1 Decembbrie 2018. Centenarul Marii Uniri
Mă doare sufletul pentru România, pentru străbunicii, bunicii și părinții noștrii, care au trecut prin războaie, revoluție, sărăcie, comunism, încercând să își păstreze demnitatea și să ne facă mari și noi ce am facut, ce s-a ales din sacrificiile lor, din idealurile lor, din obiectivele cu care au pornit înaintașii nboștrii când au înfaptuit Marea Unire din 1918?
La 100 de ani de la Marea Unire, generatia noastră cu înteaga ei clasa politică este mai sterilă și mai superficială ca niciodată. Oamenii generației noastre nu sunt în stare să organizeze nici măcar sărbătoarea unui moment petrecut acum 100 de ani și nici macăr să-i mai înțeleagă semificația. Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă generația de astăzi, generația rușinii, ar fi trebuit să realizeze unirea, oare s-ar mai înfaptui aceasta, ar mai fi trait oare națiunea prin ea momentul Mari Uniri? Când privesc ce se întâmplă azi mă îndoiesc.
Acum 100 de ani neamul nostru a avut o generatie, careia trebuie să-i multumim, o generație de excepție care a fost la înălțimea situației, distinsă prin calitățile sale, prin dragoste de tară, capabilă să-și construiască propriul drum, o generație plina de noblețe și vrednică de toată stima, o generație care a înțeles că o moarte demnă este de preferat unei vieți rușinoase!
Cine suntem noi cei care avem privilegiul de a sărbatori centenarul Marii Uniri? După 100 de ani, suntem generația rușinii, o generație care dezonorează, o generașie căreia istoria îi va da, pe merit, blamul și disprețul ei, pentru purtare nedemnă, nevrednică, ticaloșită, mârșavă, parșivă, pusă mereu pe compromisuri și nemernicii.
Acum 100 de ani. Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile Cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Adunarea de la Alba-Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate, ce comuniune de voință măreață. Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie.
Biserica Ortodoxă Română a reuşit să reprezinte interesele poporului păstorit, mobilizând atât elita intelectuală în săvârşirea unei acţiuni care să fie recunoscută de forurile internaţionale, cât şi mulţimea de credincioşi, care să transmită că România Mare este rodul voinţei lor. Relaţia dintre Biserică şi Stat în ţara noastră dăinuie încă de la începuturile noastre ca popor. Istoria Bisericii completează istoria naţională şi o împlineşte. Anul 1918 nu face excepţie şi speculează contextul favorabil european. Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală al Ardealului afirma: „Istoria românilor e biografia extraordinară a unui popor de viţă veche, din strămoşi viteji şi drepţi, cumpăniţi în gândire şi hotărâţi în faptă“. Multă vreme, românii au fost nevoiţi să trăiască în provincii diferite ale aceluiaşi neam: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Au trăit despărţiţi, uneori sub stăpâniri străine. Libertatea şi-au apărat-o cu armele, iar identitatea prin grai şi credinţă. Avem, aşadar, o întreită legătură între românii din cele trei provincii istorice: pământul, limba şi credinţa, legătură ce a păstrat conştiinţa că românii sunt fraţi, indiferent de ce parte a Carpaţilor le-a fost dat să vieţuiască. Şi a venit Mihai Viteazul, şi a intrat în Bucureşti, în Iaşi şi în Alba-Iulia, şi românii au fost, din nou, una. Şi a venit Alexandru Ioan Cuza în ianuarie 1859, şi Moldova şi Ţara Românească au format România. Dincolo de Carpaţi rămăsese însă Transilvania. Acest lanţ muntos niciodată nu a despărţit, ci a unit. Nu a fost stavilă, ci punte de legătură între fraţii de o parte şi de cealaltă. Pasurile şi trecătorile Carpaţilor erau călcate de cei care asigurau schimburi economice necesare trupului şi schimburi culturale ce întăreau sufletele. Badea Cartan raspandea carti de religie ortodoxa, fiindca nu de puţine ori, ierarhii de peste munţi, „exarhi ai plaiurilor“, trimiteau în Ardeal misionari întăriţi cu tipărituri şi obiecte de cult pentru români.
