13 iunie. Odavania praznicului Pogorârii Sfântului Duh
,,Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu. Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze”. Rusaliile sau Pogorârea Duhului Sfânt a fost ziua cincizecimii în care a luat fiinţă Biserica și Prima comunitate creştină.
Atat iconografia, cat si dumnezeiasca slujba leaga inceputul acestei fagaduinte de implinirea ei in ziua Cincizecimii, cand ni se daruieste revelatia finala cu privire la Sfanta Treime, inceputul Bisericii Vechiului Testament cu intemeierea Bisericii Noului Testament.
Nicodim era unul dintre cei mai mari şi foarte aplecat către Domnul, şi totuşi s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: „Cine nu se naşte a doua oară din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), şi, de asemenea, cugeta omeneşte, întrebând: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?” (Ioan 3, 4). Şi ce a făcut Hristos? El i-a răspuns: „Dacă am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” (Ioan 3, 12). Prin aceasta, Mântuitorul arată pricina pentru care nu vorbeşte totdeauna despre naşterea Sa cea înaltă şi veşnică. De asemenea, tot în timpul vieţii Sale, când a făcut mii de minuni şi a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: „ Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi… venind pe nori” (Matei 26, 64), şi şi-a rupt hainele sale.
La Botezului Domnului, când Fiul lui Dumnezeu Se botează în Iordan de către Ioan, Duhul Sfânt Se pogoară în chip de porumbel, iar Tatăl mărturiseşte din cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 16-17). Sfânta Treime este mărturisită atunci când Mântuitorul Hristos îi trimite pe ucenici la propovăduire, zicându-le: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).
Precum focul cel pământesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, apa şi focul Sfântului Duh, când cuprinde un suflet binegânditor, îl face mai tare decât fierul, deşi el înainte era mai moale decât lutul, aşa că păcatul nu mai poate vătăma pe sufletul cel acum întărit. Iar omul, care cu puţin mai înainte era pătat cu întunecimea păcatului, prin harul Sfântului Duh se face mai luminat şi mai strălucit decât soarele.
Vedeţi negrăita Lui bunăvoinţă către oameni? Înainte cu câteva zile S-a înălţat la cer, a luat în stăpânire tronul împărătesc, şi a şezut de-a drepta Tatălui; iar apoi ne dă El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh, şi cu aceasta dă omenirii nenumărate bunuri cereşti. Prin el ne-am mântuit noi de robia păcatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am făcut fii a lui Dumnezeu şi ne-am transformat în oameni cu totul noi; încă putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea şi înfricoşată a păcatelor. Prin Sfântul Duh dobândim noi şirul preoţilor şi păstorilor noştri sufleteşti. De la el curg descoperirile şi darurile cele de tot felul ale harului; şi tot ce serveşte de podoabă a bisericii lui Dumnezeu, curge din acest izvor, adică de la Duhul Sfânt. Aceasta ne-o vesteşte Sfântul Pavel în cuvintele: „Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind îndeosebi fiecăruia, precum voieşte” (I Cor. 12, 11). El zice: „precum voieşte,” nu: „cum i s-a poruncit”, căci Sfântul Duh este Însuşi împărţitorul, nu împărţitul, el lucrează de la sine, şi nu atârnat de la cineva. De acea Apostolul Pavel prescrie aceeaşi putere şi stăpânire, pe care le însuşeşte Tatălui, încă şi Sfântului Duh, şi precum zice el despre Tatăl: „este un Dumnezeu care lucrează totul întru toate” (I Cor. 12, 6), tot aşa zice el despre Sfântul Duh: „Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia, precum voieşte”. Vezi, cum Sfântul Duh are aceeaşi desăvârşire, putere ca şi Tatăl? Fireşte fiindcă amândoi sunt deopotrivă după fiinţă, trebuie să fie asemenea încă şi după domnie, şi fiind că ei sunt deopotrivă în cinstire şi în vrednicie, trebuie să fie deopotrivă şi în putere şi stăpânire.
De aceeia le spune Mântuitorul „ Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (Ioan 14, 16-17) Slăvite sunt, iubiţilor, darurile, care ni le-a comunicat astăzi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a căror mărime nu o poate descrie nici o gură omenească. De aceea să ne bucurăm toţi, să mărim şi să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua Pogorârii Sfântului Duh este o sărbătoare de bucurie şi de desfătare. Precum timpurile anului urmează regulat unele după altele şi se schimbă unele cu altele, aşa si în biserică cu totul regulat o sărbătoare urmează alteia, si de asemenea trece de la una la alta. Hristos a zis: „când mă voi duce, voi trimie vouă alt mângâietor, şi nu vă voi lăsa sărmani (Ioan 16, 7, 14, 16, 18).
Prin Sfântul Duh am dobândit şi iertarea păcatelor noastre, prin el ne-am curăţit de toate petele păcatelor, prin darurile sale, oamenii, care se povăţuiesc de harul său, se fac îngeri, nu prin aceea, că îşi schimbă firea, ci, ceea ce este mai minunat prin aceea că ei, deşi rămân oameni, dar se poartă aşa de curat şi sfânt, ca îngerii. Aşa de mare este puterea sfântului Duh ! Aceasta ne învaţă Apostolul Pavel, când scrie: „Nu vă înşelaţi, că nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici precurvarii, nici malachii, nici Sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni” (I Corint. 6, 9-10). După ce el a numărat toate felurile de păcate, şi ne-a învăţat, că acei ce sunt cuprinşi de aceste păcate, sunt pierduţi pentru împărăţia lui Dumnezeu, a adăugat îndată: „Şi aşa eraţi unii dintre voi; dar v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat” (I Cor. 6, 11). Cum şi în ce chip?
