăldătoare ies, făcând două şiruri strânse şi neavând nici o ştirbitură şi ca oastea de război temută? La grădina nucilor m-am dus, ca să văd verdeaţa văii, dacă a dat vita de vie şi dacă merii au înflorit. Şi nu ştiu cum s-a petrecut, că a mea inimă m-a dus la oştirea de război a viteazului meu neam”. (cântarea cantarilor)
Ea era cea mai caldă, cea mai expansivă şi cea mai însufleţită femeie coborâtă dintr-o poveste de iubire, mereu repetată și mereu unica, înca nescrisă de nimeni până la ei. Dragostea ei intensă, un amplu şi orbitor fascicol de aur topit se revărsa în el. Se transfigura în soarele care căuta cu fervoare azurul ceresc şi se dăruia cu puterea şi divinitatea mângâietoare a împlinirii femininului în masculin, cu lumină şi viaţă pe un cer dumnezeiesc, fără a accepta vreun moment întunecarea sentimentelor, aveau o năzuinţă spre lumină şi spre o afinitate fizică profundă împlinită în albastru nesfârşit, contopit cu puterea mistuitoare a flăcării dragostei ei împaratești.
,,Cât de frumoasă eşti tu, draga mea! Cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă sunt ochii tăi. Cât de frumos eşti dragul meu! Şi cît de drăgălaş eşti tu! Pajiştea de iarbă verde ne este al nostru pat. Cedrii ne sunt acoperiş sălăşluirii şi adăpost ne sunt chiparoşii.Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele. Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete. Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea! El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea”. (cântarea cantarilor)
Albastrul avea nevoie stringentă de galben, avea nevoie de o culoare compensatorie, avea nevoie de echilibrare şi balansare în neantul iubirii. Lipsa de aparenţă a albastrului, transparenţa lui eliberând sau, pur şi simplu, evaporând formele de galben, deschizându-le cu tandtețe fremătând sfios, despovărându-le spre a le dărui unei viziuni imateriale fără sfârşit.
Ea se contapea în albastru, simtea că în albastrul lui dispar sunetele, că în albastru mişcările lor devin motiv al iniţierii trăirilor şi că mângâierile le vorbesc despre tinereţea şi forţa nemuririi sublime, ca albastru ei devine erou al descătuşării în trăire şi imaginaţie, și prin el galbenul ei de zeitate mitologică își dăruia consistenţa în îmbrăţişarea albastră. Atunci toate sunetele dispărute se transformă în propriile şoapte de iubire, în acea pasare albastră a fericirii, încununată de aura sentimentelor, cea mai accesibilă, dar şi cea mai greu de atins, devenea un simbol al visării şi creativităţii fecunde.
,,Întăriţi-mă cu vin, cu mere răcoriţi-mă, că sunt bolnavă de iubire. Stânga sa este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă cuprinde. Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea; până nu-i va fi ei voia! Auzi glasul celui drag! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte. Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă, iată-l priveşte pe fereastră, printre gratii iată-l se uită. Şi începe să-mi vorbească: Scoală, draga mea, şi vino! Iarna a trecut, ploaia a încetat. Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea se aude. Smochinii îşi dezvelesc mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, şi vino!” (cântarea cantarilor)
Albastrul cotropit de galbenul curiozităţii generate prin climatul de irealitate sau suprarealitate, pe care îl naşte numai albastrul lui contopit cu magnificul ei galbenul, pe fondul unei stări de mişcare intuitivă, imperceptibilă, care împinge totul spre o rezolvare, în sine, a tuturor contradicţiilor şi alternanţelor, care le ritmează viaţa şi aspiraţiile ce se desprind din ea.
El şi ea, albastrul strălucind în galben, care acum ajunge să fie perceput, ca ireal de prezent, în tot ceea ce îi putea înconjura, sugerând ideea unei veşnicii liniştite şi semeţe, uşor de trimis în suprauman.
,,Stânga sa este sub capul meu şi cu dreapta-i mă cuprinde. Fete din Ierusalim, vă jur pe cerboaicele şi gazele din câmp, nu treziţi pe draga mea până nu-i va fi ei voia! Cine se înalţă din pustiu, sprijinită de-al său drag? Avem o mică surioară, care sâni nu are încă. Ce-am face cu sora noastră, când ea ar fi peţită? Zid de piatră de-ar fi ea, coroană de argint i-am face; iar uşă dac-ar fi, cu lemn de cedru am căptuşi-o. Zid sunt eu acum şi sânii mei sunt turnuri; drept aceea în ochii lui eu am aflat pacea”. (cântarea cantarilor)
Femeia devenise asociată cu fericirea, relaxarea, copilăria şi preamărirea aurei divine, care purifică şi sfinţeşte. O fericire care străluceşte cu optimism şi dăruieşte bucuria împlinirii fericite, conferind o intensă iluminare, din lumina-i interioară, cu nuanţe care transmit promisiunea unui viitor plin de împliniri şi inspiră o perspectivă de gândire pozitivă şi creativă.