Acum 100 de ani, peste 100.000 de oameni din toate colțurile României se îndreptau către Alba Iulia, pentru a asista la desăvârșirea celui mai puternic act din istoria României. Cu entuziasm și inimi însuflețite de dragoste de țară, românii au venit să dea mână cu mână într-o țară unită. După terminarea primului război mondial, poporul român a reușit să valorifice contextul mișcării de eliberare a popoarelor din Europa și a consfințit propria eliberare și unire, în „Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia”. Acum conducatorii de la 1918 au ramas galerie tăcută a unor victime care au fost pedepsite pentru ”vina” de a crede în țara lor
1 Decembrie 1918 a rămas un simbol al afirmării hotărâtoare a poporului de a-şi decide singur soarta.
Cei mai mulţi dintre cei care au văzut cu ochii lor înfăptuirea acestui vis de veacuri au pierit purtând în inimi fiorul libertărţii, dar pentru generaţia de astazi, Unirea de la 1918 a devenit doar o frumoasă și înteresantă lecţie de istorie.
Ce mai suntem acum? Suntem o ţară atâtată, mintiță și prinsă total în războiul româno-român. De ce? Pentru că nu ne mai înteresează România, am vândut-o, i-am distrus bogațiile, i-am tăiat padurile, ne-am vândut pe noi și în curând ne vom vinde și sufletel. Astăzi, la 100 de ani de la cel mai glorios moment istoric românesc al secolului XX, România este remarcată numai prin modul în care se autodistruge. Mulți dau vina pe condiții, dar cum credeți ca trăia poporul acum 100 de ani, o ducea rău, necazuri, nedreptăți, piedici, incercari și primejdii care să-i faca pe oamnei să renunțe la ideia unirii, dar s-au gasit oameni care să lupte, care și-au pastrat reperele, tradiția, credința, radacinile stramoșești.
Şi astazi o mână de oameni se străduie s-o salveze. Biserica și credincioșii.Creștinii ortodocși au inalțat Catedrala Mântuirii Neamului. Este, din timp în timp, o pronie Dumnezeiască. Acum 2000 de ani, pentru că poporul lui Israel era atat de cazut în pacat, iar lumea plină de stricaciune, Dumnezeu a trimis pe lume pe Fiul Sau. Acum când România este în colaps duhovnicesc, un neam cu sufletul împietrit, Dumnezeu, pentru cei câțiva credinciosi adevarați ramasi, la rugămințile Sfântul nostru ocrotitor Andrei și ale Maicii Domnului ne trimite un sem, Biserica Sa - Catedrala Mântuiri Neamului. Să fie cumva un an providential, o pronie divină, când poporul acesta atât de pacatos să înceapă să renască spiritual?
Pentru noi, românii, anul 1918 a fost un an providential, ei eram creștini cu frica de Dumnezeu atunci. La 27 martie 1918 Basarabia - „lacrima neamului românesc” - revenea la patria-mamă; la 28 noiembrie 1918 era rândul Bucovinei, pentru ca la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România să se împlinească unul din dezideratele naţiunii române: desăvârşirea statului naţional unitar român.