La aceasta răspunde el îndată: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru”. Sfântul Duh a depărtat toate aceste păcate, şi pe aceia, care înainte cu totul se înjosiseră prin nelegiuirile lor, repede i-a ridicat la cea mai înaltă cinste? Dar să ne întoarcem acum la alt punct, la o cercetare, care merită întradevăr a ne ocupa. Pentru ce Hristos nu îndată după înălţarea Sa la cer ne-a dat duhul Sfânt, acest izvor de aşa multe bunuri şi daruri, ci a lăsat pe ucenicii săi să-l aştepte un timp îndelungat, şi apoi le-a trimis darurile Sfântului Duh. Aceasta s-a făcut nu din întâmplare şi fără pricină. El ştia, că oamenii nu admiră îndeajuns bunurile, pe care le au la îndemână, nu preţuiesc după cuviinţă mărimea şi gingăşia lor, dacă ei n-au fost lipsiţi de ele un timp îndelungat.
Tema teologica fundamentala a sarbatorii Cincizecimii este expunerea dogmei Sfintei Treimi. In registrul iconografic, Biserica Ortodoxa a preferat icoana Sfintei Treimi care reprezinta scena biblica a aparitiei celor trei Persoane in fata stramosului nostru Avraam langa stejarul din Mamvri (Fac. 18). Pentru a arata ca vin din lumea cereasca, sunt descrisi ca ingeri cu aripi. Icoana, bazata pe un eveniment istoric concret, infatiseaza prima aratare a lui Dumnezeu Treimic omului, semnificand inceputul fagaduintei mantuirii.
Am vazut ca ei, îngerii, sunt vestitorii voii sau hotararilor lui Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate, neinclinate spre rau sau greu de miscat la asa ceva, se misca continuu in cor, in jurul Cauzei prime. Ei canta laudele maririi dumnezeiesti, privesc vesnic slava cea vesnica, nu ca sa se slaveasca Dumnezeu, ci pentru ca si primele firi dupa Dumnezeu sa primeasca binefaceri. Ingerii slujesc lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Lucrul ingeresc acesta este: Sa faca totul pentru mantuirea fratilor. Dupa ce am cazut in pacat, Dumnezeu nu ne lasa fara sprijinul Sau. El ne trimite cate un inger, ca sa ajute vietii noastre. Ingerii sunt puternici si gata sa implineasca vointa dumnezeiasca. Ingerii sunt pazitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub paza sau sub grija unui inger. Mantuitorul insusi ne asigura de aceasta cand zice: ” Cautati sa nu defaimati pe vreunul dintre acestia mai mici; ca zic voua : ca ingerii lor in ceruri, pururea vad fata Tatalui meu, care este in ceruri” Fiecare om are doi ingeri: unul al dreptatii, altul al nedreptatii. Deosebim aceasta dupa gandurile bune sau rele din inima noastra. Unii ingeri, ca Arhanghelii, apara popoarele, cum au aratat Moise si Daniil.
Toată Palestina se uita la ei, ca la nişte stele strălucitoare, atunci ei înviau morţii, curăţeau leproşii, alungau duhurile cele necurate, tămăduiau bolile şi săvârşeau multe alte minuni. Fiindcă ei erau aşa de renumiţi şi slăviţi, de aceea a îngăduit Dumnezeu, ca ei pe un timp să piardă puterea, prin care ei lucrau toate acestea, pentru ca ei tocmai prin această pierdere să vină la cunoştinţă, cât de mult datorau ei a mulţumi milostivei Lui prezenţe şi tocmai prin această recunoştinţă să se facă mai poftitori de a primi darurile harului Sfântului Duh. Aceasta i-a mângâiat, când ei jeleau şi suspinau pentru ducerea de la ei a învăţătorului lor, a luminat pe cei descurajaţi cu lumina sa, a ridicat iarăşi pe cei ce erau aproape căzuţi, a împrăştiat norii mâhnirii lor şi a alungat supărarea din sufletul lor.Când Domnul zisese odinioară către apostolic : „mergeţi şi învăţaţi toate popoarele” (Mat. 28, 19), atunci ei erau încă neştiutori, cum să înceapă aceasta, şi încotro să apuce fiecare, spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Acum însă s-a pogorât peste ei Sfântul Duh în chip de limbi, i-a povăţuit la tot adevărul, i-a învăţat şi i-a luminat, şi prin limbile, ce a dat fiecăruia a vorbi, le-a arătat ţările, care erau încredinţate învăţământului lor.
La zece zile după Înălțarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Învierea Sa, creștinii ortodocși prăznuiesc Rusaliile – Pogorârea Sfântului Duh, sărbătoare cunoscută și sub denumirea de Cincizecime. Ca vechime, Rusaliile coboară până în veacul apostolic. În primele secole creștine, praznicul Cincizecimii era o dublă sărbătoare: a Pogorârii Duhului Sfânt și a Înălțării lui Hristos. În jurul anului 400 d.H., cele două sărbători s-au despărțit. După Pogorârea Sfântului Duh, Apostolii au primit puterea de a grăi în limbi necunoscute de ei până atunci. Au descoperit învățătura Mântuitorului Iisus Hristos și altor neamuri, în diferite limbi. Începutul a avut loc chiar în această zi, a Pogorârii Duhului Sfânt, când Sfinții Apostoli s-au făcut înțeleși de toți iudeii, și cei veniți la Ierusalim din tot Orientul. Există obiceiul ca, în ziua de Rusalii, să se aducă în biserică frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor de foc, ca semne ale coborârii Sfântului Duh. Ele sunt binecuvântate și împărțite credincioșilor. Informaţii despre sărbătoarea Rusaliilor avem în Noul Testament (Fapte 20, 16; I Corinten 16, 8), în Constituţiile Apostolice (sec. I-II) şi la Sfinţii Părinţi din primele veacuri creştine (Sf Irineu. Tertulian, Origen), de la sinodul din Elvira, Sinodul I ecumenic, Egcria (sec. IV) ş.a.