,,Porumbiţa mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Că glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută. Întoarce-te, Sulamita! Întoarce-te, faţa să Zi-o privim! Ce priviţi la Sulamita, ca la hora din Mahanaim? Eu sunt a lui, a celui drag. El dorul meu îl poartă”. (cântarea cantarilor)
Bărbatul, albastrul mării în care se oglindea ea, soarele, care-l străbătea în cele mai adânci taine, albastrul apelor în care razele ei sclipesc şi se veselesc gingaş, pline de ghiduşii tandre, albastru al infinitului cerului plin de expansiune şi libertate, de calmitate şi de loialitate, de adâncime şi eternitate, de linişte, vindecare şi spiritualitate divină.
,,Hai, iubitul meu, la câmp, hai la tară să petrecem! Mâine hai la vie să vedem dacă a dat viţa de vie, merii de-au înmugurit, de-s aproape de-nflorit. Şi acolo iţi voi da dezmierdările mele. Mandragorele miresme varsă şi la noi acasă sunt multe fructe vechi şi noi pe care, iubitul meu, pentru tine le-am păstrat.O, de mi-ai fi fost tu fratele meu şi să fi supt la sinul mamei mele, atunci pe uliţă de te-ntâlneam, cu drag, prelung te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea. Te-aş fi luat şi-n casa mamei te-aş fi dus, în casa celei ce m-a născut; tu graiuri dulci mi-ai fi spus şi eu cu drag ţi-aş fi dat vin bun şi must de rodii”. (cântarea cantarilor)
El devenise albastrul care s-a dedicat spre a susţine meditaţia, liniştea, odihna şi care este deja implicat spre a-şi oferi reflecţia, nobleţea şi înţelepciunea, zeiţei ca flacăra feciorelnică a frumuseţii desăvârşite.
El devenise albastrul celor care trăiesc emoţional viaţa la cote înalte chiar cu pericolul de a ajunge la obsesie, indiferent de ofertele mediului în care trăiesc, fiindcă ei existau, conştient sau nu, în acel mediu suport şi al ofertei ca echilibru dintre galben şi albastru, ca o reprezentare directă a cerului pe care se află lumina soarelui, eliberate generos în toată măreţia şi splendoarea lor.
,,Solomon avea o vie pe coasta Baal-Hamon; el a dat via lucrătorilor, s-o lucreze şi să-i dea fiecare la rod o mie de sicli de argint. Via mea este la mine acasă; mia de sicli să fie a ta, Solomoane, şi două sute numai pentru cei ce păzesc roadele ei! O, tu, ce în grădini sălăşluieşti, prietenii vor să-ţi asculte glasul; fă-mă să-l aud şi eu cu ei! Fugi degrab, iubitul meu, sprinten ca o căprioară fii, fii ca puiul cel de cerb, peste munţii cei îmbălsămaţi!” (cântarea cantarilor)
Galben şi albastru, o femeie de aur şi un bărbat plin de noblețe, un lan de floarea soarelui, cu flori galbene, proaspete şi imaculate, îmbrăţişat de mângâierea senină a cerului curat şi nepătat se unesc în măreţia dragostei. În iubirea lor culorile explodau de bucurie, se contopeau de fericire, într-o mirifică simbioza care le transformă într-un imens ocean verde luminos şi princiar, unduindu-se în briza înmiresmată, pe un superb covor mătăsos şi verde, cu perle de rouă răcoritoare, odihnă, pace, un trup, un suflet, o inimă, o speranţă, o iubire.
,,Cât regele a stat la masă, nardul meu a revărsat mireasmă. Periniţă de mirt este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei. Iubitul meu e ciorchinele de ienupăr, din Enghedi, de la vii cules”. ,,Cu un telegar înhămat la carul lui Faraon te aseamăn eu, draga mea! Frumoşi se văd obrajii tăi, aşezaţi intre cercei şi gâtul tău împodobit cu şire de mărgăritare.Făuri-vom pentru tine lănţişoare aurite, cu picături şi crestături de argint”. (cântarea cantarilor)
Galben şi albastru înlănţuiţi, care se contopesc şi de regăsesc în verde, două culori mor ca să se nască viaţa verde şi crudă, este sămânţa cerului şi soarelui, verde şi firav este vlăstarul zămislit din energia eternităţii luminii coborătă şi curinsă profund în veşnicia cerului, verde şi crud este rodul purităţii albastre în care s-a topit aurul sacru, verde şi crudă este acum posteritatea plină de viaţă în neprihănirea fragedă a nobilului albastru, care a inundat galbenul împărătesc, pentru a pieri spre a se reîntrupa în smaraldul trăinicei veşnice.
Vom avea un copil! Verdele fertilităţii, în expansiune, creştere, naştere şi echilibru, vioiciunea şi plenitudinea relaţiei situată între albastru şi galben, un trandafir înroșit în foc ascuns printre frunzele verzi ale iubiri şi contopirii albastrului cu galbenul. Verdele, progresul și procesului unui simplu trup cu rodul dragostei lor, ca nu mai sunt doi ci unul singur, răspuns de fermitate şi rezistenţă neschimbătoare spre viaţa. Un crâmpei de galben îi conferă o putere activă, un aspect însorit, iar albastrul face din verde un demers serios şi încărcat de gânduri profunde.