Marea Unire din 1918 a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale, practic a întregului popor. De asemenea, a contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de personalităţi precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Ion Nistor, Take Ionescu, Ion Inculeţ, Pantelimon Halipa, Nicolae Iorga şi mulţi alţii. Acestora li s-au alăturat un număr însemnat de slujitori ai Bisericii româneşti - episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie şi preoţi de parohie, călugări etc. - care s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate. De exemplu, pentru Transilvania amintim aici numele profesorilor teologi Nicolae Bălan (viitor mitropolit) şi Silviu Dragomir de la Sibiu; la Caransebeş pe Episcopul Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul eparhial Cornel Corneanu; la Oradea pe vicarul Roman Ciorogariu şi secretarul Aurelian Magieru; la Arad pe Ioan Papp; la Lugoj protopopul Gh. Popovici etc.; din rândul clerului greco-catolic transilvănean amintim pe Iuliu Hossu, Dimitrie Radu, Valeriu Frenţiu, Ioan Bob, Vasile Hossu, Victor Mihali şi alţii. Mulți dintre ei au sfârșit în închisorile comuniste. Pentru unitate naţională militau şi periodicele vremii: „Telegraful român” (Sibiu), „Biserica şi şcoala” (Arad), „Foaia diocezană” (Caransebeş), „Cuvântul Moldovenesc” (Chişinău), „Glasul Bucovinei” (Cernăuţi) şi altele.
Astazi, de Ziua Națională a României să ne bucurăm, dar să ne și întrebam: “Ce a făcut naţiunea noastră în aceşti aproape 100 de ani ce s-au scurs de la Marea Unire? În plan istoric, am trecut prin două războaie mondiale şi printr-un regim ateu, au fost răpiri de teritorii şi recuperarea lor în parte, pentru că o parte din România cea reală se află încă înstrăinată. Însă adevăratul răspuns la ceea ce s-a petrecut în toată această perioadă este cât de mult ne-am apropiat sau ne-am depărtat de Dumnezeu, cât de mult am înţeles, am trăit şi mărturisit din Evanghelia lui Hristos? După cuvântul biblic, se poate spune despre societatea românească de astăzi că se află «în durerile naşterii»: frământare, agitaţie, fapte de eroism sau trădări. România se află în acest proces al naşterii spre normalitate, însă dincolo de această Românie agitată şi frământată, divizată, adânc şi puternic mediatizată si dezorientata, se află România cea din adâncuri, România cea dinlăuntru, România cea reală. Aceasta este România Familiei, în care se nasc şi cresc copii în frica de Dumnezeu, cu ruşine de oameni şi cu iubire de neam. Dincolo de aparenţele negative, există România pâinii şi a vinului câştigate cinstit, România medicului, a militarului , a universitarului, a ţăranului, chiar şi a politicianului, care nu-şi pleacă genunchiul în faţa triplului idol al lumii moderne: averea indiferent de preţ, puterea şi plăcerea ilegitimă. Mă rog ca Bunul Dumnezeu să multiplice această Românie adâncă şi reală, ca ea să devină cu adevărat dominantă, fiindcă în cele din urmă numai o astfel de naţiune există cu adevărat. Dincolo de o astfel de Românie, nu există decât «vânare de vânt, chimval răsunător şi deşărtăciune a deşărtăciunilor»”.
La 100 de ani de la Marea unire mai cunoaştem noi pe Dumnezeu? Ştim noi cine este Dumnezeu? El este Dumnezeu, care face minuni. EL este Dumnezeu iubitor şi iertător, care iartă păcatele, cu adevărat, prin spovedanie, El care a pus regretul, căinţa în inima omului, şi trezeşte conştiinţe adormite. Trăim minunata perioadă a postului. Haideţi să ne spălăm haina sufletului, prin spovedanie, prin împărtăşanie. Până când petreci fără de grijă, până când uiţi faptele rele, suspină şi te cutremură suflete, că ai un Dumnezeu care te iubeşte atât de mult, iar tu eşti atât de nepăsător de iubirea Lui. Lasă păcatul suflete, pentru că iubirea nu face casă bună cu păcatul. Niciun fel de iubire nu se îngemănează cu patima, pentru că iubirea este scânteie divină, este o fărâmă din Dumnezeu, este o lacrimă căzută din ochii divini peste pământul care suntem, şi atât timp cât putem iubi (dar nu vorbim aici de eros, ci de iubirea ca trăire a sufletului, ca stare de spirit), atât timp cât putem iubi frumosul din Cer, din natură, din om, nu suntem pierduţi, fraţi creştini. Dumnezeu este toată lumina din soare, toată lumina din suflet, care a fost, care este şi care mai poate să fie, spunea Nicolae Iorga, şi Acest Dumnezeu măreţ, se coboară într-o iesle, pentru a ne învăţa iar să îl iubim pe El, pe El cel ce ne-a creat, pe El cel ce ne iubeşte, pe El cel care e în stare să ardă iar pământul şi ca pe o haină să îl schimbe, numai să ne creeze o lume nouă în care să vieţuim veşnic cu El, în iubire.