Duhul Sfânt însă de aceea a venit în chip de limbi, ca să amintească de o întâmplare de demult a vechiului testament. Adică, când odinioară, oamenii, umflaţi de mândrie, voiau să zidească un turn, care să ajungă până la cer, a despărţit Dumnezeu prin amestecarea limbilor această păcătoasă unire a popoarelor. Acum din contra s-a vărsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăşi să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăţia lui Dumnezeu, la credinţă şi la dragoste. Cu aceasta s-a săvârşit ceva neobişnuit şi nou. Oarecând limbile au dezbinat lumea şi au sfărâmat unirea cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăşi au adus unirea în lume şi cei dezbinaţi iarăşi s-au legat unii cu alţii. Aceasta a fost pricina, pentru care Sfântul Duh s-a arătat în chipul limbilor. Dar limbile s-au părut a fi de foc, căci mulţi spini ai păcatului crescuseră în noi. Precum un pământ bun şi roditor, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă şi spini, tot aşa se întâmplă şi cu noi oamenii.
Plecarea firii noastre, deşi este bună şi proprie a produce roadele faptei bune, însă dacă ea nu se lucrează cu plugul cucerniciei, şi nu se seamănă cu sămânţa cunoştinţei de Dumnezeu, ea produce o întreagă pădure de păcate. Şi precum adeseori nu se poate vedea pământul unui ogor din pricina mulţimii pălămidei, a spinilor şi a buruienilor, aşa multă vreme nu s-a putut cunoaşte şi privi nici nobleţea sufletului nostru, până ce a venit Sfântul Duh, a lucrat ogorul sufletului nostru, l-a curăţit cu focul Duhului, şi l-a făcut propriu de a primi sămânţa cea cerească.
Pentru toate acestea, şi încă pentru nenumărate alte bunuri avem noi să mulţumim Pogorârii Sfântului Duh. În felul acesta, vom dobândi şi noi darurile Sfântului Duh, şi ne vom face părtaşi rodurilor, celor ce vin de la Sfântul Duh.Dar care este oare rodul sfântului Duh? Să ascultăm pe Apostolul Pavel, el ne spune, „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Gal. 5, 22), el pune dragostea înainte, apoi vorbeşte despre urmările ei. El începe de la rădăcină, şi apoi arată roadele. El pune întâi piatra fundamentală, şi apoi aşează zidirea. El face începutul cu izvorul şi apoi vine la râu. Într-adevăr, noi nu putem simţi bine bucuria mai întâi până ce nu socotim norocirea altora ca pe a noastră, şi binele aproapelui nu îl privim ca pe al nostru. Aceasta însă nu se poate face, dacă mai întâi nu a domnit dragostea întru inima noastră. Adică dragostea – rădăcina şi izvorul şi mama a tot binelui. Ea, asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsă ca un izvor în nenumărate pâraie, şi asemenea unei mame îmbrăţişează pe toţi cei ce scapă la dânsa. Sfântul Apostol Pavel știa foarte bine aceasta, a numit-o rod al Sfântului Duh. Dar într-alt loc îi dă el o numire aşa de mare, încât o numeşte plinire a legii. „Dragostea, zice el, este plinirea legii” (Rom. 13, 10).
Chiar Hristos, Domnul lumii, declară avuţia dragostei, ca dovada cea mai adevărată, că cineva este ucenicul său, când zice: „întru aceasta vor cunoaşte toţi, că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). De aceea să alergăm la dragoste, să ne lipim de ea şi cu dânsa să prăznuim această sărbătoare. Căci unde este dragostea, de acolo lipseşte micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, căci dragostea, zice Apostolul, „nu se trufeşte, nu se îngâmfează, nu se poartă cu necuviinţă” (I Cor.13,4-5). Dragostea nu pricinuieşte aproapelui nici o vătămare, şi unde domneşte dragostea, acolo nu se vede nici un Cain şi ucigaş de frate. Astupă izvorul neiubirii, mai ales al pizmei, pârâul păcatelor îndată se va usca; scoate rădăcina, atunci ai stârpit şi roadele. Aceasta o zic, nu spre folosul celor pizmuiţi, ci spre folosul pizmaşilor, căci aceştia sunt cei care au mai multă pagubă dintru aceasta, şi ei înşişi îşi pregătesc pieirea. Din contra pentru acei ce sunt pizmuiţi şi suferă aceasta cu răbdare, sunt gătite cununi şi răsplătiri slăvite.Aşadar, pentru ca noi atât aici, cât şi în cealaltă viaţă, să avem o încredinţare tare, şi să secerăm fericita bucurie ca rod al acestei sărbători să aruncăm hainele cele necurate ale sufletului, dar mai ales pizma să o depărtăm! De am avea mii de însuşiri bune, toate nu ne ajută, întrucât ne schimonoseşte această urâtă meteahnă.