Vom avea un copil!Totul devine nemişcat, încremenit, înmărmurit, opritți-va veacuri, acum tâșnește viata și apoi se înaltă maiestos slava bucuriei nemaiîntâlnite, al fericii împlinite.
Vom avea un copil! Universul a încremenit ca să nu piardă nici un sunet din mesajul vieţii veşnice.
Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe barbat si pe femeie rezulta din cuvintele: ,,Cresteti si va inmultiti si umpleti tot pamantul si il supuneti “ (Fac. 2,24 ), porunca data celor doi inca din Rai. Iata ca prima pereche de oameni a fost binecuvantata de Dumnezeu sa nasca semeni si astfel inmultindu-se sa stapaneasca pamantul intreg. Mijlocul pentru aceasta inmultire urma sa fie viata conjugala, contopirea în iubire, dupa cum invata si Mantuitorul: ,,Pentru aceasta va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si vor fi amandoi un trup. Pentru aceea nu mai sunt doi ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul sa nu desparta.“ (Mt 19, 5-6 )
Vom avea un copil! Un bărbat şi o femeie se împlinesc. Doi zei păgâni alternând între haos şi repaos, cerul şi soarele în fecunda îngemănare din care izbucneşte verdele crud şi transparet, verdele zămislit din patos, doi zei păgâni alternând între haos şi repaos aşteaptă odihna liniştită, împlinită, fără tristeţe şi pasiune, explozie şi expansiune, care nu cere nimic fiindcă a primit totul, ei într-o lume nemişcata, satisfăcută, care-şi calculează strădania şi îşi consolidează valoarea, este verdele pur, pe care orice adaos, cât de mic, de pigment, îl scoate din neutralitatea sa pentru a-l readuce în agitaţia freneticei trăiri.
Vom avea un copil! Tinereţe şi nemurire zeificată, comunicare cu sens dublu care coboară şi preface omul pământ, în zeu, prin misterul reînvierii şi renaşterii spre înverzire. Iubirea ei, de esenţă divină, atribut al puterii strălucitoare, galben-auriu ajuns pe pământ spre proslăvirea în ritualul veşniciei şi al nemurii albastrului împlinirilor.
Vom avea un copil! Oare va fi fără sfârşit? Va fi întreaga viaţă, ori asemeni spicului pârguit va anunţa în timp, culoarea toamnei iubirii lor, când pământul se dezgoleşte pierzându-şi mantia de verdeaţă, un galben al bătrâneţii şi al morţii unei relaţii ce se credea fără sfârşit, ajunsă la limita în care galbenul devine un substitut al negrului funerar, atunci când se rup sfintele legături ale căsătoriei, când galbenul devine asociatul adulterului, o frângere datorată lui Lucifer care o deturnează de la sfintele legături ale iubirii divine, instituite de Dumnezeu prin Sfânta Căsătorie?
Vom avea un copil! Atunci când prin păcat şi necredinţă, se răstoarnă simbolul divin, limbajul comun al galbenului topit în albastru, galbenul care la început, la origini, era minunea cea blondă va aparţine înşelătorului şi va ajunge înşelat de propria pornire spre împlinirea prin căldură şi confort, prin ostilitate şi mânie a desfrâului elevat.
Vom avea un copil! Ce va deveni el, zeu păgân, sfânt, om duhovnicesc sau ostaş al lui satan? Dumnezeu îl vrea după chipul şi asemănarea lui, viu acum şi viu pentru veşnicie!
Cresteți, înmulțiți-va și umpleti pamântul – porunca divina. Omul, si cu el intreaga creatie, reprezinta darul lui Dumnezeu. Ca o incununare a creatiei Dumnezeu, ca Dumnezeu personal, creaza din iubire omul ca pe un partener de dialog al Sau. El nu creaza in persoana omului un obiect, o simpla podoaba pentru revelarea atotputerniciei si pentru lauda slavei Sale, ci pe temeiul plenitudinii comuniunii Sale, El aduce la existenta o creatura personala care sta in relatie constienta cu El. Toate insusirile pe care Dumnezeu le are in fiinta Sa le-a daruit, in forma creata, si omului, pentru ca si acesta sa poata participa in mod liber la dialogul comuniunii cu El. Potrivit invataturii scripturistice si patristice prezenta insusirilor dumnezeiesti din om a fost data prin crearea dupa chipul lui Dumnezeu. Numai omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu si numai el poseda responsabilitatea asemanarii. El este creat ca un mic dumnezeu care are chemarea participarii la sfintenie. Chipul il face pe om unic si diferit de restul creatiei.
Vom avea un copil! Taina creaţiei - din albastrul celest şi galbenul divin tâşnesc raze de smarald spre o viaţă sfânţită în lumină, femeia înseamnă și cerul, și soarele, și lumina și viața pe care le purtam cu sufletul în veșnicie. Amin (postat pe facebook de ioan monahul)