În evenimentele majore ale românilor găsim Biserica întotdeauna alături de popor, inainte de Marea Unire. Numărăm credincioşii şi preoţii în răscoalele lui Gheorghe Doja (1514) sau Horea, Cloşca şi Crişan (1784), în Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), în Revoluţia de la 1848, în mişcarea pentru Unirea Principatelor (1859), în Războiul pentru independenţă (1877) sau în Răscoala de la 1907. Astfel, prezenţa ierarhilor, consilierilor, preoţilor, teologilor şi credincioşilor la evenimentele din anul 1918 vine ca un lucru firesc în împlinirea istoriei. Iar unirea s-a facut cu ajutorul lui Dumnezeu care ne-a tinut uniti in credinta, limba si neam pe un pamant pe care El la numit ,, Gradina Maicii Domnului,,
Fraţi creştini, Cetele de îngeri se îndulcesc, se minunează văzând cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi oamenii. Se minunează şi strigă din cer: cu adevărat mare este taina creştinătăţii!
Peste puțin timp vine Craciunul. Dar nu e necesar să aşteptăm împlinirea vremurilor, fraţi creştini. Haideţi să ni-L coborâm în peştera întunecată a sufletului nostru, pe Pruncul Iisus. Şi dacă nu putem noi să ne scoatem afară toate dobitoacele patimilor să îl chemăm pe El să le domesticească, să le îmblânzească. Spovediţi-vă, vă îndemnăm spovediţi-vă! Nu se poate să nu aveţi ceva să regretaţi în relaţia voastră cu Dumnezeu, cu cel de lângă voi, cu natura, şi cu sinele vostru. Aţi păcătuit sigur în vre-un fel, pentru că sunteţi oameni. Suntem oameni, dar ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ această taină, Spovedania, care ne dă liniştea conştiinţei, şi ne sporeşte iubirea. Nu vezi frate creştine, că ai uneori o tensiune între tine şi un alt om, şi parcă nu ai stare, linişte, nu dormi nopţile şi te frămânţi, aducându-ţi argumente peste argumente, cum că tu ai dreptate, şi el a greşit. Însă, şi aşa să fie, mai mare este pacea ta decât dreptatea ta. Mai de preţ îţi este somnul fără griji decât neliniştea dreptăţii. Dacă faţă de un om greşind, ne frământăm atât, cu cât mai mult faţă de Dumnezeu? Împacă-te într-un fel. Sfânta Scriptură spune: împacă-te cu pârâşul tău cât eşti cu el pe cale. Şi pârâşul este conştiinţa. Dacă nu ne împăcăm cu ea, şi murim neîmpăcaţi, grea ne va fi veşnicia.
Să îl iubim pe Dumnezeu fraţi creştini. Să credem cu tărie în EL, să îl căutăm, să îl aflăm în inima noastră, şi să ne agăţăm de el, ca şi pruncul de poala hainei mamei lui, şi de acolo, din raiul nostru interior, să ne facem viaţa rai, să împrăştiem razele iubirii, şi către semenul nostru. Voltaire spunea cândva că „Dacă este o greutate să crezi în Dumnezeu, doar pentru că nu L-ai văzut, este o absurditate să nu crezi în EL, când ne-a lăsat conştiinţa.”