,,Dumnezeule Veşnic, Care nu poţi fi cuprins cu mintea noastră, fiind oameni limitaţi la gândire şi la înţelegere, Te rugăm ajută-ne să devenim mai smeriţi, mai răbdători, mai înţelepţi, mai luminaţi. Ai pogorât de mult peste noi Puterea Ta Sfântă, Doamne şi s-a depărtat Binele de rău, iar cei care lucrează Binele, cântă acum cu drag: Aliluia! Aliluia! Aliluia! Au văzut Puterile Cereşti despărţirea Binelui de rău, care s-a făcut cu zbucium mare şi mulţi s-au cutremurat zicând: Să stăm bine şi să luăm aminte! – iar alţii s-au înfricoşat zicând: Să stăm cu frică şi să luăm aminte, să nu cădem, fraţilor şi noi!(Acatist)
Duhul Sfant purcede din Tatal, Cum spune însusi Mantuitorul: „Iar cand va veni Mangaietorul, pe care Eu il voi trimite voua, de la Tatal, Duhul adevarului, care de la Tatal purcede, acela va marturisi pentru Mine (ln 15, 26). Insusirea lui personala este de a fi purces din Tatal si de a se face cunoscut dupa Fiul si impreuna cu acesta. El e sfintenia insasi si prin aceasta izvorul Sfântului Har, care desavarseste opera Mantuitorului, dupa inaltarea Sa la cer: „Iar cand va veni Acela, Duhul adevarului, va va povatui pe voi la tot adevarul… Acela pe mine ma va slavi, ca din al Meu va lua si va vesti voua” (In 16, 13-14).
La Cincizecime praznuim venirea Duhului (spune Stihira la Doamne, strigat-am) – o praznuim nu numai ca pe evenimentul prin care s-a intemeiat Biserica lui Dumnezeu, ci si ca pe un dar de la Dumnezeu, pe care fiecare dintre noi si-l insuseste si care este esential in viata noastra crestina. Duhul Sfant, pogorandu-Se asupra Apostolilor, nu a ramas numai in ei, ci prin ei, ca prin niste canale, S-a revarsat asupra tuturor credinciosilor, si incepand de atunci traieste si lucreaza in Biserica, renascand la viata duhovniceasca prin Dumnezeiestile Taine, educand si pazind in ea pe fiecare om care devine madular al ei. Cu toti suntem, prin harul lui Dumnezeu, purtatori de Duh – sau trebuie sa fim astfel, pentru ca prin Botez toti dintr-un Duh ne-am adapat (1 Cor. 12,13), prin Mirungere suntem insemnati cu Duhul Cel sfant al fagaduintei, prin pocainta suntem innoiti prin Duhul (Ef. 4, 23), prin Impartasanie primim Duhul infierii (Rom 8,15) si devenim un duh cu Domnul (1 Cor. 6,17). Avand asemenea fagaduinte si incredintari, vom pricepe cu usurinta intrebarea Apostolului Pavel: Au nu stiti ca biserica a lui Dumnezeu sunteti si Duhul lui Dumnezeu traieste intru voi? (I Cor. 3, 16), atunci cand a bagat de seama ca acei corinteni carora le scria el nu luau aminte la aceasta înalta întaietate crestineasca a lor. Dar, pe cat este de neindoielnic faptul ca a primi Duhul este întaietatea rânduita de Dumnezeu a crestinilor, pe atat de sigur se poate ca dupa ce El a fost deja primit, sa-L pierdem ori sa-L stingem prin neluarea-aminte sau prin intoarcerea faptuirii noastre catre lucrurile ce-I sunt potrivnice. Duhul sa nu-L stingeti (I Tes 5,19). Nu intristati Duhul Sfant al lui Dumnezeu, întru Care ati fost pecetluiti spre ziua rascumpararii (Efes 4,30). Aducandu-va aminte de aceasta lege, ca cine nu are Duhul lui Hristos, acela nici nu este al lui Hristos (Rom 8, 9), iar cine nu este al lui Hristos, acela nu e al lui Dumnezeu, ajungi fara voie sa cercetezi cu grija si temere: oare traieste si lucreaza in noi Duhul lui Dumnezeu?! El traieste si lucreaza atata timp cât sunt în noi lucrari duhovnicesti, viata duhovniceasca. Dupa aceasta, fiecare ar putea stabili in ce fel de legatura se afla cu Duhul. Necazul este insa ca expresiile „om duhovnicesc”, „viata duhovniceasca”, „lucrare duhovniceasca” sunt intrebuintate de catre noi fara nici o precizie. Ele ba sunt intelese prea simplu si prin aceasta sfera sensului lor este largita pana intr-acolo ca pot fi folosite cu privire la toti, fara nici o exceptie, ba sunt luate intr-un inteles prea inalt si prin aceasta sfera sensului lor este restransa pana intr-acolo ca greu se va gasi cineva care sa poata fi cinstit dupa vrednicie cu titlul de „purtator de duh”.
Proorocii de demult au simţit Puterea Ta pogorând de Sus, Doamne, şi inspiraţi de Duhul Înţelepciunii Ţi-au cântat: Aliluia! Aliluia! Aliluia! Pogorându-Te în chipul sfinţeniei peste prooroci şi peste cei drepţi, i-ai inspirat pe ei să scrie toate cele sfinte pe care le-au auzit (Acatist)
A viețui duhovnicesti in formele si manifestarile ei posibile: desprindeti-va intrucatva de randuielile lumii de aici, înaltati-va intr-acolo unde nu e materie, inchipuiti-va ca voi însiva sunteti lipsiti de trup si ati fost pusi sa traiti si sa actionati pe taramul netrupescului, în aceasta forma sunteti duh. Lumea aceasta si tot ce este lumesc va sunt necunoscute. Cuprinsi de Dumnezeu, numai de la El primiti luminare si numai catre El sunteti atrasi cu toata fiinta voastra. Pe El il contemplati, pe El il gustati, dupa porunca Lui va miscati, aceasta cufundare in Dumnezeu, aceasta miscare primita de la Dumnezeu si fericire in Dumnezeu alcatuiesc adevarata viata a duhului curat, “curat” se refera, la faptul ca ingerii sunt duhuri netrupesti. Asa e starea puterilor netrupesti! Lui Dumnezeu, Izvorul oricarei fiintari, I-a placut insa ca, lasandu-i pe ingeri duhuri curate, sa uneasca duhul omului cu trup si iata ce a iesit! Raza curata de lumina, rasfrangandu-se in picaturile de ploaie sau trecand printr-o prisma, se descompune in cele sapte culori ale curcubeului duhul curat si simplu, unit cu acest organism complex, s-a dovedit, a fi in stapanirea a felurite capacitati si imbracat cu o multime de trebuinte orientate catre materie si catre lume. Judecătorii care judecau în poporul ales, au avut putere şi înţelepciune nebiruită, atâta timp cât au ţinut la Legea Ta Sfântă, iar noi fiind în Legea Harului… Văzând slăbiciunile oamenilor, nu i-ai lăsat pe ei în părăsire, ci le-ai dat îndemn prin cei aleşi, pentru a ieşi din starea de păcat(Acatist)
Ce s-a întâmplat? Pe viata simpla a duhului s-a altoit o alta viata, foarte complexa; pe viata indreptata spre Dumnezeu s-a altoit o viata ce are a face cu lumea. Totodata, si trupul traia viata sa, dand de stire despre sine duhului, insa nedepinzand de el in ceea ce alcatuieste esenta vietii sale. Şi s-a aratat omul in lume, avand o intreita viata: duhovniceasca, duhovnicesc-trupeasca sau sufleteasca, si trupeasca. Intocmindu-l pe om in felul acesta, Dumnezeu avea de gand nu sa aduca duhul jertfa trupului, materiei, lumii, ci ca duhul, primind in sine prin trup cele materiale, sa inalte toate aducandu-le jertfa lui Dumnezeu. Duhul a fost asezat in marea lume a lui Dumnezeu unit cu trupul pentru ca nu numai el sa traiasca in Dumnezeu, ci si pe toate cele materiale sa le aduca prin sine in impartasirea de aceasta viata dumnezeiasca. Viata in Dumnezeu, desprinsa de cele materiale, avand stapanire asupra lor, a ramas si in aceste conditii trasatura caracteristica a vietii duhului omenesc. S-au strecurat insa invidia si rautatea, au incurcat gandirea lipsita de experienta a omului cu conceptii mincinoase, au incantat-o cu farmecul materiei, au orbit inima cu nadejdi amagitoare, desi sclipitoare – si duhul a cazut de pe taramul dumnezeiesc in materialitate, in iubirea de trup si iubirea de lume. In locul legiuitei legaturi cu trupul, el s-a „dizolvat” in acesta prin gandire si prin simtire, si a devenit din curat – patimas, din liber de materie – cufundat in fapturi, din stapanitor – rob.
Viata sufletesc-trupeasca a cazut in neoranduiala si a inghitit-o pe cea duhovniceasca, iar aceasta a inceput sa se vadeasca numai prin constientizarea Dumnezeirii, prin cerintele constiintei si prin chinuitoarea nemultumire care apare cateodata fata de tot ce este zidit. Contemplarea de Dumnezeu, miscarea de la Dumnezeu si fericirea in Dumnezeu au pierit. Duhul a amortit.
Duhul curat il contempla pe Dumnezeu si primeste de la El cunoasterea tainelor. Insa si duhul unit cu trupul, si dupa ce i-a fost descoperita prin simturi felurimea fapturilor lumii celei vazute, trebuie, luminat fiind cu aceeasi luminare launtrica de Sus, sa contemple in ele rasfrangerea tainelor cunostintei de Dumnezeu si a tainelor facerii lumii si carmuirii lumii de catre El, pentru ca si in conditiile acestei cunoasteri a multe sa ramana netulburat in aceeasi contemplare de Dumnezeu. Cazand insa, el a fost robit de felurimea fapturilor si chiar a fost strivit de multimea impresiilor pricinuite in simturile lui de acestea, impresii care alunga din el insusi gandul la Dumnezeu. Studiind faptura, el nu mai trece dincolo de ceea ce vede in ele, de alcatuirea lor si de legaturile dintre ele, si, nemaiprimind luminarea de Sus, nu vede in ele limpede rasfrangerea lui Dumnezeu si a dumnezeiestilor taine.
Pogorâtu-S-a Fiul Lui Dumnezeu din înălţimi, pentru a îndrepta zidirea cea căzută în păcate, iar noi, cu smerenie şi cu dragoste slăvindu-L, Îi cântăm: Aliluia! Aliluia! Aliluia! S-a întrupat Domnul Iisus din Sfânta Fecioară Maria, prin lucrarea Tainică a Sfântului Duh şi ne-a încreştinat şi pe noi.(Acatist)
Lumea a devenit pentru el o oglinda tulbure, in care nu se vede nimic in afara de ea, oglinda. In urma acestui fapt, cunoasterea a multe inabusa in el cunoasterea Unuia, il intoarce de la Acesta si il face sa se raceasca fata de El. Acesta este pretul si acesta este rodul cunoasterii lumii materiale in cel cazut.