La Marea Unire Episcopul Miron Cristea a amintit, printre altele: „Nu ne putem gândi astăzi la altceva decât la ceea ce au hotărât şi au făcut fraţii din Basarabia şi Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră România, alipindu-i întreg pământul strămoşesc“. Discursul de încheiere a Marii Adunări Naţionale a fost rostit de episcopul Ioan I Papp al Aradului: „Ne-am prezentat aici îndeosebi cu scopul şi dorinţa ca, precum antecesorii noştri, vrednici de pomenire episcopi de pe vremuri, au suspinat împreună cu clerul şi poporul credincios sub povara sistemului de împilare a tot ce a fost românesc, acum tot împreună cu clerul şi poporul nostru să prăznuim bucuria zilei în care ne-a răsărit şi nouă soarele dreptăţii, care ne este chezăşia unei vieţi viitoare ca naţiune românească liberă şi unică îndreptăţită a dispune de soarta sa prezentă şi viitoare“. Marele eveniment de la Alba Iulia a fost preluat de întreaga presă, iar un ziar bănăţean a relatat, pe prima pagină, un articol cu titlul sugestiv: „Am înviat!“.
Astazi va întreb? Nu vedeţi că marile puteri nu ne mai cuceresc cu tancurile? Au venit, ne-au adus cabinete de planificare familială, şi ne lasă să ne ucidem singuri! Nu ne mai smulg crucile de pe biserici, ne ceartă că le construim, şi ne suflă mereu în urechi că sunt prea multe, şi prea puţine spitale. Dar cine oare are interesul să avem o populaţie bolnavă, care să umple spitalele, în loc să avem edificii de cult şi cultură, care să formeze caractere sănătoase? Au renunţat să ne mai verse sângele. Nu mai înfundă puşcăriile şi spitalele de psihiatrie cu elita românească. Au văzut că ciuma roşie, comunismul ateu nu a prins pe pâmântul românesc. Acum ne spală creierii încercând să ne aducă în mass media bombe informaţionale. Suntem bombardaţi cu tot felul de ştiri, doar doar ne-om năucii minţile şi apoi să ne decreştineze. Nu vedeţi că acum suntem arătaţi cu degetul că trăim în evul mediu, că ne închinăm la sfintele moaşte? De unde oare aversiunea acesta faţă de tot ce e tradiţie româneacă? Nu vă lăsaţi români! Treziţi-vă şi vedeţi că acum avem duşmani mult mai vicleni. De două mii de ani se chinuie să ne distrugă. Iubitilor, vecinii nu ne sunt prieteni, Aliaţii vor doar să ne ia aurul, pădurile, pietrele, sarea, petrolul ce-a rămas după ce l-am dat când unora când altora; vor să ia şi să lase în schimb credinţe schiloade într-un Dumnezeu pe care parcă l-ar chema Hristos, dar un Hristos fără cruce, fără Icoană, fără Maica Domnului, fără preot şi tainele bisericii. Un Hristos căruia poţi să-i spui foarte bine şi buda, hindu, Mohamed, Iehova. Dar mai bine, nu-i zicem noi, marele arhitect? Că tot a devenit masoneria din organizaţie secretă, organizaţie discretă.