Duhul curat este miscat de Dumnezeu. El primeste launtric semnele dumnezeiesti, oranduindu-se si lucrand potrivit acestora. Şi duhul unit cu trupul, dupa ce a fost pus in legatura cu fapturile cele multe, a primit puteri pentru a lucra in ele si a fost pus el insusi in necesitatea de fi supus lucrarii lor, si este la fel de dator sa lucreze in afara sa nu altfel decat urmand semnelor dumnezeiesti si sa infaptuiasca planurile dumnezeiesti in randuiala desfasurarii vietii fapturilor, nu supunandu-se ei, ci intocmind-o in felul sau, asa incat in felul acesta, in pofida lucrarii de multe feluri dinafara, sa ramana in aceeasi unica miscare de la Dumnezeu, trasata de catre voia lui Dumnezeu. Cazand insa, el a fost inghitit de legaturile sale dinafara; nu le carmuieste, ci ele il carmuiesc El socoate randuiala de acum a lumii dinafara si miscarile din el insusi drept lege, pe care nici nu ii trece prin cap sa o conteste. Neprimind semnele dumnezeiesti, el nu mai vede ce vrea Dumnezeu, nu se pricepe si nu indrazneste sa isi intocmeasca viata dupa planul lui Dumnezeu, ci este dus si manat. In locul unicei miscari de la Dumnezeu, el este tras incolo si incoace de multe lucruri, care il dezvata si ii taie pofta de a lucra dupa voia lui Dumnezeu. Acesta este pretul intregii activitati de tot felul a celui cazut in viata politica, sociala si familiala.
Puterea Ta Dumnezeiască s-a pogorât în chip tainic şi miraculos, iar Domnul Iisus Hristos a Înviat a treia zi după Scripturi. Mulţumindu-I Domnului că prin Jertfa Sa de iubire ne-a mântuit pe noi, cu evlavie să Îi cântăm: Aliluia! Aliluia! Aliluia! Puterea Dumnezeiască coborându-se la trei zile după răstignirea Domnului Iisus, L-a Înviat pe Fiul Omului ridicându-I trupul din mormânt(Acatist)
Duhul curat e fericit in Dumnezeu. El Il gusta pe Dumnezeu si cunoaste fericirea in El. Insa si duhul unit cu trupul, dupa ce i-au fost descoperite feluritele frumuseti ale fapturilor lumii vazute, trebuie sa isi aiba fericirea numai in Dumnezeu si, contempland frumusetile vazute, sa nu se opreasca la ele, ci prin ele sa patrunda pana la frumusetea dumnezeiasca si pe aceasta sa o guste, asa incat in felul acesta, cu toata multimea frumusetilor dinafara care fagaduiesc fericire, sa ramana doar in neschimbata fericire dumnezeiasca, ce vine de la gustarea nemijlocita si mijlocita a lui Dumnezeu. Cazand insa, el a pierdut aceasta putere a gustarii de Dumnezeu si chiar gustul dumnezeiescului, si a incercat sa caute desfatare in fapturi in loc ca prin ele sa se ridice la desfatarea de Dumnezeu. Nu se putea sa nu bage de seama ca ceva nu este in regula si, cum amintirea fericirii in Dumnezeu a ramas in el, isi cladeste in jur, luandu-se dupa aceasta amintire, o lume noua, artificiala, si aduna in ea toate frumusetile cu putinta, nadajduind sa inlocuiasca prin asta fericirea de care isi aduce aminte, insa pe care nu o mai are. Dar nici asta nu e in regula. Toate aceste placeri; mangaieri, frumuseti artificiale nu fac decat sa aprinda setea, nedand ceea ce cauta duhul. In locul desfatarii numai de Dumnezeu, care aduce fericirea, in el domneste desfatarea de multe, care chinuie, si nu da liniste, si il intareste si mai mult in instrainarea de desfatarea cu Dumnezeu. Acesta este pretul tuturor desfatarilor naturale si artificiale ale celui cazut, aceasta este starea duhului unit cu trupul, starea in care el trebuia sa fie dupa planul lui Dumnezea si cea in care a ajuns dupa cadere, ca prin aceasta sa ma apropii de raspunsul la intrebarea pusa la inceput. Asadar sa stiti ca cel ce este asa cum am zugravit duhul curat si duhul unit cu trupul, dar care lucreaza dupa planul lui Dumnezeu, acela are Duhul, iar cel ce este asa cum l-am zugravit pe cel cazut, acela nu are Duhul. Fiindca Dumnezeiescul Duh S-a pogorat si salasluieste in Biserica si Se impartaseste tuturor credinciosilor ca sa ii reaseze pe cei cazui, sa le redea desavarsirea de la inceput, sa ii uneasca iarasi cu Dumnezeu si sa intareasca in ei viata cea dupa Dumnezeu.
Cel in care domneste contemplarea de Dumnezeu, ce are cunostinta tainelor dumnezeiesti prin luminare nemijlocita sau prin descoperire mijlocita, cel care cunoscand fapturile vazute nu ramane numai la ele, ci in ele cauta sa vada rasfrangerea dumnezeiestilor taine, facerii si carmuirii lumii, acela are viata duhovniceasca, acela are si Duhul Sfant. Iar cine s-a afundat cu mintea in fapturi si nu-L cunoaste pe Dumnezeu, acela, oricat ar fi de invatat, nu traieste cu Duhul. Cine isi da seama de lucrarea poruncilor dumnezeiesti in el si a dobandit deprinderea de a lucra dupa cum ii arata voia dumnezeiasca descoperita (revelata) si isi intocmeste viata potrivit ei, in ciuda impotrivirilor launtrice sau a greutatilor si necazurilor dinafara, acela traieste cu Duhul. Iar cine, in intocmirea faptelor sale, nu-L are pe Dumnezeu in gand, acela, oricat de corecte ar fi faptele lui, n-are Duhul. Cine gusta fericirea numai in Dumnezeu si se desfata de toate cele zidite doar in masura in care ele nu numai ca nu impiedica, ci chiar ajuta desfatarea de Dumnezeu, acela traieste cu Duhul. Iar cine are gust doar pentru placerile aduse de fapturi si sufera de lipsa de gust pentru cele dumnezeiesti, acela, oricat de subtiri gusturi ar avea, n-are Duhul.
Duhul Sfânt s-a pogorât peste Maica Domnului şi peste Apostoli, la zece zile de la Înălţarea Domnului Iisus Hristos la Ceruri, iar noi, dorind ca Duhul Sfânt să se pogoare şi peste noi, cu credinţă şi cu dragoste să Îi cântăm: Aliluia! Aliluia! Aliluia! Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut cu sunet mare, în chipul limbilor de foc care nu-i ardeau pe cei peste care se pogorau, ci îi înţelepţeau. Toţi ucenicii Domnului şi Maica Sfântă prooroceau în Ziua Cincizecimii la Ierusalim.(Acatist)
Cei ce traiesc cu Duhul stiu cum a inceput in ei viata Duhului, stiu cum Duhul lui Dumnezeu, atingandu-Se de duhul lor, a facut sa se salasluiasca in ei nemultumirea de sine si de tot ce este in jur, cum dupa aceea s-a zamislit dorinta de a schimba totul si de a-si intocmi viata dupa cum le-o arata Duhul, cum s-a bucurat duhul lor de schimbarea asta si ce ajutor a intalnit in toate ostenelile sale de a trai duhovniceste, cum a inceput sa invie simtirea impietrita si sa se lipeasca in chip cald de cele dumnezeiesti, cum incetul cu incetul deprinderile rele s-au ofilit si obiceiurile bune s-au inradacinat, cum s-a salasluit in minte adevar dupa adevar si s-a inmultit cunostinta de Dumnezeu, cum, indeobste, omul a intrat tot mai mult inlauntrul sau, s-a statornicit in inima si a stat in sine insusi, ca sa fie in Dumnezeu cu luarea-aminte si sa umble necontenit in prezenta Lui nu numai gandita, ci si simtita. Aceasta scurta istorie a vietii duhovnicesti in om este, poate mai mult decat orice altceva, marturia pipaita a faptului ca el are Duhul lui Dumnezeu.
Inca un cuvant: pentru duhul nostru este firesc sa traiasca in Dumnezeu. Cazand, el s-a intors de la Dumnezeu catre faptura si a inceput sa traiasca in aceasta. Vine Duhul lui Dumnezeu, il smulge din legaturile fapturii si il face sa nazuiasca iarasi spre Dumnezeu. Nazuinta duhului spre Dumnezeu este rugaciunea. Asadar lucrarea rugaciunii in noi este rodul Duhului Dumnezeiesc. Este rugaciune, este si Duhul lui Dumnezeu. Nu este rugaciune, nu este nici Duhul lui Dumnezeu.
Având putere de la Dumnezeu, Sfinţii Apostoli au propăvăduit în toată lumea civilizată de atunci, întorcându-i pe mulţi de la înşelăciunea lumească la Adevărul Cel Sfânt. Noi cu credinţă şi cu dragoste, slăvindu-L pe Dumnezeu, Îi cântăm: Aliluia! Aliluia! Aliluia! Legea Harului a venit prin minunata propăvăduire a Sfinţilor Apostoli, care aveau Puterea Sfântă dată de Sus. Dorind să se coboare Harul Lui Dumnezeu şi peste noi
Incredintandu-va ca aveti Duhul, bucurati-va, purtatori de Duh! Insa si noi, care nu vedem in noi insine lucrari vadite ale Duhului, nu trebuie sa deznadajduim, chiar daca ne este greu. Odata pogorat, Duhul Sfant nu mai paraseste pamantul. Intrarile la El sunt deschise. Sa ne apropiem, si El va veni si Se va salaslui intru noi. Atata doar ca nu trebuie sa ne amagim. Duhul omului care a cazut sau care slujeste pacatului este totusi duh. El rasfrange in sine ceva nepamantesc, chiar daca nu ne putem da seama limpede ce anume, asa cum oglinda sfaramata in cioburi mici rasfrange ceva, dar nimic intreg. Aceste strafulgerari ale duhului – in minte, in fapte si simtaminte – nu trebuie nicidecum confundate cu viata duhului. Pentru ca aceasta viata sa se arate in chip intreg trebuie ca Duhul lui Dumnezeu sa Se pogoare, sa topeasca sfaramaturile duhului omenesc si sa faureasca din ele, intreg, omul ascuns al inimii (v. I Petr. 3, 4) la fel cum din cioburile de sticla, daca sunt topite din nou, ia nastere o sticla intreaga, in stare sa rasfranga lucruri intregi.