Desteapta-te Romane ! Imnul nostru parcă ar fi o trâmbiţă înaintea apocalipsei, fraţi creştini. Este un ultim strigăt disperat al lui Dumnezeu, către naţia aceasta creştină, blândă ca o mioară din balada „Mioriţa”, capabilă de jertfă ca şi Meşterul Manole, aprigă şi iute la mânie precum Iancu Jianu, vestită ca şi badea Cârţan. Suntem datori să lăsăm celor ce vin după noi ceea ce am primit de la ai noştri, fraţi creştini. Şi dacă ţara aceasta bogată cu oameni săraci, mai are ceva de preţ. Aceasta este tradiţia creştină ortodoxă! Şi aceasta o ştie şi duşmanul nostru, şi de aceea se luptă de două mi de ani să o smulgă din inima românilor. E greu pentru că ne-am născut creştini, nu ne-am făcut creştini. Apostolul Andrei, din toate călătoriile sale, aici, în Dobrogea de azi a zăbovit cel mai mult timp, pentru că a dat peste o populaţie paşnică, monoteistă, şi repede primitoare a propovăduirii lui. Şi oare întâmplător este că în vecinătatea peşterii Sf. Andrei se află Cetatea numită astăzi Adamclisi, în care avem ruinele a 7 mari biserici? Cui îi trebuiau aceste biserici, dacă nu era o viaţă intens creştină în zonă, fraţi creştini? Nu vă lăsaţi înşelaţi de lătrăturile presei vândute masoneriei care încearcă să vă picure minciuna faptului că noi nu am fost chiar creştini, şi că noi nu am fost creştinaţi de Sf. Andrei, şi că, de fapt, nici nu prea ne-am născut pe aici, că suntem venetici.
Tineret român, îţi vine vremea să dai şi tu sânge şi vieţi pentru a apăra adevărul, ortodoxia limba şi fiinţa ta de român? Până atunci nu uita că nu mai lupţi cu turcii, cu muscalii, cu ungurii. Aceştia sunt şi ei victime colaterale ale unui război nevăzut. Arma noastră trebuie să rămână în primul rând rugăciunea. Hrăniţi-vă acum sufletul cu rugăciunea particulară, cu liturghia şi darurile ei, armaţi-vă sufletele cu armele credinţei, că aprig este războiul ocult pe care-l pregătesc lojele. Dar nu neapărat de frica unui viitor sumbru să faceţi aceasta, noi deja avem un prezent sumbru, ci pentru că trebuie să nu uitaţi că doar rugându-vă, vă hrăniţi sufletul, vă dezvoltaţi iubirea de Dumnezeu, de semeni. Fără o relaţie strânsă cu Dumnezeu la primul vânt al unei încercări ne sfărâmăm corabia sufletului.
Romani vin zile grele pentru voi, ca neam creștin! Sunteți la întâlnirea dintre Occident și Orient. La mijloc, între materialismul occidental și mistica orientală. Să aveți grijă, ce alegeri faceți! Nu cumva să procedați ca acel măgar care, nehotărât din care stog de fân să mănânce, a murit de foame la mijloc. Aveți o comoară, credința și limba română la un loc, căci nu pot fi despărțite! Amintiți-vă că numai la voi și doar în limba română, Dumnezeu este numit drăguțu’ și bunuțu’, iar Născătoarea de Dumnezeu este Măicuța Sfântă! Păstrați această comoară așa cum v-au lăsat-o bunicii și părinții voștri. Pastrați-va familia tradițională, obiceiurile, mergeți le biserică, țineți-vă copiii aproape de Cruce, ca să prindă Învierea!
Drag popor român creștin, măcar acum, în al treisprezecelea ceas, amintește-ți cine ai fost, cine ești și unde poți ajunge. De câte ori vrei să calci dincolo de tradiția ta creștină, gândește-te că un moșneag a plâns pentru tine la marginea mării, acum două mii de ani! Române drag, credința ta s-a născut din lacrimi! Nu da cu piciorul la două milenii de pâine neagră, amestecată cu lacrimi și suferință. Nu lăsa ca evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, a strămoşilor şi a părinţilor noştri, a celor care au apărat de-a lungul a două mii de ani patria şi această credinţă, să fie risipite. Nu uita că „La Sfânta Liturghie primeşti într-un fel deosebit Harul lui Dumnezeu, tăria cea mare a creştinului, aprinzând lumina adevărului din om pentru viaţa şi lupta împotriva puterilor întunericului.” Amin. (postat pe f.b de ioan monahul)