Atelierul unde Duhul lui Dumnezeu savarseste asta cu duhul nostru este Sfanta Biserica cu toate asezamintele sale. Iata, ea e in fata noastra! Supuneti-va din tot sufletul indrumarii ei, si ea va va duce acolo unde cei trupesti sunt prefacuti in duh de viata facator dupa asemanarea Celui ce ne-a zidit (v. 1 Cor. 15, 45), primesc arvuna Duhului( II Cor. 1, 22) si incep sa guste bucuria vietii in Duhul Sfant (Rom. 14, 17). In aceasta asteptare, sa ne rugam cu osardie: Imparate Ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, vino si Te salasluieste intru noi.”
Prefigurarile directe ale Bisericii crestine ca locas, ni le ofera Vechiul Testament, cu locasurile lui pentru adorarea lui Iahve si pregatirea evreilor si prin ei a neamurilor in vederea venirii lui Mesia. Inainte de primirea Cortului Sfant, Dumnezeu ii indica lui Avraam muntele Moria ca loc pe care sa ridice altaruri de jertfa (Fac.12,7). Evreii se inchinau lui Iahve in preajma altarelor de piatra, asezate pe locuri alese (Fac 33,20). Dupa indicatii amanuntite si dupa modelul aratat in munte, Moise a construit Cortul Sfant, cu care vor calatori prin pustie pentru a ajunge in Canaan. Imparatul David a conceput apoi un templu (I Paral.28,2-19) pe care l-a zidit si l-a impodobit fiul sau Solomon in Ierusalim (III Regi,5,6,7). Biserica crestina – lacas de cult implica locul in care Se jertfeste in continuare, dar nesangeros, Hristos pentru mantuirea noastra, prin lucrarea Duhul Sfant. Astfel, pogorarea Sfantului Duh este actul de trecere a lucrararii mantuitoare a lui Hristos, din umanitatea Sa in oameni.
Duhul Sfant coboara in chipul limbilor de foc peste apostoli, peste fiecare in mod distinct precum si peste cei care, ascultand predica apostolilor, s-au botezat, dand nastere Bisericii. Biserica cuprinde pe toti cei incorporati in Hristos prin botez, mirungere si euharistie, pe cei care cred si marturisesc ceea ce crede si marturiseste Biserica. Membrii Bisericii sunt credinciosii impreuna cu ierarhia. Credinciosii nu sunt elemente pasive in Biserica, ci impreuna lucratori cu preotii pentru mantuirea lor, dar dupa masura darului primit de ei, silindu-se sa cunoasca si sa aprofundeze adevarurile de credinta, sa se purifice de patimi, daruindu-se lui Dumnezeu ca fapturi noi in Hristos. Biserica este o comunitate concreta de credinciosi, organizata dupa imaginea ”Precum intr-un singur trup avem madulare si madularele nu au aceeasi lucrare, asa si noi cei multi suntem in Hristos si fiecare suntem madulare unii altora si avem felurite daruri, dupa harul ce ni s-a dat.(Rom. 12, 4-8).
„Iar cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti adunati impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede si aumplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi ca de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai.” (Fapte 2, 1-13).
Nu poate fi vorba de despre vreo limba a ingerilor, pentru ca in loc sa usureze raspandirea Evangheliei printre neamuri, ar fi ingreunat acest lucru. Odata cu vestirea Evangeliei la alte neamuri acest dar exceptional a incetat. Prin apostoli Hristos a incredintat Bisericii intregul adevar dumnezeiesc revelat, cuprins in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Se obisnuieste sa se vorbeasca de trimiterea Sfantului Duh in lume, ca despre un act prin care Duhul ar lua locul lucrarii lui Hristos. In acest caz, Biserica ar fi numai opera Sfantului Duh. In realitate insa, Duhul trebuie vazut intotdeauna ca Duhul lui Hristos, deci, nu trebuie vazut sau conceput ca despartit de Hristos.Hristos si umanitatea sunt asa de uniti in Biserica, incat nu pot fi vazuti sau conceputi unul fara celalalt, altfel spus, unul cheama si implica pe celalalt.
Duhule Sfânt, Doamne Dumnezeule Cel Preamărit, Slăvit şi închinat, Te rugăm coboară Harul Tău cel Sfânt, Lumina şi Puterea Ta peste noi, ca înţelepţindu-ne, să lucrăm cele bune în tot restul vieţii şi să-Ţi cântăm cu drag: Aliluia! Aliluia! Aliluia!(Acatist)
Rugaciune pentru pogorarea Sfantului Duh: Duhule Sfânt, Dumnezeule Viu, Veşnic, Atotfăcător şi Iubitor de oameni, vino şi nu ne lăsa pe noi păcătoşii să cădem în prăpastia păcatelor, ci scapă-ne de tot ce ne îndepărtează de Tine! Vino, Duhule Sfânt, şi întăreşte-ne credinţa, smereşte-ne şi cu răbdare îndreaptă-ne pe calea cea bună a învăţăturii Sfintei Evanghelii, propăvăduită de Domnul Iisus Hristos! Te rugăm vino, fă-ţi lăcaş sfânt în inimile noastre şi înmulţeşte în ele iubirea sfântă pentru Tine! Vino, Doamne, binecuvintează puterea cea bună din noi şi acoperă-ne cu Harul Tău, ca înţelepţindu-ne să lucrăm cele bune în tot restul vieţii! Vino, Duhule Sfânt şi Te sălăşluieşte întru noi, ca înarmaţi cu Puterea Ta Sfântă şi cu minunata Învăţătură Cerească să mergem pe calea mântuirii, înfăptuind în toate Voia Ta! Vino Doamne, în inimile noastre, că Te iubim, Te slăvim, Te preacinstim şi Îţi mulţumim pentru toate! Amin! (publicat pe f.b de Ioan Monahul)